Prezumția de nevinovăție în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului

31 ian. 2023
Vizualizari: 599
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Prezumția de nevinovăție nu a fost văzută întotdeauna ca o prezumție în sensul legal al termenului, întrucât s-a precizat că nu are legătură cu utilizarea unor raționamente sau proceduri juridice care conduc de la o chestiune faptică la alta; în accepțiunea contemporană, prezumția de nevinovăție cuprinde și elemente care au legătură cu prezumțiile propriu-zise.

Dintr-o altă perspectivă, se observă că principiul prezumției de nevinovăție poate să-și găsească aplicabilitate practică în sens larg doar dacă este analizat prin raportare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenția EDO) care face referire la dreptul la un proces echitabil.

Astfel, analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO), în materia drepturilor omului, Frédéric Sudre[1] a precizat că dreptul la un proces echitabil oferă valoare principiului fundamental al preeminenței dreptului într-o societate democratică, consacrându-l ca unul dintre principiile care constituie structura de bază a ordinii publice europene a drepturilor omului.

În concret, art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO este guvernat de principiul echității care se raportează la circumstanțele particulare ale cauzelor care fac obiectul sesizării Curții EDO.

În acest sens, se reține că preocuparea principală a Curții EDO o reprezintă evaluarea corectitudinii procedurilor penale naționale prin raportare la jurisprudența sa, evaluare care nu vizează în mod obligatoriu o situație singulară, ci procedura în ansamblul său. Această procedură de evaluare nu exclude ca un aspect singular din procedura penală a statelor semnatare sau mai multe aspecte analizate cumulat să ducă la stabilirea încălcării dispozițiilor Convenției EDO.

Cerința generală a echității procedurilor stabilite de art. 6 din Convenția EDO, conform jurisprudenței Curții EDO, se aplică tuturor procedurilor penale, indiferent de gravitatea acuzației penale care face obiectul cauzei. Cu toate acestea, nu se poate în niciun mod trage concluzia că există un drept al persoanelor acuzate de a nu răspunde penal pentru faptele săvârșite.

Deși art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO este aplicabil în toate cauzele penale, persoanele acuzate pot renunța la garanțiile unui proces echitabil, în mod expres sau tacit, doar în măsura în care renunțarea este stabilită în mod neechivoc și este însoțită de minime garanții care trebuie să fie proporționale cu importanța lor .

Principiul prezumției de nevinovăție derivă în mod cert din dreptul la un proces echitabil, scopul acestuia fiind de a proteja cetățeanul de acțiunile statului.

Analizând raportul dintre prezumția de nevinovăție și celelalte drepturi prevăzute în art. 6 din Convenția EDO, se constată, așa cum statuează Curtea, că paragr. 2 și 3 reprezintă aplicații speciale ale paragr. 1 și, în măsura în care se constată încălcarea art. 6 paragr. 1, rămâne fără scop analizarea încălcării art. 6 paragr. 2 și 3.

Cu toate acestea, în jurisprudența Curții EDO se regăsește și opinia conform căreia, din punct de vedere procedural, în măsura în care se decide că s-a încălcat art. 6 paragr. 2 sau paragr. 3 din Convenția EDO, nu mai este oportună analizarea încălcării art. 6 paragr. 1, dreptul la un proces echitabil neimpunând examinarea motivelor într-o anumită ordine sau cu o anumită prioritate.

Această opinie nu exclude sub nicio formă cele precizate în cauza Deweer împotriva Belgiei, întrucât, după cum se afirma în această cauză, art. 6 paragr. 2 și paragr. 3 din Convenția EDO reprezintă aplicații speciale ale principiului dreptului la un proces echitabil și, dacă sunt tratate cu prioritate, devine inoportună analizarea încălcării art. 6 paragr. 1.

Conform jurisprudenței constante afirmate încă din anul 1961, prezumția de nevinovăție și multitudinea de drepturi menționate în art. 6 paragr. 3 din Convenția EDO, care cuprinde o listă neexhaustivă de drepturi, constituie elemente, printre altele, ale noțiunii de proces echitabil în materie penală.

Cu toate că prezumția de nevinovăție este reglementată expres de dispozițiile art. 6 paragr. 2, se constată că funcționalitatea acestui principiu de drept este mult mai largă decât aspectele faptice legate de stabilirea vinovăției.

Mai mult, deși textul Convenției EDO oferă o definiție exactă a principiului prezumției de nevinovăție, din analiza jurisprudenței se observă că acest principiu nu are o aplicabilitate izolată, referindu-se doar la respectarea exclusivă a nevinovăției celui acuzat în cursul procedurilor penale, ci și la comportamentul judecătorului cauzei, care trebuie să fie lipsit de idei preconcepute și prejudecăți.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În principal, prezumția de nevinovăție garantează, în procesul penal, protecția persoanelor împotriva arbitrarului în stabilirea și tragerea la răspundere penală.

Ceea ce această prezumție, în secundar, oferă persoanelor acuzate este un corolar de drepturi, unele izvorâte direct din aplicabilitatea art. 6 paragr. 2, iar altele izvorâte din legătura indisolubilă cu alte articole ale Convenției EDO, spre exemplu cu art. 6 paragr. 1.

În acest sens, se observă că prezumția de nevinovăție are strânsă legătură cu o multitudine de garanții procesuale legate de protecția persoanei în procesul penal, dar și cu alte proceduri extrapenale.

Paragraful 2 al art. 6 din Convenția EDO prevede, inter alia, ca instanța de judecată, la momentul în care se află în situația soluționării unei cauze penale, să nu pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a săvârșit infracțiunea pentru care este trimisă în judecată[2].

Acest principiu guvernează întreaga procedură penală desfășurată împotriva persoanei acuzate, indiferent de rezultatul acuzării, și nu doar în ceea ce privește temeinicia acuzațiilor care i se aduc[3]. Prezumția este încălcată dacă, în considerentele deciziei prin care judecătorul se pronunță asupra acuzației achitându-l pe acuzat, acesta face în concret referiri la vinovăția lui[4].

Cu toate acestea, prezumția nu este, în principiu, aplicabilă în cazul în care lipsește „acuzația penală”, respectiv în cazul luării unor măsuri față de persoana cercetată anterior formulării „acuzației penale”[5]. Cu titlu de excepție, în jurisprudența sa[6], Curtea EDO a acceptat și posibilitatea ca art. 6 paragr. 2 să fie aplicabil și înainte de formularea „acuzației penale”. Aceasta a constatat că prezumția e aplicabilă în cazul unei ticluiri de probe cu scopul de a dovedi existența unei infracțiunii, realizată foarte aproape de momentul în care „acuzația penală” a fost formulată.

Astfel, se constată că raportat la procedurile penale desfășurate de către autoritățile judiciare pentru tragerea la răspundere a persoanelor care săvârșesc infracțiuni, un element central al stabilirii momentului de la care începe aplicabilitatea principiului prezumției de nevinovăție se raportează la incidența noțiunii autonome de „acuzație penală”.

În acest sens, se observă că aplicarea principiului prezumției de nevinovăție, în special, și al dreptului la un proces echitabil, în general, în privința beneficiarului acestor garanții procesuale, debutează odată cu notificarea unei persoane cu privire la „acuzația penală”.

Conform jurisprudenței constante a Curții EDO[7], termenul „acuzație penală” are un sens autonom, independent de denumirea oferită acestor termeni de către statele contractante în legislațiile naționale. Definirea acestor termeni de către Curtea EDO are relevanță atât pentru determinarea caracterului penal al acuzației, cât și pentru stabilirea momentului de la care această acuzație începe să existe.

Mai mult, se reține că noțiunea autonomă precizată anterior se referă la situații identice în condițiile aplicării art. 6 paragr. 1, paragr. 2 și paragr. 3 din Convenția EDO, testul aplicabilității sub aspect penal al art. 6 fiind același pentru toate cele trei paragrafe[8].

Având în vedere acestea, trebuie precizat că termenul autonom al „acuzației penale” are un caracter substanțial, și nu formal, fiind definit ca notificarea oficială adusă unei persoane de către autoritățile competente cu privire la acuzația săvârșirii unei infracțiuni[9].

De exemplu, în jurisprudența Curții EDO[10] s-a statuat că următoarele situații atrag în mod cert aplicabilitatea art. 6 din Convenția EDO: o persoană arestată pentru suspiciuni privind săvârșirea unei infracțiuni, o audiere a unor persoane cu privire la implicarea lor în săvârșirea unor infracțiuni sau acuzarea unor persoane cu privire la săvârșirea unor infracțiuni.

Cu toate acestea, o procedură privind audierea unei persoane în contextul unui control vamal, în absența determinării existenței unei acuzații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni[11], nu intră sub incidența noțiunii de „acuzație penală”.

Cu titlu de exemplu, în cauza Deweer împotriva Belgiei, Curtea EDO a stabilit că o scrisoare trimisă de procuror reclamantului, prin care l-a înștiințat despre închiderea activităților, solicitându-i să plătească o sumă de bani pentru a încheia o înțelegere în vederea renunțării la acuzația penală, atrage aplicabilitatea art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO.

În mod similar, Curtea EDO a stabilit aplicabilitatea noțiunii „acuzație penală” în privința unei persoane prinse în flagrant și căreia i s-au luat amprente[12].

Referitor la caracterul penal al acuzației, Curtea EDO, în cauza de referință Engel și alții împotriva Olandei[13], a stabilit criteriile esențiale în vederea determinării aplicabilității art. 6 din Convenție și implicit și al paragr. 2 al aceluiași articol.

Primul criteriu determinant, dar nu și obligatoriu, este cel al clasificării în legislațiile statelor semnatare ale Convenției a naturii faptei. În măsura în care în legislațiile naționale se prevede că fapta săvârșită este una penală, analizarea incidenței art. 6 din Convenția EDO devine redundantă, criteriul fiind îndeplinit.

Cu toate acestea, în măsura în care fapta nu este incriminată penal în legislația națională, Curtea EDO va analiza, făcând abstracție de lipsa incriminării, realitatea procedurilor avute în discuție.

Cel de-al doilea criteriu, care este considerat mai important față de primul de către Curtea EDO[14] și care este analizat în vederea stabilirii naturii penale a acuzației, se referă la natura faptei.

În privința evaluării acestui criteriu trebuie luați în considerare mai mulți factori, respectiv: dacă norma legală este aplicabilă exclusiv unui grup de persoane sau este general valabilă[15], dacă procedura este aplicată de o instituție publică care are atribuția de a o pune în executare[16], dacă procedura aplicată are caracter punitiv sau doar de prevenție[17], dacă procedura legală protejează un interes individual sau un interes general[18], dacă aplicarea unei sancțiuni implică stabilirea vinovăției[19] și modalitatea în care o procedură similară este clasificată în legislațiile altor state semnatare ale Convenției EDO[20].

Ultimul criteriu este cel al severității sancțiunii care poate fi aplicată subiectului procedurii, conform legislațiilor naționale[21].

Deși prezentate separat, îndeplinirea ultimelor două criterii nu trebuie privită cumulativ, fiind de ajuns ca doar unul dintre ele să fie incident pentru ca art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO să fie aplicabil. Este suficient ca procedura în discuție să fie clasificată ca una penală sau ca subiectului procedurii să îi fie aplicabilă o sancțiune care, prin natură sau severitate, aparține procedurilor penale[22]. Mai mult, trebuie precizat că sancționarea unei fapte cu amendă și nu cu închisoare nu atrage în mod automat neaplicabilitatea art. 6 din Convenția EDO; gravitatea pedepsei care poate fi aplicată nu exclude caracterul penal al faptei[23].

În orice caz, o abordare cumulativă a celor trei criterii expuse este posibilă și chiar recomandată în situația în care analizarea separată a acestora nu oferă o concluzie certă a existenței „acuzației penale”[24].

Deși unii autori din literatura de specialitate[25] au precizat că prezumția de nevinovăție este aplicabilă doar deciziilor în care se stabilește o vinovăție, neavând incidență în materie administrativă și civilă, se constată din jurisprudența Curții EDO că această opinie nu este una corectă și actuală, întrucât prin stabilirea incidenței noțiunii de „acuzație penală” în materie administrativă-contravențională, prezumția de nevinovăție devine automat aplicabilă.

Mai mult, garanția prevăzută de art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO este extinsă, așa cum reiese și din cauza Salabiaku împotriva Franței[26], și în domenii conexe dreptului penal, spre exemplu în dreptul vamal și dreptul fiscal, în unele cazuri chiar și în dreptul administrativ[27].

Prin extinderea noțiunii de acuzație penală în materie administrativă, fiscală și vamală s-a urmărit oferirea unor garanții suplimentare persoanelor care sunt subiecți ai acestor proceduri, având în vedere consecințele juridice pe care le pot suferi.

În procedurile penale, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de judecată, indiferent de rezultatul acestora, trebuie să se acorde protecție juridică persoanei cercetate pentru săvârșirea unei fapte penale, în așa fel încât aceasta să nu fie pusă în inferioritate nici față de organele judiciare și nici față de părți. Protecția juridică nu trebuie privită exclusiv raportat la temeinicia acuzației, ci și la procedura penală în ansamblul său.

Prezumția de nevinovăție nu poate înceta să se aplice într-o fază ulterioară a procesului penal doar pentru că acțiunea în primă instanță a determinat condamnarea persoanei în cauză[28], atunci când procesul continuă în apel sau recurs[29], sau ulterior momentului rămânerii definitive a soluției prin care s-a stabilit că persoana cercetată nu a fost găsită vinovată de săvârșirea faptei.

În niciun caz persoanei cercetate nu îi poate reveni sarcina dovedirii acuzațiilor[30], această sarcină aparținând exclusiv organelor de urmărire penală.

Dreptul oricărui acuzat de a fi prezumat nevinovat și de a solicita ca acuzarea să dovedească acuzațiile formulate împotriva sa intră sub incidența noțiunii generale de proces echitabil, care se aplică și procedurii de stabilire a pedepsei, așa cum prevede și art. 6 paragr. 1 din Convenția EDO.

Ca principiu fundamental al răspunderii penale, se constată că după decesul persoanei cercetate, nicio procedură penală nu mai poate fi desfășurată împotriva acesteia, orice condamnare încălcând prezumția de nevinovăție[31].

Mai mult, tragerea la răspundere a moștenitorilor unei persoane decedate față de care a fost dispusă o soluție de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal anterior decesului, fiindu-i aplicată o amendă, încalcă în mod vădit art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO, întrucât nu este posibilă moștenirea vinovăției unui decedat[32].

Concluzii

Cu toate că prezumția de nevinovăție este reglementată expres de dispozițiile art. 6 parag. 2 din Convenție, se constată că funcționalitatea acestui principiu de drept este mult mai largă decât aspectele faptice legate de stabilirea vinovăției.

Mai mult, deși textul Convenției EDO oferă o definiție exactă a principiului prezumției de nevinovăție, se observă, din analiza jurisprudenței Curții EDO, că acest principiu nu are o aplicabilitate izolată, referindu-se doar la respectarea exclusivă a nevinovăției celui acuzat în cursul procedurilor penale, ci și la comportamentul judecătorului cauzei, care trebuie să fie lipsit de idei preconcepute și prejudecăți.

În principal, prezumția de nevinovăție garantează protecția persoanelor în procesul penal împotriva arbitrarului în stabilirea și tragerea la răspundere penală.

Ceea ce această prezumție, în secundar, oferă persoanelor acuzate este un corolar de drepturi, unele izvorâte direct din aplicabilitatea art. 6 parag. 2 din Convenția EDO, iar altele izvorâte din legătura indisolubilă cu alte articole ale Convenției, spre exemplu cu art. 6 parag. 1 din Convenție.

În acest sens, se observă că prezumția de nevinovăție are strânsă legătură cu o multitudine de garanții procesuale legate de protecția persoanei în procesul penal, dar și cu alte proceduri extrapenale.


* Material extras din Revista Pro Lege nr. 2/2022, editată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

[1] F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, p. 249.

[2] Curtea EDO, cauza Barberà, Messengué și Jabardo împotriva Spaniei, paragr. 77, Hotărâre din 6 decembrie 1988, cererea nr. 10590/83, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57429.

[3] Curtea EDO, cauza Minelli împotriva Elveției, paragr. 30, Hotărâre din 25 martie 1983, cererea nr. 8660/79, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57540; cauza Garycki împotriva Poloniei, paragr. 68, Hotărâre din 6 februarie 2007, cererea nr. 14348/02, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-79352.

[4] Curtea EDO, cauza Cleve împotriva Germaniei, paragr. 36, Hotărâre din 15 ianuarie 2015, definitivă la 15 aprilie 2015, cererea nr. 48144/09, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-150309.

[5] Curtea EDO, cauza Gogitidze și alții împotriva Georgiei, paragr. 125-126, Hotărâre din 12 mai 2015, definitivă la 12 august 2015, cererea nr. 36862/05, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-154398.

[6] Curtea EDO, cauza Batiashvili împotriva Georgiei, paragr. 79, Hotărâre din 10 octombrie 2019, definitivă la 10 ianuarie 2020, cererea nr. 8284/07, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-196374.

[7] Curtea EDO, cauza Blokhin împotriva Rusiei, paragr. 179, Hotărâre din 23 martie 2016, cererea nr. 47152/06, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-161822, cauza Adolf împotriva Austriei, paragr. 30, Hotărâre din 26 martie 1982, cererea nr. 8269/78, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57417.

[8] L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert, La convention européenne des droits de l’homme; commentaire article par article, Editura Economica, Paris, 1999, p. 209.

[9] Curtea EDO, cauza Deweer împotriva Belgiei, paragr. 44, Hotărâre din 27 februarie 1980, cererea nr. 6903/75, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57469, cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, paragr. 249, Hotărâre din 13 septembrie 2016, cererile nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-166680; cauza Simeonovi împotriva Bulgariei, paragr. 110, Hotărâre din 12 mai 2017, cererea nr. 21980/04, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-172963.

[10] Curtea EDO, cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, paragr. 42, Hotărâre din 21 decembrie 2000, definitivă la 21 martie 2001, cererea nr. 34720/97, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-59097, cauza Brusco împotriva Franței, paragr. 47-50, Hotărâre din 14 octombrie 2010, definitivă la 14 ianuarie 2011, cererea nr. 1466/07, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-100969, cauza Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, paragr. 41-43, Hotărâre din 18 februarie 2010, definitivă la 28 iunie 2010, cererea nr. 39660/02, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-97346, Stirmanov împotriva Rusiei, paragr. 39, Hotărâre din 26 ianuarie 2019, definitivă la 29 aprilie 2019, cererea nr. 31816/08, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-189617, cauza Kalēja împotriva Letoniei, paragr. 36-4, Hotărâre din 5 octombrie 2017, definitivă la 5 ianuarie 2018, cererea nr. 22059/08, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-177344, cauza Pélissier și Sassi împotriva Franței, paragr. 66, Hotărâre din 25 martie 1999, cererea nr. 25444/94, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-58226.

[11] Curtea EDO, cauza Beghal împotriva Regatului Unit, paragr. 121, Hotărâre din 28 februarie 2019, definitivă la 28 mai 2019, cererea nr. 4755/16, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-191276.

[12] Curtea EDO, cauza Blaj împotriva României, paragr. 73-74, Hotărâre din 8 aprilie 2014, definitivă la 8 septembrie 2014, cererea nr. 36259/04, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-142529.

