Prescripția răspunderii disciplinare. Sesizarea CSM, ca instanță disciplinară: act de imixtiune al unui judecător privind concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel. Recurs (NCPC, Legea nr. 317/2004, Legea nr. 303/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (Complet de 5 judecători) nr. 269/2017

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1), art. 499; C. muncii: art. 50 lit. d); Legea nr. 317/2004: art. 46 alin. (7), art. 48 alin. (2), art. 50 alin. (1), art. 51; Legea nr. 303/2004: art. 5 alin. (1), art. 11 alin. (2), art. 99 lit. l)

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul circumstanțelor expuse în hotărârea atacată, analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Referitor la criticile recurentei privind prescripția răspunderii disciplinare, Înalta Curte constată că susținerile recurentei referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor Codului muncii în privința prescripției răspunderii disciplinare a judecătorului/procurorului nu pot fi primite pentru argumentele următoare: profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcție, în privința căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente prevederile C. muncii. În acest sens, sunt elocvente prevederile art. 50 lit. d) C. muncii, conform cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada exercitării unei funcții în cadrul unei autorități judecătorești. În raport cu aceste dispoziții, rezultă fără echivoc faptul că rațiunea legiuitorului este în sensul că raportului juridic specific funcțiilor din cadrul autorității judecătorești îi sunt aplicabile dispozițiile speciale referitoare la funcția respectivă, iar nu cele referitoare la contractul individual de muncă. Totodată, este de reținut și faptul că Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă faptul că statutul judecătorilor și procurorilor se completează cu dispozițiile din legislația muncii.

Sunt neîntemeiate și susținerile recurentei referitoare la prescripția răspunderii disciplinare în termenul de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care ar cuprinde și procedura administrativ-jurisdicțională finalizată prin pronunțarea hotărârii secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sub acest aspect, se constată că sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care instituie termenul de prescripție de 2 ani pentru exercitarea acțiunii disciplinare, iar nu pentru soluționarea acțiunii disciplinare prin hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sintagma „exercitarea acțiunii disciplinare” vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, iar nu momentul pronunțării hotărârii de către această instanță, așa rezultă și din terminologia utilizată de art. 48 alin. (2) din lege – „[…] ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate exercita acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii” – și art. 50 alin. (1) din lege – „Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre”.

În jurisprudența invocată de recurentă, atât a Curții Constituționale, cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este consacrată teoria prescriptibilității răspunderii disciplinare contrapusă ipotezei imprescriptibilității răspunderii, consecință inacceptabilă și absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice, în situația în care nu ar fi reglementat un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, iar persoana vizată ar fi împiedicată să obțină în justiție clarificarea situației sale. În cauză, însă, în sensul celor expuse la pct. 22, art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 reglementează termenul de prescripție a dreptului de exercitare a acțiunii disciplinare, astfel că nu se constată existența unei situații care să fie în dezacord cu jurisprudența invocată de recurentă. Susținerile recurentei întemeiate pe considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite nr. 14/2008, prin care tinde să argumenteze aplicabilitatea dispozițiilor din legislația muncii în cazul magistraților, nu pot fi primite atât pentru argumentele expuse anterior, la pct. 21 din prezenta decizie, cât și pentru considerentele și soluția deciziei menționate a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sunt avute în vedere considerentele conform cărora „magistrații își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii”, iar „activitatea magistraților nu se desfășoară în baza unui contract individual de muncă”, precum și soluția dată recursului în interesul legii prin decizia respectivă, în sensul că magistraților nu li se acordă alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, vocație recunoscută angajaților cu contract individual de muncă.

În cauză, în condițiile în care ultima faptă reținută în sarcina pârâtei a fost săvârșită la data de 5 noiembrie 2013, iar Secția pentru judecători a fost sesizată la data de 5 noiembrie 2015, acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 pentru exercitarea acțiunii disciplinare.

Pentru argumentele expuse, nu se poate reține nici existența unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât instanța disciplinară nu a reținut teza imprescriptibilității răspunderii disciplinare, ci a reținut incidența dispozițiilor menționate din Legea nr. 317/2004. Totodată, se constată că, realizând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, instanța disciplinară a reținut că s-a prescris dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare cu privire la demersurile efectuate de pârâtă la datele de 23 și 24 octombrie 2013 pe lângă președintele Curții de Apel Bacău, care avea calitatea de membru al comisiei de examinare, motiv pentru care nu vor fi analizate susținerile corelative din recurs.

Referitor la recursul declarat împotriva Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016, Înalta Curte constată: contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța disciplinară a analizat în cuprinsul hotărârii recurate și a motivat faptul că, pentru existența abaterii disciplinare, legea nu impune condiția ca actul de imixtiune să fie urmat de atingerea scopului urmărit de către autorul imixtiunii, fiind suficientă atingerea pe care imixtiunea o aduce independenței judecătorului în realizarea atribuțiilor ce îi revin, în speță în calitate de membru al comisiei de examen.

Criticile recurentei-pârâte în sensul că activitatea desfășurată de membrii comisiei de examinare nu are legătură cu activitatea de judecată, iar judecătorul care are calitatea de membru ale unei asemenea comisii nu este subiect pasiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.

