Pretinse nereguli procedurale săvârşite de instanţa de apel, precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii de drept substanţial. Admiterea recursului, casarea deciziilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

• Legea nr. 213/1998: art. 12 alin. (5)
• Legea nr. 7/1996: art. 34 pct. 1
• NCC: art. 563
• NCC: art. 696 alin. (1)
• NCC: art. 858
• NCC: art. 865
• NCC: art. 866
• NCC: art. 870 alin. (2)
• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 15
• NCPC: art. 152
• NCPC: art. 22 alin. (4)
• NCPC: art. 247 alin. (1)
• NCPC: art. 39 alin. (2)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5 7 şi 8
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 62 alin. (1)
• NCPC: art. 65
• NCPC: art. 68
• NCPC: art. 70
• NCPC: art. 78 alin. (1)
• NCPC: art. 93
• O.U.G. nr. 80/2013: art. 38

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la 4 martie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Administrația Națională „Apele Române” Administrația Bazinală de Apă Argeș-Vedea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Orașul Buftea, reprezentat prin Primar, obligarea acestuia să-i lase, în deplină posesie și administrare, imobilele construcții hidrotehnice Acumulare Buftea și Acumulare Buciumeni; constatarea nelegalități înscrierii pozițiilor nr. 57, 58 și 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov (conform art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004) și rectificarea cărților funciare nr. x, 9176 și 9175, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Consiliului local Buftea și înscrierea dreptului de administrare al reclamantei.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2115 din 14 noiembrie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Susținerile prezentate în cererea de recurs vizează pretinse nereguli procedurale săvârșite de instanța de apel, precum și interpretarea și aplicarea greșită a unor dispoziții de drept substanțial, în raport de care se impune următoarea ordine de analiză:

– problema timbrajului aferent apelului declarat de reclamantă (pct. 2 recurs);

– problema calității procesuale active și, distinct, problema admisibilității acțiunii în revendicare raportat la posesia reclamantei asupra imobilelor în litigiu (pct. 3 recurs);

– problema admiterii acțiunii în rectificare C.F., în condițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, condiționat de existența unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, de anulare a titlului de proprietate opus de pârât, constând într-un act administrativ (pct. 4 recurs);

– poziția procesuală a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (pct. 1 recurs);

– chestiuni de fond ale litigiului (pct. 5-7 recurs).

1. În ceea ce privește critica referitoare la necesitatea stabilirii și plății taxei judiciare de timbru în cazul apelului declarat de reclamantă, aceasta nu va fi examinată de prezenta instanță. Încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru prevăzute în O.U.G. nr. 80/2013, inclusiv aprecierea instanței de apel privind scutirea căii de atac de la plată, reprezintă o sarcină administrativă a instanței, stabilită prin lege, aferentă serviciilor prestate de organul judiciar, nefăcând parte dintre atribuțiile legate de activitatea de judecată. Prin urmare, măsura instanței, prin care decide că o cale de atac este supusă sau nu taxei judiciare de timbru, nu poate fi criticată în fața instanței de control judiciar, prin invocarea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Un argument în plus în acest sens îl constituie și dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd, pentru instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, atunci când constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

În consecință, problema timbrajului nu se poate trata în cadrul căii de atac exercitate împotriva hotărârii prin care s-a soluționat acțiunea, respectiv calea de atac supusă sau nu taxei judiciare de timbru.

2. Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei Apele Române, Înalta Curte constată că instanța de apel nu s-a pronunțat, nici prin decizia intermediară, nici prin cea dată în evocarea fondului, asupra excepției invocate de pârât prin întâmpinarea depusă de acesta la apelul principal, încălcând, astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanța, printre altele, să arate motivele pentru care a admis sau a înlăturat cererile părților. Prin urmare, sunt întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea ambelor hotărâri atacate și la trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Soluția se impune, întrucât excepția lipsei calității procesuale active nu poate fi rezolvată direct în recurs, deoarece prezenta instanță are rol de control asupra legalității hotărârilor atacate, în speță, un astfel de control neputând fi exercitat în absența unei decizii argumentate a instanței de apel, sub aspectul excepției în discuție.

În plus, soluționarea excepției lipsei calități procesuale active implică rezolvarea unui aspect prealabil, legat de calificarea juridică a acțiunii, cu privire la care instanțele anterioare nu s-au preocupat.

Astfel, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată pe parcursul procesului desfășurat în fața primei instanțe, deși intitulată „cerere de revendicare imobiliară prin comparare de titluri” și întemeiată, printre altele, pe dispozițiile art. 563 și art. 858 C. civ., care vizează acțiunea în revendicare, respectiv definiția dreptului de proprietate publică, are ca obiect, în cadrul primului capăt de cerere, obligarea pârâtului să-i lase reclamantei, „în deplină posesie și administrare” imobilele-construcții hidrotehnice „Acumularea Buftea” și „Acumularea Buciumeni”. De asemenea, reclamanta, deși face vorbire despre dreptul de proprietate publică al Statului asupra acestor bunuri, în egală măsură, se referă și la dreptul său de administrare, pe care înțelege să-l apere prin intermediul acțiunii formulate. Această argumentare conduce la ideea că referirile la dreptul de proprietate publică al Statului asupra imobilelor în litigiu sunt făcute în susținerea dreptului de administrare constituit în favoarea reclamantei de titularul dreptului de proprietate, scopul acțiunii fiind, însă, apărarea dreptului real corespunzător proprietății publice, menționat în art. 866 C. civ.

Prin niciunul dintre capetele de cerere ce formează obiectul acțiunii introductive de instanță, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului să-i lase, în deplină proprietate, imobilele în litigiu, nesusținând niciun moment că ea ar fi titulara unui asemenea drept. De asemenea, nu rezultă că reclamanta ar fi formulat acțiunea, în numele Statului, pentru apărarea dreptului de proprietate publică al acestuia.

Instanțele, la rândul lor, deși au avut în vedere obiectul acțiunii, astfel cum a fost configurat de reclamantă, mai mult, instanța de apel făcând trimitere, prin cele două decizii pronunțate, la dispozițiile art. 866 și art. 870 alin. (1) C. civ., texte de lege specifice drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice, respectiv apărării dreptului de administrare, au tratat acțiunea formulată ca pe o veritabilă acțiune în revendicare. În dosarul primei instanțe, s-a respins acțiunea în revendicare tocmai determinat de împrejurarea că reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate, susceptibil de a fi apărat prin intermediul acțiunii în revendicare. În apel, a fost introdus Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia intermediară consemnându-se calitatea acestuia de intervenient forțat, iar, prin decizia pronunțată în evocarea fondului, s-a schimbat această calitate în cea de intervenient principal, în raport de care s-a și dispus admiterea cererii de intervenție principală și a cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării pârâtului să respecte dreptul de proprietate al Statului și dreptul de administrare al Apelor Române, precum și obligarea să le predea acestor părți, în deplină proprietate și posesie, imobilele în litigiu.

Prin urmare, ambele instanțe de fond au tratat cererea de chemare în judecată ca pe o veritabilă acțiune în revendicare, iar, în apel, instanța s-a pronunțat asupra a două drepturi diferite, dreptul de proprietate publică și dreptul de administrare, dispunând respectarea acestora de către pârât, pentru ca, în final, admițând două cereri, respectiv cea de chemare în judecată, precum și o pretinsă cerere de intervenție principală formulată de Stat (care, în realitate, nu a fost formulată de această parte), să dispună obligarea Orașului Buftea să lase, în deplină proprietate și posesie, către părțile adverse, Stat și reclamantă, imobilele în litigiu, dispoziția fiind specifică unei acțiuni în revendicare. Deci, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca fiind o acțiune în revendicare, deși obiectul său, avut în vedere de ambele instanțe, se referă la dreptul de administrare.

Mai trebuie precizat că acest din urmă drept are mijloace specifice de apărare, deosebite de acțiunea în revendicare, care aparține, exclusiv, titularului dreptului de proprietate publică. Un astfel de mijloc este conturat în art. 870 alin. (2) C. civ., care trimite la art. 696 alin. (1) din același cod și care se referă la acțiunea confesorie.

În concluzie, în scopul soluționării juste a cauzei, inclusiv din perspectiva stabilirii corecte și complete a cadrului procesual, era necesar, raportat la denumirea acțiunii – „în revendicare, prin comparare de titluri”, obiectul său – „lăsarea, în deplină posesie și administrare”, reclamantei, a imobilelor în discuție, precum și la motivele de fapt și de drept arătate în cererea de chemare în judecată, care se referă și la dreptul de proprietate publică, reclamanta invocând, printre altele, teste specifice dreptului de proprietate publică și apărării acestui drept (art. 865 și art. 563 C. civ.), instanțele de fond să fi dat o calificare juridică exactă cererii introductive de instanță. Aceasta tocmai pentru că denumirea cererii de chemare în judecată, precum și elementele acesteia, astfel cum au fost formulate de reclamantă, pot conduce la concluzii diferite în ceea ce privește natura acțiunii și dreptul apărat, cu consecințe juridice inclusiv sub aspectul introducerii Statului în proces și, mai departe, a calității în care acesta trebuie să participe.

În acest sens, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este cel care restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să supună dezbaterii calificarea juridică exactă.

De asemenea, mai trebuie menționat că, potrivit art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o denumire greșită, este valabil făcută. În mod evident, însă, soluționarea cererii se va face în raport de obiectul acesteia, iar nu de denumirea greșită.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că judecătorii fondului trebuiau să determine calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, sens în care nu au procedat, ceea ce va genera admiterea recursului și casarea ambelor decizii din apel, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Trimiterea cauzei, spre rejudecare, se va face la instanța de apel, iar nu la prima instanță, nefiind îndeplinite condițiile art. 497 cu referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul intrând în cercetarea fondului, chiar dacă în ceea ce privește o cerere în legătură cu care s-ar fi impus dezbateri și o calificare juridică exactă.

Cum s-a arătat deja, inclusiv soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât și asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, depinde de o astfel de calificare.

Referitor la critica prin care se invocă posesia exercitată de reclamantă asupra imobilelor în litigiu, și care ar conduce la o inadmisibilitate sau o eventuală lipsă de interes în formularea acțiunii, și aceasta este determinată de rezolvarea prealabilă a chestiunii calificării cererii de chemare în judecată, urmând a fi avută în vedere, în rejudecare, de către instanța de apel. În alți termeni, numai în urma stabilirii exacte a naturii acțiunii formulate, a părților care trebuie să stea în proces, a pretențiilor formulate și a dreptului apărat, de proprietate publică sau de administrare, ori, eventual, a ambelor, se va putea determina în legătură cu care drept, al cărui titular și în ce temei se tinde la apărarea posesiei. În mod evident, ulterior clarificării chestiunilor menționate, trebuie verificat în ce măsură solicitantul are sau nu posesia bunurilor în litigiu, pentru că doar în cel de-al doilea caz, poate pretinde, prin intermediul instanței, recunoașterea și protecția posesiei în al cărei exercițiu este împiedicat.

În plus, ca și în cazul excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra problemei ce constituie obiect de critică, deși, indiferent că este calificată ca o excepție de inadmisibilitate sau de lipsă de interes în formularea acțiunii, chestiunea referitoare la posesie constituie o excepție absolută, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.. Or, în faza apelului, pârâtul a invocat, atât prin notele depuse în discutarea excepției de nelegalitate, cât și la termenul din 17 noiembrie 2017, că acțiunea în revendicare aparține proprietarului neposesor, iar reclamanta „nu s-a pretins nici proprietar, nici neposesor”. Ca atare, este îndeplinită și cerința din art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care condiționează primirea motivelor de casare, printre altele, de invocarea lor în apel, calea recursului fiind deschisă când instanța respectivă le-a respins sau a omis să se pronunțe asupra lor, în speță, fiind incidentă cea de-a doua ipoteză.

Cum instanța de apel nu s-a pronunțat pe aspectul legat de posesia imobilelor, cu consecințe în ceea ce privește admisibilitatea sau utilitatea demersului judiciar al reclamantei, Înalta Curte constată că s-au încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce conduce, și pentru acest motiv, la casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, fiind îndeplinite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

3. Prin susținerile recurentului privind condiționarea admiterii acțiunii în rectificare de existența unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță de contencios administrativ, de anulare a titlului de proprietate invocat de pârât, respectiv H.G. nr. 930/2002, act administrativ, se pune în discuție caracterul subsidiar al acțiunii în rectificare în raport cu acțiunea de fond, de desființare a titlului respectiv, deci o problemă care vizează admisibilitatea acțiunii în rectificare.

În mod evident, și rezolvarea acestei chestiuni presupune, mai întâi, calificarea juridică exactă a acțiunii de fond, în sensul celor menționate mai sus.

Pe de altă parte, problema respectivă se poate rezolva și cu titlu de principiu, conform celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, este adevărat că, potrivit art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, dacă persoana interesată, în speță, reclamanta, intenționează să obțină rectificarea înscrierii determinat de nevalabilitatea actului în baza căruia s-a efectuat această operațiune de publicitate imobiliară, este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate nevalabilitatea actului, care constituie suportul cererii de rectificare. O asemenea hotărâre poate fi pronunțată atât pe cale separată, cât și în cadrul procesului în care este solicitată și rectificarea în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, vizând cauze de nevalabilitate a actului.

Pe de altă parte, nu există niciun impediment de ordin juridic pentru reclamantă de a solicita suprimarea înscrierii alăturat (bineînțeles, și pe cale separată) unei alte cereri prin care să se stabilească adevăratul titular al dreptului pretins a fi greșit înscris pe numele pârâtului. Această situație, care se regăsește și în litigiul de față, se încadrează în cazul menționat la art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996 și subsumează toate cazurile neprevăzute de lege, în care există neconcordanță între realitatea juridică imobiliară și înscrieri, susceptibile de a fi rezolvate prin acțiunea în rectificare.

Prin urmare, critica recurentului privind condiționarea admiterii acțiunii în rectificare de existența unei hotărâri definitive și irevocabile de anulare a titlului în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtului asupra imobilelor în litigiu este corectă raportat la textul de lege în baza căruia instanța de apel a admis acțiunea în rectificare (art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996).

Cum, însă, dispoziția legală enunțată a fost aplicată greșit de către instanța de apel, iar cererea de rectificare se subsumează cazului menționat în art. 34 pct. 4 din aceeași lege, urmează ca această cerere să fie soluționată din perspectiva condițiilor impuse de textul menționat, raportat și la calificarea ce se va da cererii ce constituie suportul juridic al pretinsei înscrieri eronate a dreptului în favoarea pârâtului.

4. Susținerile recurentului privind poziția procesuală a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, sunt, în parte, întemeiate.

În primul rând, și problema participării Statului în acest proces, respectiv a calității lui procesuale, depind de calificarea juridică dată acțiunii introductive de instanță, care nu a fost încă lămurită, pentru argumentele deja arătate.

Astfel, este relevant dacă acțiunea formulată de reclamantă reprezintă o acțiune în revendicare formulată în nume propriu sau în numele Statului ori constituie o acțiune în apărarea dreptului său de administrare asupra imobilelor în litigiu, pentru a se putea aprecia prin care tip de cerere prevăzută de dispozițiile C. proc. civ. îl poate atrage, în proces, pe pretinsul titular al dreptului de proprietate publică, în îndeplinirea obligației stabilite, în sarcina sa, prin art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.

Pe de altă parte, independent de nerespectarea obligației de a proceda la o calificare juridică exactă a acțiunii, instanța de apel a stabilit, în mod greșit, calitatea procesuală a Statului, prin ambele decizii pronunțate, ceea ce reprezintă un argument în plus pentru casarea acestora.

Prin decizia intermediară nr. 483 A/24 mai 2017, Curtea a admis, în mod corect, apelul declarat de reclamantă și a anulat sentința atacată, reținând că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, citat în nume propriu, în loc de Statul Român, reprezentat de acest Minister, cum era corect, în raport de cererea formulată de Apele Române la 14 ianuarie 2015 și de temeiul juridic invocat de parte, respectiv dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Ca atare, instanța de apel a considerat, în mod legal, că sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., reținând cauza, pentru evocarea fondului, în raport de împrejurarea că, nici prin apelurile declarate și nici prin întâmpinarea depusă la dosar, nu se solicitase trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe.

Pe de altă parte, instanța de apel a dispus, în mod greșit, prin decizia intermediară, citarea Statului Român în calitate de intervenient forțat, raportat la dispozițiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentului fiind întemeiate sub aspectul inaplicabilității acestui text de lege în speță.

Într-adevăr, art. 78 C. proc. civ. vizează introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane și se referă, în cazul alin. (1), la dreptul și, totodată, obligația instanței de a introduce în litigiu, din oficiu, terțe persoane, instituția procesuală menționată constituind o derogare de la principiul disponibilității părților în procesul civil. Ca atare, este incidentă numai în cazurile expres prevăzute de lege, și anume când anumite părți trebuie să participe în litigiu, fiind obligația instanței de a le cita, fie pentru opozabilitatea hotărârii, fie pentru ca judecata să continue cu aceste părți care iau locul părților inițiale (de exemplu, în cazul art. 39 alin. (2), art. 93 C. proc. civ.), precum și în cazul procedurii necontencioase. Introducerea terților în proces, din oficiu, reprezintă inițiativa și atributul instanței de judecată, ca atare, nefiind condiționată de cererea părților inițiale și, mai mult, nici de acordul lor sau al uneia dintre ele la luarea acestei măsuri.

În speță, însă, din coroborarea dispozițiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., rezultă că, în litigiile care vizează dreptul de administrare, Statul trebuie să participe în proces, fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, însă inițiativa introducerii acestuia aparține reclamantei, ca pretins titular al dreptului de administrare, în îndeplinirea obligației menționate în acest sens, în sarcina sa, prin dispozițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.. Totodată, textul de lege enunțat prevede că obligația titularului dreptului corespunzător proprietății publice de a introduce, în proces, pe titularul dreptului de proprietate publică trebuie să se realizeze în condițiile C. proc. civ., deci, atragerea terțului trebuie să se facă în una dintre formele de procedură prevăzute de Cod în favoarea părții solicitante, în funcție de calitatea pe care o are, reclamant, pârât sau, eventual, la rândul său, intervenient.

În concluzie, introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane este incompatibilă cu obligația prevăzută de art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., stabilită în sarcina titularului dreptului corespunzător proprietății publice și, mai departe, cu formele procedurale la care acesta poate apela în vederea îndeplinirii acestei obligații.

În plus, cum s-a arătat deja, reclamanta a formulat cerere de introducere, în cauză, a Statului Român, astfel încât, și din această perspectivă, nu se mai poate pune problema unei introduceri forțate, unde instanța de judecată are inițiativa și rolul decizional în acest sens. Față de aceste argumente, nu mai prezintă interes critica referitoare la tardivitatea introducerii, din oficiu, în proces, a Statului Român, în calitate de intervenient forțat, raportat la dispozițiile art. 78 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia pronunțată în evocarea fondului este, la rândul său, nelegală.

Pentru prima dată, prin această decizie, instanța de apel face referire la o cerere de intervenție principală, formulată de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pe care o și admite, în parte, în sensul că îl obligă pe pârât „să recunoască și să respecte dreptul de proprietate” al Statului asupra imobilelor în litigiu și să „predea, în deplină proprietate, respectiv posesie” bunurile ambelor părți.

Din considerentele deciziei rezultă că instanța a pus în discuție și a introdus, în cauză, în calitate de intervenient principal, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, calitate cu privire la care se deduce că a fost atribuită în urma însușirii de către această parte a acțiunii, apelului și excepțiilor invocate prin cererea de chemare în judecată, precum și a solicitării de admitere a acestei cereri .

Contrar celor menționate în hotărârea de evocare a fondului, la niciunul dintre termenele de judecată ulterioare deciziei intermediare și până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, instanța de apel nu a pus în discuție și nu a procedat la o asemenea calificare a calității Statului, de intervenient principal, încălcând, astfel, cum, în mod corect, a susținut și recurentul, principiile contradictorialității și oralității, care guvernează procesul civil, reglementate de art. 14 și art. 15 C. proc. civ.

