Prescripția specială în vremea stării de urgență

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Astăzi supunem atenției cititorilor o problemă ce a mai suscitat discuții în trecut, însă privind lucrurile din perspectiva unui act normativ nou. În concret, căutăm atât să oferim câteva explicații, cât și să intuim reacția organelor judiciare atunci când vor fi nevoite să calculeze termenul de prescripție specială în dosarele penale pendinte, după ridicarea stării de urgență, învederând următoarea problemă:

,,Este firesc ca perioada stării de urgență să nu intre în calculul prescripției speciale a răspunderii penale, în raport de dispozițiile Decretului Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României?”

Pentru a răspunde problemei semnalate, interesează în special dispozițiile art. 43 alin. (8) din cadrul Capitolului V (,,Domeniul Justiție”) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020, potrivit cărora: ,, (8) Pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripția răspunderii penale se suspendă.” În raport de dispozițiile citate, discuția se va mărgini strict la acele cauze penale pendinte care nu reclamă urgență, respectiv cele în care nu se efectuează acte de procedură pe perioada stării de urgență, indiferent de stadiul procesului penal. În continuare, apreciem că nu există niciun dubiu în ceea ce privește termenul general de prescripție, care va fi suspendat pe perioada stării de urgență, însă ce se va întâmpla în situația unei cauze penale în care se va împlini în viitor termenul de prescripție specială? Va fi adăugată perioada stării de urgență la calculul termenului de prescripție special sau va fi inclusă în acesta?

Potrivit art. 155 alin. (4) C.pen., termenele de prescripție generale prevăzute la art. 154 C.pen., dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. Textul de lege nu face nicio referire la situația suspendării termenului de prescripție, ci doar la întreruperea acestuia. În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție, împlinirea de două ori a oricărui termen general de prescripție va conduce la imposibilitatea angajării răspunderii penale, indiferent câte întreruperi au operat în acest interval de timp. Spre pildă, pentru infracțiunea de fals în declarații, săvârșită în varianta specială – pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă – (art. 326 alin. (2) C.pen.), termenul general de prescripție va fi de 5 ani (conform art. 154 alin. (1) lit. d C.pen.). Totuși, chiar dacă termenul de prescripție va fi întrerupt prin efectuarea anumitor acte de procedură, după trecerea dublului acestui termen de prescripție general, adică 10 ani, aceasta nu va mai răspunde penal, dacă persoana nu a suferit o condamnare printr-o hotărâre definitivă până la scurgerea acestui interval.

Cu toate acestea, ce se întâmpla dacă în intervalul celor 10 ani din exemplul oferit anterior vor apărea și situații de suspendare a termenului de prescripție? Va fi inclusă perioada suspendării în intervalul de 10 ani sau va fi adăugată acestuia? Întrebarea enunțată își găsește justificarea întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres soluția de urmat în cazul situației prezentate, așa cum am arătat anterior.

Problema includerii sau nu a perioadei de suspendare a procesului penal în calculul termenului de prescripție specială a mai fost dezbătută în practica judiciară, inclusiv sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în special în ipoteza suspendării cauzei pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate. Majoritatea instanțelor au hotărât că perioada cât procesul este suspendat va fi adăugată la calculul  termenului de prescripție specială^[1]. Totuși, menționăm că au existat și soluții în sens contrar în practica instanțelor de judecată^[2].

În același timp, în literatura de specialitate s-au conturat de-a lungul timpului două opinii contrare cu privire la această ipoteză: într-o primă opinie^[3], s-a susținut că în durata termenului de prescripție specială nu se va include și perioada de timp cât procesul penal a fost suspendat, iar într-o altă opinie^[4], s-a apreciat că în cazul prescripției speciale trebuie luată în calcul și perioada cât termenul de prescripție specială a fost suspendat. În timp ce prima opinie s-a conturat pe baza unei interpretări stricte a textului de lege, cea de-a doua a pus mai mult accent pe scopul prescripției răspunderii penale, în corelație cu finalitatea sancțiunilor de drept penal.

Divergența celor două curente de gândire provine dintr-o lipsă a acurateței reglementării sub acest aspect, situație întâlnită sub imperiul Codului penal 1968 și neremediată nici în actualul Cod penal.