Realizând o corectă interpretare a normelor de drept incident, instanța disciplinară a reținut că activitatea desfășurată de judecător în calitate de membru al comisiei de examen sau concurs pentru funcții de conducere, chiar dacă nu reprezintă o activitate de judecată, nu este sustrasă unei potențiale imixtiuni în sensul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect, se constată că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, invocate în apărare de recurenta-pârâtă, se referă la comisiile de examinare (sau întocmire) a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaționale, iar nu la comisia de examinare constituită în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (2) din aceeași lege pentru concursul sau examenul organizat pentru numirea în funcții de conducere la instanțe și parchete. În același sens, raportat la susținerile recurentei, este de remarcat faptul că activitatea desfășurată de judecător în calitate de formator sau cadru didactic este, în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, specifică funcției didactice din învățământ, respectiv funcției de instruire din cadrul Institutului Național al Magistraturii ori Școlii Naționale de Grefieri, funcții care, potrivit textului de lege, nu sunt incompatibile cu funcția de judecător, procuror, magistrat-asistent sau asistent judiciar. În consecință, teza propusă de recurentă prin raportare la funcțiile de cadru didactic ori de formator nu reflectă o similaritate cu ipoteza menționată anterior, reglementată de art. 48 alin. (2) din lege. De asemenea, nici apărările recurentei referitoare la instituția juridică a detașării magistratului în cadrul unor instituții din afara sistemului judiciar nu prezintă elemente de similitudine cu situația în care judecătorul are calitatea de membru al comisiei de examinare pentru concursul de numire în funcții de conducere la instanțe și parchete. Este adevărat că dispozițiile art. 9, art. 15 și art. 17 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 320/2006, cuprind prevederi referitoare la constituirea și exercitarea atribuțiilor comisiei de examinare pentru concursul de numire în funcții de conducere la instanțe și parchete, însă aceste dispoziții nu conduc la concluzia că activitatea desfășurată de un judecător în calitate de membru al unei asemenea comisii excedează ipoteza reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, în acord cu instanța disciplinară se reține că, sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară de imixtiune în activitatea altui judecător presupune existența unei acțiuni prin care se aduce atingere principiului independenței judecătorului, indiferent dacă prin actul de imixtiune se urmărește sau nu realizarea unui interes.

În ceea ce privește elementele constitutive ale abaterii disciplinare în litigiu, Înalta Curte reține că probatoriul administrat evidențiază demersurile efectuate de pârâta judecător A. pentru a-i determina pe membrii comisiei de examinare să favorizeze anumiți candidați la concursul pentru numirea în funcția de conducere de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova, demersuri care se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.

Susținerile recurentei referitoare la lipsa caracterului confidențial al componenței comisiei de examinare nu prezintă relevanță din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, ce formează obiectul prezentului litigiu disciplinar, asemenea aspecte fiind relevante din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din aceeași lege, însă pârâtei judecător nu îi este imputată săvârșirea acestei ultime abateri. Pe de altă parte, apărarea recurentei în sensul că nu a cunoscut componența comisiei de examinare nu poate fi primită în condițiile în care probatoriul administrat relevă contrariul, putând fi decelat, din declarațiile martorilor B. și C. și înregistrarea convorbirilor purtate de aceștia cu G., E. și I., faptul că, anterior datei de 5 noiembrie 2013, era cunoscută inclusiv de către pârâta judecător componența nominală a comisiei de examinare.

În cauză, este necontestată derularea evenimentelor din data de 5 noiembrie 2013, când pârâta s-a deplasat la București, împreună cu B. și C., care au avut întâlniri cu doi dintre membrii comisiei de examinare, criticile recurentei vizând, în esență, faptul că probatoriul administrat nu ar demonstra fără echivoc faptul că ar fi întreprins vreun demers de natură a fi considerat, în sensul art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, o imixtiune în activitatea judecătorilor, membri ai comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidați la concursul pentru funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova.

Realizând o corectă apreciere a probatoriului administrat, instanța disciplinară a reținut că, se decelează atât intenția, cât și demersurile efectiv realizate de pârâta judecător, atât personal, cât și prin intermediari, pe lângă membrii comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidați la concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova.

Preferința pârâtei judecător pentru unii dintre candidații la concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova este atestată de conținutul discuției purtate de C. cu I. la data de 12 februarie 2014, de discuția telefonică dintre J. și K. din 9 noiembrie 2013, precum și de convorbirea telefonică dintre pârâtă și L. din 25 noiembrie 2013, precum și de discuția purtată de pârâtă cu vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii la data de 20 noiembrie 2013, în cadrul căreia și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu modul de examinare a candidaților.

De asemenea, demersurile pârâtei judecător, efectuate prin intermediul judecătorilor B. și C., aflați în relație de subordonare, pentru a avea o întrevedere cu membrii comisiei de examinare ori pentru a le fi transmisă acestora preferința sa față de anumiți candidați la concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova sunt reliefate fără echivoc de conținutul discuției purtate de C. cu I. la data de 12 februarie 2014 și de declarațiile martorilor E., G. și H., ceea ce evidențiază cu certitudine faptul că unul dintre scopurile urmărite de pârâtă cu ocazia deplasării la București din 5 noiembrie 2013 a vizat materializarea demersurilor menționate. Actul de imixtiune a fost perceput ca atare de către judecătorii, membri ai comisiei de examinare, asupra cărora a fost săvârșit, așa cum rezultă fără echivoc din declarațiile date de persoanele respective, aspecte a căror veridicitate nu poate fi înlăturată nici de lipsa confirmării lor de către persoanele care au avut calitatea de intermediari și nici de faptul că deplasarea la București a fost ocazionată și de rezolvarea unor probleme inter-instituționale ori a unor chestiuni personale.

Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte constată că instanța disciplinară în mod corect a apreciat că probatoriul administrat conferă consistență concluziei că pârâta judecător a urmărit și a acceptat faptul că, prin demersurile sale, intervine în activitatea altui judecător, fiind elocvent faptul că, potrivit declarațiilor date, judecătorii vizați de actul de imixtiune au resimțit ingerința în activitatea desfășurată în calitate de membri ai comisiei de examinare.

Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători, constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova.

Sursa informației: www.scj.ro.