Astfel, conform încheierii de la termenul de judecată din 22 septembrie 2017, instanța a menționat că urmează a se pune în discuție calitatea de reclamant a Statului, în raport de dispozițiile art. 68 și 70 C. proc. civ., pentru ca, la termenul următor, din 17 noiembrie 2017, să considere că are calitatea de intervenient forțat, conform deciziei de „casare” (în realitate, de anulare a sentinței), raportat și la poziția exprimată de acesta, în sensul că are calitatea de intervenient forțat potrivit art. 68 C. proc. civ., fiind reclamant alături de Apele Române, și că este de acord cu decizia intermediară. În raport de susținerile Statului, Curtea nu a mai supus dezbaterii cererea de intervenție accesorie, așa încât, contrar celor afirmate de recurent, nu i s-a atribuit titularului dreptului de proprietate publică și calitatea de intervenient accesoriu.

La toate termenele de judecată ulterioare, până la închiderea dezbaterilor în fond, Statul a fost menținut în calitate de intervenient forțat, calitate stabilită, din oficiu, prin decizia intermediară, în condițiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., diferită de calitatea de reclamant, dobândită în urma admiterii, în principiu, a unei cereri de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul (art. 70 C. proc. civ.), dar și de cea de intervenient principal, dobândită în urma admiterii, în principiu, a unei cereri de intervenție principală (art. 65 C. proc. civ.).

Încălcarea principiilor contradictorialității și oralității, prin nepunerea în dezbaterea părților a unei astfel de calificări date calității Statului, este, însă, pur formală, întrucât, în realitate, lipsește obiectul dezbaterii, respectiv cererea de intervenție principală formulată de această parte, ca act procesual de învestire a instanței de judecată. Și din această perspectivă, criticile recurentului sunt fondate.

Pentru a se considera că, la dosar, s-a depus o cerere de intervenție principală, trebuie să existe o astfel de cerere, făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, conform art. 62 alin. (1) C. proc. civ., și care să vizeze, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta (art. 61 alin. (2) din același cod). Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. civ., o asemenea cerere trebuie discutată în principiu și admisă, pentru ca cel care a formulat-o să dobândească calitatea de parte în proces, respectiv de intervenient principal. Or, un astfel de act procedural nu a fost depus de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și, în mod evident, nu a fost și nici nu ar fi putut fi discutat în principiu, în absența sa.

Argumentul instanței de apel, în sensul că însușirea de către Stat a cererii de chemare în judecată, a excepțiilor invocate prin aceasta și a apelului declarat de reclamantă ar valora cerere de intervenție principală, este greșit.

În primul rând, în lipsa calificării juridice exacte a acțiunii introductive de instanță, nu se poate determina care este pretenția concretă cu privire la care Statul și-ar fi manifestat o asemenea poziție procesuală.

Pe de altă parte, pentru a se putea însuși, din punct de vedere juridic, o cerere adresată instanței, în alți termeni, pentru ratificarea unui asemenea demers, este necesar ca această cerere să fie făcută de partea respectivă nu în nume propriu, ci în numele celui care declară că și-o însușește, dar în lipsa sau cu depășirea puterii de reprezentare (art. 1311 cu referire la art. 1309 C. civ.) ori în baza gestiunii de afaceri (art. 1330-1340 C. civ.). Nici această chestiune nu a fost lămurită de instanțe, respectiv dacă acțiunea formulată de reclamantă este o acțiune în nume propriu, vizând exclusiv dreptul de administrare, sau este formulată în numele Statului, raportat la susținerile referitoare la dreptul de proprietate publică și la parte dintre temeiurile juridice invocate, și anume la cele specifice apărării acestui drept prin acțiunea în revendicare (art. 563 și art. 865 C. civ.).

În orice caz, însușirea acțiunii de către Statul Român produce cu totul alte consecințe juridice față de cele reținute de instanța de apel, în evocarea fondului, în sensul că, pentru argumentele menționate, nu poate valora intervenție principală, în absența unei astfel de cereri din partea pretinsului intervenient principal. Față de aceste considerente, rămâne fără interes critica recurentului privind tardivitatea cererii de intervenție voluntare principale.

Cât privește încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei intermediare, prin calificarea dată Statului, în evocarea fondului, într-adevăr, se poate pune problema caracterului provizoriu al autorității de lucru judecat al primei decizii din apel, în condițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ.. Critica recurentului este, însă, lipsită de interes, de vreme ce și această hotărâre este greșită, astfel încât, ca urmare a casării deciziei intermediare, autoritatea de lucru judecat provizorie este desființată cu efect retroactiv. Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 563 și art. 865 alin. (3) C. civ., din coroborarea cărora rezultă că acțiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate publică, aparține doar titularului dreptului în discuție, nu poate fi examinată la acest moment procesual, în absența calificării juridice exacte a cererii de chemare în judecată. Susținerea va fi avută în vedere în rejudecare, după ce instanța de apel va proceda la calificarea cererii formulate de reclamantă, în condițiile arătate în precedent.

În concluzie, pentru considerentele sus-menționate, ambele decizii vor fi casate pentru încălcarea normelor procedurale enunțate în precedent, fiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel, pe lângă punerea în dezbaterea părților a calificării acțiunii și, mai departe, a calificării exacte a acesteia, va trebui să procedeze și la calificarea cererii reclamantei, prin care aceasta a solicitat introducerea Statului Român în proces, cu consecința identificării corecte a calității în care Statul va figura în litigiu, indiferent de temeiul juridic invocat de parte.

Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentului, obligația titularului dreptului corespunzător proprietății publice de a-l atrage, în litigiu, pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., nu subzistă doar în cazul în care primul dintre titularii enunțați are calitatea de pârât, ci de fiecare dată când, direct sau indirect, dreptul de proprietate publică este contestat. În speță, poziția procesuală a recurentului pârât, de negare a dreptului de proprietate publică pretins în favoarea Statului Român, asupra imobilelor disputate, a fost exprimată, fără echivoc, în toate fazele procesuale.

În sensul celor menționate, dispozițiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., ca și cele ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, nu fac distincție în ceea ce privește obligația stabilită în sarcina titularului dreptului corespunzător proprietății publice de a introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, respectiv participarea Statului în litigiile vizând dreptul de administrare, în raport de calitatea procesuală pe care o are titularul acestui din urmă drept, de reclamant sau de pârât. Or, acolo unde legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este îngăduit să distingă – „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

În mod neîndoielnic, când titularul dreptului de administrare are calitatea de pârât, în îndeplinirea obligației stabilite, în sarcina sa, conform art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., el va trebui să-l introducă, în proces, pe titularul dreptului de proprietate publică, prin intermediul căii procesuale puse la dispoziție de C. proc. civ., respectiv formulând o cerere de arătare a titularului dreptului în condițiile art. 75-76 C. proc. civ.. Nu este ipoteza din speță, întrucât Apele Române nu au calitatea de pârât, entitatea indicată fiind cea care a introdus cererea de chemare în judecată.

Obligația subzistă, însă, și în cazul în care titularul dreptului corespunzător proprietății publice este reclamant, ipoteză în care, atragerea în proces a titularului proprietății publice se va face, de asemenea, apelând la căile procedurale puse la dispoziția sa de C. proc. civ., de data aceasta, însă, raportat la calitatea de reclamant.

În fundamentarea acestui raționament, nu trebuie omis că apărarea dreptului de proprietate publică, deși nu se bucură de un regim preferențial în raport cu apărarea dreptului de proprietate privată, prezintă aspecte specifice, determinate de natura aparte a acestui drept, care, printre altele, vizează bunuri de o importanță deosebită, de interes sau de uz public, deci, destinate unei colectivități sau chiar întregii națiuni. În consecință, este firesc ca titularul dreptului de proprietate publică să stea în proces, în cazul în care se contestă acest drept, fiind cel mai în măsură să formuleze susținerile și apărările pe care le consideră necesare, pentru apărarea dreptului al cărui titular este.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca mijlocul procesual specific reclamantului pentru introducerea Statului în proces să fie identificat, pus în discuție și urmate regulile procedurale de către instanța de apel, care va avea în vedere, în procesul deliberativ al determinării căii procesuale respective, că drepturile reale corespunzătoare proprietății publice reprezintă modalități practice de exercitare indirectă a dreptului de proprietate publică de către titularii săi, în speță, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

5.-7. Susținerile subsumate motivelor de recurs din cadrul pct. 5-7 vizează fondul litigiului, astfel încât nu pot fi examinate de prezenta instanță la acest moment procesual, deoarece presupun rezolvarea prealabilă a calificării acțiunii, a soluționării excepțiilor invocate și a clarificării calității procesuale a Statului Român, conform celor arătate în precedent.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa ambele decizii recurate și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.