În viziunea noastră, soluția corectă într-o astfel de situație trebuie să țină cont atât de rațiunea instituției prescripției, cât și de finalitatea răspunderii penale, astfel încât dispozițiile 155 alin. (4) C.pen. să fie aplicate atât în litera, dar și în spiritul lor.

Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea penală reprezintă consecința încălcării normei juridice penale, având menirea de a restabili ordinea de drept față de cei care nu și-au conformat conduita dispozițiilor penale, săvârșind fapte interzise. Totuși, pentru a avea efect util, răspunderea penală trebuie manifestată într-un termen rezonabil, cât mai apropiat de momentul săvârșirii infracțiunii. Astfel cum s-a subliniat în doctrina de specialitate^[5], în lipsa promptitudinii organelor coercitive statale, aplicarea și executarea sancțiunilor de drept penal devine ineficientă, rezonanța socială a faptei reprobabile scăzând odată cu trecerea timpului, persoana având posibilitatea de a se îndrepta. Prin urmare, instituția prescripției vine să stingă acele situații în care, după un timp îndelungat, făptuitorul nu a fost cercetat/condamnat definitiv, stingându-se astfel raportul juridic penal.

Pentru a răspunde însă acelor situații în care făptuitorul se sustrage procesului penal ori trece un timp îndelungat până la descoperirea infracțiunii, legiuitorul a consacrat termene generale de prescripție destul de lungi în cuprinsul art. 154 C.pen. De asemenea, pentru ipoteza în care procesul penal a început, legiuitorul a prevăzut că efectuarea unui act de procedură comunicat persoanei cercetate^[6] va întrerupe termenul general de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de la început. Cu toate acestea, astfel cum am precizat anterior, împlinirea termenului general de prescripție de două ori (calculat de la data săvârșirii faptei) atrage incidența prescripției speciale, indiferent câte întreruperi (acte de procedură cu efect întreruptiv) ar exista.

Întrucât în legislația penală română regula este prescriptibilitatea infracțiunilor, existând un număr limitat de infracțiuni imprescriptibile de o gravitate deosebită (de exemplu, infracțiuni de omor), a apărut necesitatea consacrării legislative a celor două forme de prescripție (generală/specială). Dacă prescripția generală răspunde în general situațiilor în care infracțiunea nu este descoperită într-un timp util, prescripția specială vine să sancționeze lipsa de promptitudine a organelor judiciare care au cunoștință de săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, însă aceasta rămâne nesancționată într-un termen rezonabil. Așa cum am spus, pentru a prezenta eficacitate, sancțiunea de drept penal trebuie aplicată într-un termen cât mai apropiat de momentul comiterii infracțiunii, în caz contrar, funcții precum rolul reeducativ al unei pedepse nu va mai putea fi atins prin trecerea unui timp îndelungat. În acest sens, observăm că cel mai scurt termen de prescripție specială reglementat de Codul penal român este de 6 ani, iar cel mai lung de 30 ani, calculat de la data săvârșirii faptei [conform art. 155 alin. (4) C.pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. e și lit. a C.pen.].

Ca atare, în raport de durata termenelor de prescripție stabilite de Codul penal, considerăm că organele judiciare beneficiază de un timp suficient pentru a cerceta fapta care face obiectul unui proces penal, astfel încât funcțiile sancțiunilor de drept penal să fie atinse. Pentru aceleași considerente, apreciem că nu este justificat ca eventuala perioadă de suspendare a termenului de prescripție (cum este cea fixată prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020) să fie adăugată la termenul de prescripție specială, în loc să fie inclusă în acesta din urmă. Susținem această concluzie având în vedere atât scopul general al instituției prescripției răspunderii penale, astfel cum a fost detaliat în paragrafele anterioare, cât și în particular, ținând seama de menirea prescripției speciale, intenția legiuitorului fiind fără dubiu aceea de a nu lăsa să treneze raportul juridic de conflict. În opinia noastră, o interpretare contrară ar permite o prelungire la nesfârșit a termenului de prescripție specială, cu riscul de a ne abate de la regula prescriptibilității răspunderii penale, contrar voinței legiuitorului român.

În considerarea concluziei enunțate la paragraful anterior, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, poate fi utilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, în subsidiar, formularea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate.