Prescripţia extinctivă. Excepţia autorităţii de lucru judecat (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 4750/2018

NCC: art. 998-999, art. 2539 alin. (2) teza a II-a; NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8

În mod legal, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale în vigoare, referitoare la prescripția extinctivă, aplicată în speța de față, care privește despăgubiri bănești pentru acoperirea prejudiciului produs reclamantei de fapta ilicită a pârâtei, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și următoarele, instanța analizând cauza în acest context, conform principiului disponibilității, obiectului și temeiului cu care a fost investită.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri bănești pentru acoperirea unui fapt ilicit, întemeiat pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., norme de drept comun, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanță, deci unul patrimonial. Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu disp. art. 1 alin. (1) și 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.

Problema care se pune este aceea care se referă la momentul când s-a născut dreptul la acțiune și data când începe să curgă termenul prescripției extinctive, când și, dacă, a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripției. (art. 8 Decr. nr. 167/1958).

Reglementarea instituției prescripției extinctive este exclusiv de competența legiuitorului, iar nu de domeniul voinței părților, fiind interzise clauze derogatorii de la regimul prescripției extinctive.

Astfel, părțile, prin voința lor, nu vor putea să schimbe momentul începerii cursului prescripției prevăzut de lege.

Momentul calculării termenului prescripției ar putea avea loc, fie la momentul introducerii cererii de chemare în judecată în contencios administrativ- 14.04.2010, fie la data constatării încetării de drept a contractului de antrepriză -06.02.2012.

Așadar, dacă despre fapta ilicită și urmările ( paguba) produse, reclamanta a aflat cel mai târziu la momentul introducerii acțiunii în contencios administrativ, aceasta este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Criticile recurentei-reclamantă, potrivit cărora momentul curgerii termenului de prescripție trebuie raportat la dispozițiile sentinței nr. 2499 din 15.09.2011, prin care s-a constatat încetarea de drept a contractului de antrepriză nu pot fi reținute, fiind lipsite de relevanță, esențial fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul măririi patrimoniului și pe cel care răspunde de ea.

Cum de la acest moment, cel mai târziu, curge termenul de prescripție de trei ani, s-a reținut în mod corect, în raport de data introducerii acțiunii, că dreptul reclamantei la acțiune s-a prescris, în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Dintr-un alt punct de vedere se constată că prescripția extinctivă nu a fost întreruptă în raport de decizia civilă nr. 541 din 06.02.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, fiind necesar să existe identitate între cele două cereri de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Astfel cum a reținut instanța de apel, față de excepția autorității de lucru judecat, nu există identitate de obiect între cele două pricini, temeiurile juridice fiind diferite.

Pentru aceste considerente, cum motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținut, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., actualmente B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.