[13] Curtea EDO, cauza Engel și alții împotriva Olandei, paragr. 82-83, Hotărâre din 23 noiembrie 1976, cererile nr. 5100/71, 5101/71, 5102/71, 5354/72 și 5370/72, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57478.

[14] Curtea EDO, cauza Jussila împotriva Finlandei, paragr. 38, Hotărâre din 23 noiembrie 2006, cererea nr. 73053/01, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-78135.

[15] Curtea EDO, cauza Bendenoun împotriva Franței, paragr. 47, Hotărâre din 24 februarie 1994, cererea nr. 12547/86, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57863.

[16] Curtea EDO, cauza Benham împotriva Regatului Unit, paragr. 56, Hotărâre din 10 iunie 1996, cererea nr. 19380/92, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57990.

[17] Curtea EDO, cauza Öztürk împotriva Germaniei, paragr. 53, Hotărâre din 28 septembrie 1999, cererea nr. 22479/93, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-58305.

[18] Curtea EDO, cauza Produkcija Plus storitveno podjetje d. o. o. împotriva Sloveniei, paragr. 42, Hotărâre din 23 octombrie 2018, definitivă la 23 ianuarie 2019, cererea nr. 47072/15, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-187199.

[19] Idem, n. 16.

[20] Idem, n. 17.

[21] Curtea EDO, cauza Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, paragr. 72, Hotărâre din 28 iunie 1984, cererile nr. 7819/77 și 7878/77, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57456, cauza Demicoli împotriva Maltei, paragr. 34, Hotărâre din 27 august 1991, cererea nr. 13057/87, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57682.

[22] Curtea EDO, cauza Lutz împotriva Germaniei, paragr. 55, Hotărâre din 25 august 1987, cererea nr. 9912/82, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57531.

[23] Curtea EDO, cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României, paragr. 26, Hotărâre din 3 aprilie 2012, definitivă la 3 iunie 2012, cererea nr. 23470/05, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123579.

[24] Ibidem, n. 15, paragr. 47.

[25] R. Clayton, The Law of Human Rights: Fair Trial Rights, Editura Oxford University Press, Ediția a II-a, 2010, p. 661.

[26] Curtea EDO, cauza Salabiaku împotriva Franței, Hotărâre din 7 octombrie 1988, cererea nr. 10519/83, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57570.

[27] Curtea EDO, cauza Moullet împotriva Franței, Hotărâre din 26 martie 2002, definitivă la 26 iunie 2002, cererea nr. 44485/98, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-64891, cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, Hotărâre din 27 septembrie 2007, definitivă la 27 decembrie 2007, cererea nr. 35522/04, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-82427.

[28] Curtea EDO, cauza Konstas împotriva Greciei, paragr. 36, Hotărâre din 24 mai 2011, definitivă la 28 noiembrie 2011, cererea nr. 53466/07, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-104857.

[29] L.-E. Pettiti, V.C. Cosutere, P. Lambert, D. Durand, M.A. Eissens, La Convention Européenne des Droits de l’Homme, Editions Nemesis, Bruxelles, 1992, p. 271.

[30] Curtea EDO, cauza Grayson și Barnham împotriva Regatului Unit, paragr. 37 și 39, Hotărâre din 23 septembrie 2008, definitivă la 23 decembrie 2008, cererile nr. 19955/05 și 15085/06, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-88541.

[31] Curtea EDO, cauza Magnitskiy și alții împotriva Rusiei, paragr. 284, Hotărâre din 27 august 2019, definitivă la 27 noiembrie 2019, cererile nr. 32631/09 și 53799/12, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-195527.

[32] Curtea EDO, cauza A.P., M.P. și T.P. împotriva Elveției, Hotărâre din 29 august 1997, cererea nr. 71/96, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-58178.

Prezumția de nevinovăție în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului was last modified: martie 7th, 2023 by Dumitru-Vlad Bradea

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Dumitru-Vlad Bradea

Dumitru-Vlad Bradea

Este prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.
A mai scris: