Principiile efectelor actelor juridice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Principiile efectelor actelor juridice

Principiile efectelor actelor juridice sunt anumite reguli generale care guvernează efectele pe care le produc actele juridice încheiate de părți.

Cele trei principii care guvernează efectele actelor juridice sunt următoarele: principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității actului juridic și principiul relativității efectelor actelor juridice civile.

Efectele actelor juridice sunt guvernate și de anumite mecanisme contractuale precum excepția de neexecutare a contractului și suportarea riscului contractual.

Principiul forței obligatorii a actului juridic

Principiul forței obligatorii a actului juridic este reglementat de art 1270 alin. (1) C. civ., după cum urmează: contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Adagiul latin care ilustrează acest principiu se numește pacta sunt servanda. Principiul forței obligatorii a actului juridic subliniază importanța unui act juridic încheiat de părți.

Atunci când două sau mai multe părți încheie un contract, acesta, menționează legiuitorul, are putere de lege între părțile contractante, așadar, așa cum destinatarii unei legi sunt obligați să o respecte, tot astfel, părțile contractante au obligația de a respecta contractul pe care l-au încheiat.

Interesant de menționat că legiuitorul face o paralelă, o comparație cu sens metaforic între forța juridică a legii și cea a contractului, tocmai pentru a sublinia importanța respectării contractului.

În cazul în care părțile contractante nu respectă contractul se produce un dezechilibru care afectează atât contractul respectiv, cât și, în sens larg întregul circuit economic, din această cauză partea contractantă care încalcă prevederile contractuale, va răspunde legal, în temeiul răspunderii contractuale.

C. civ. menționează în art. 1270 alin. (2) următoarele: contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

Principiul forței obligatorii a contractului implică și faptul că numai părțile contractante pot modifica sau pot decide încetarea contractului încheiat.

Cu toate acestea, în anumite situații, principiul forței obligatorii a contractului este înfrânt de legiuitor prin restrângerea sau extinderea efectelor contractelor.

În alte situații, legiuitorul poate interveni în anumite contracte pentru reevaluarea conținutului acestora.

Dintre excepțiile de la principiul forței obligatorii a actului juridic, vom analiza teoria impreviziunii.

Teoria impreviziunii

Actualul C. civ. reglementează în premieră teoria impreviziunii (rebus sic stantibus), ca răspuns la realitățile economice existente la momentul adoptării acestui act normativ^[1].

Conform art. 1271 alin. (2) C. civ. … dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

De exemplu: în anul 2021 părțile contractante au încheiat un contract prin care o parte A se obligă să confecționeze și să transporte produse din lemn pentru cealaltă parte contractantă B. În anul 2022, datorită creșterii prețului combustibilului și a materialelor, suma pe care trebuie să o plătească A pentru benzină și materiale este mult mai mare decât prețul existent la momentul încheierii contractului. În acest context, obligația lui A devine mult prea oneroasă și deci se produce un dezechilibru contractual. În aceste condiții, ar putea fi invocată impreviziunea.

Impreviziunea este o modalitate de revizuire a conținutului contractual, sub aspectul întinderii drepturilor și obligațiilor părților, ca urmare a unui dezechilibru intervenit în timpul executării contractului.

Aplicabilitatea impreviziunii este în strânsă legătură cu principiul bunei – credințe.

Având în vedere modul în care se aplică această instituție, reprezintă o veritabilă excepție de la principiul pacta sunt servanda.

Impreviziunea poate fi invocată în următoarele cazuri^[2]:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat între părți, dar care pe parcurs, datorită unor motive obiective, cum ar fi devalorizarea monedelor, criză financiară etc. are ca urmare ruperea echilibrului contractual, în sensul că prestația uneia dintre părți devine mult prea oneroasă.

Impreviziunea se deosebește în mod fundamental de alte instituții juridice, aparent asemănătoare, precum leziunea, prin faptul că presupune un contract valabil încheiat, așadar fără vicii de consimțământ.

Disproporția între prestațiile părților apare în cazul leziunii pe parcursul executării contractului, spre deosebire de leziune, când este prezentă încă de la început.

Sancțiunea în caz de leziune viciu de consimțământ este de regulă, nulitatea actului juridic, pe când în cazul impreviziunii, va interveni fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, nicidecum nulitatea.

Impreviziunea se aplică în cazul contractelor cu titlu oneros, comutative, cu executare succesivă, ori afectate de un termen suspensiv de executare^[3].

Pentru aplicabilitatea impreviziunii, nu trebuie să fie exclusă prin contract posibilitatea de a fi invocată.

Suntem de părere că, în contractele încheiate pe termen lung, cum ar fi cele de credit bancar, de exemplu, excluderea posibilității de a invoca impreviziunea de către debitor, poate fi considerată ca fiind la limita încălcării bunei – credințe, deoarece, pe un termen foarte lung, de ordinul zecilor de ani, este foarte posibil să intervină situații care să îl pună pe debitor în imposibilitatea de a executa o obligație devenită mult prea oneroasă.

În acest caz, o reașezare a contractului, în așa fel încât să poată fi finalizat conform scopului urmărit de părți este un element firesc, din această perspectivă, impreviziunea fiind în consens cu principiul solidarismului contractual^[4].

Părțile contractante pot incude în contract o clauză de hardship pentru impreviziune, tocmai pentru a face posibilă adaptarea contractului.

Instanța va putea adapta contractul sau va putea decide chiar încetarea lui atunci când obligația devine mult prea oneroasă pentru o parte, analizând cu atenție detaliile speței în cauză și specificul contractului încheiat.

Principiul irevocabilității actului juridic

Principiul irevocabilității actului juridic este în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii.

Conform principiului irevocabilității, actul juridic unilateral nu poate fi revocat de către autorul său, iar actul juridic bilateral poate fi revocat numai de către părțile contractante.

Este o abordare firească, deoarece, în caz contrar, prin revocări arbitrare instituția actului juridic ar fi decredibilizată.

Legiuitorul a stabilit și anumite excepții, de exemplu, în cazul actelor unilaterale, testamentul poate fi revocat oricând de către autor, iar în cazul actelor bilaterale depozitul poate fi revocat și înăuntrul termenului pentru care a fost constituit etc.

În cazul contractelor cu executare dintr-o dată, acestea pot fi denunțate în cazul în care nu a început executarea lor, iar contractele cu executare succesivă pot fi denunțate de către o parte contractantă, după respectarea unui termen de preaviz.

Principiul relativității efectelor actului juridic

Conform acestui principiu, actul juridic produce efecte numai pentru părțile contractante, nu și pentru cei care nu au calitatea de parte în contract.

În acest sens, C. civ. în art. 1280, stabilește următoarele: contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Persoanele care nu participă la încheierea unui act juridic se numesc terți.

Nu se regăsesc în categoria terților, următoarele categorii: succesorii universali sau cu titlu universal, cum este cazul moștenitorilor și succesorii particulari, cum sunt cei care dobândesc drepturi asupra unui anumit bun.

Faptul că nu se regăsesc în categoria terților înseamnă că efectele actului juridic se produc și pentru aceștia, la fel ca pentru terți.

Desi nu sunt parte în contract și deci nu li se vor aplica prevederile contractuale, totuși terții nu pot ignora actele juridice încheiate de către părți, adică terții trebuie să se raporteze la aceste contracte în calitate de realități juridice existente.

Legiuitorul stabilește mai multe excepții de la opozabilitatea actului juridic față de terți, dintre care vom analiza stipulația pentru altul și simulația.