Prescripţia dreptului material la acţiune. Renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă (NCC, NCPC, VCC, L. nr. 7/2011)

4 ian. 2021
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
581 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1593/2020

L. nr. 7/2011: art. 203, art. 204; NCPC: art. 431, art. 488 pct. 8, art. 496; VCC: art. 1838-1840; NCC: art. 2506 alin. (4) 

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în cauză, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958, dat fiind dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 conform cărora „Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”, nefiind invocată o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției intervenită sub legea nouă care să atragă aplicarea dispozițiilor de excepție reglementate de art. 203 și 204 din Legea nr. 7/2011.

Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată este criticată pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 20 din Decretul nr. 167/1958 și ale dispozițiilor art. 1838-1840 din vechiul C. civ., susținând recurenții că instanțele de fond nu au dat eficiență juridică instituției renunțării la prescripție.

În acest sens apreciază că negocierile dintre părți intervenite în anul 2018 au reprezentat o renunțare tacită la prescripție din partea debitorului obligației, valabilă și după împlinirea termenului de prescripție.

Raportat la aceste susțineri, se constată că recurenții nu invocă o cauză de întrerupere a cursului prescripției, ci o situație de renunțare la beneficiul prescripției, intervenită după expirarea termenului.

Critica este nefondată. În acest sens Înalta Curte reține că, de principiu, potrivit art. 1838-1840 din vechiul C. proc. civ. sau art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., este posibilă renunțarea la beneficiul prescripției, după împlinirea termenului, caz în care începe să curgă un nou termen, însă această instituție juridică nu este aplicabilă speței de față, dat fiind că, potrivit principiului tempus regit actum, regimul prescripției extinctive în cauză este guvernat de Decretul nr. 167/1958.

Astfel, recurenții au invocat în susținerea acestei critici dispozițiile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la obligațiile executate după împlinirea prescripției care nu sunt supuse repetițiunii, ale art. 16 din același decret privind recunoașterea dreptului coroborate cu cele ale art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., conform cărora în cazul recunoașterii dreptului, făcută după împlinirea termenului de prescripție îi sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, precum și renunțarea la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, reglementată în vechiul C. civ. la art. 1838-1840.

Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale de care se prevalează recurenții nu sunt incidente în cauza dedusă judecății. În acest sens, este de reținut faptul că art. 20 din Decretul nr. 167/1958 este străin cauzei întrucât nu se poate considera că obligația de a face a fost executată, chiar și în parte și nu se pune problema repetițiunii acesteia.

De asemenea, asimilarea recunoașterii dreptului, după împlinirea termenului de prescripție, cu instituția renunțării la prescripție nu poate opera nici din perspectiva dispozițiilor art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., de care recurenții se prevalează, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

Eventuala renunțare la precripție prin negocierile din 2018 nu poate fi analizată nici prin prisma prevederilor art. 1838-1840 din vechiul C. civ., acestea fiind abrogate implicit, împreună cu celelalte dispoziții ce țin de prescripția extinctivă a drepturilor de creanță din Titlul XX „Despre Prescripție”, odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1985 „Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decît termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față”.

În condițiile în care decretul a reglementat această instituție prin norme de drept public, aplicabile din oficiu, a fost înlăturat principiul disponibilității, deci și caracterul de ordine privată al normelor, astfel că posibilitatea de a renunța la invocarea sancțiunii civile a devenit incompatibilă cu regimul prescripției în accepțiunea Decretului nr. 167/1958.

Prin urmare, raportat la actele datând din anul 2018, cărora recurenții le-au conferit valoarea unei recunoașteri a dreptului efectuată după împlinirea termenului de prescripție, ele nu pot fi analizate din perspectiva unui act de renunțare la prescripție întrucât această instituție juridică nu era în vigoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Într-o altă critică ce poate fi subscrisă dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel nu a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum este reglementat de art. 430 coroborat cu art. 431 C. proc. civ., a deciziei nr. 423/2014 a Curții de Apel Cluj prin care s-a respins ca prematură acțiunea în pretenții, pe motiv că reclamanții nu au justificat un interes născut și actual, nefiind îndeplinită condiția ca suma datorată să fie menționată într-un contract sau printr-o hotărâre judecătorească menită să țină loc de contract.

Susțin recurenții că acțiunea pendinte are tocmai un asemenea obiect, respectiv constatarea refuzului nejustificat al intimatului Muzeul de a încheia contractul și obligarea la încheierea contractului/pronunțarea unei hotărâri apte să țină loc de contract și obligarea acestuia la plata contravalorii lucrărilor efectuate. Consideră că, prin acordul de principiu, pârâtul și-a asumat o obligație de rezultat, ceea ce atrage angajarea răspunderii contractuale, în cazul nerespectării unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, obligație ce se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului. Mai susțin, invocând art. 7 din Decretul nr. 167/1958 că obligația de plată a sumei de bani nu avea un termen de executare stabilit, astfel că prescripția începea să curgă de la data nașterii raportului de drept, a împlinirii condiției sau a expirării termenului, astfel că existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative este sub semnul îndoielii, depinzând de un eveniment viitor și nesigur ca realizare.

Înalta Curte de Csației și Justiție constată că este eronată o astfel de interpretare, întrucât litigiul anterior a avut ca obiect obligația de plată a unei sume de bani, sens în care instanțele au apreciat, în limitele învestirii lor, că, nefiind încheiat, potrivit acordului de principiu, un contract care să stabilească întinderea sumei datorate, solicitarea aducerii la îndeplinire a obligației de „a da” este prematură întrucât reclamanții nu au un interes născut și actual.

Se constată că, în cauza respectivă, instanțele nu s-au preocupat de raportul juridic rezultat din obligația de a face și de condițiile în care conduita părții debitoare a acestei obligații putea fi sancționată prin concursul autorității publice, pentru ca o eventuală statuare asupra acestei probleme litigioase să poată fi opusă cu succes în acțiunea pendinte.

Prin urmare, analiza, în litigiul de față, a prescripției dreptului de la acțiune privind obligația de a face nu contravine dezlegărilor date de instanța anterioară, fiind un raport juridic patrimonial cu un conținut distinct, neafectat de modalități, astfel cum pretind recurenții, în egală măsură prescriptibil după regulile instituite de art. 1 și urm. din Decretul nr. 167/1958.

O ultimă critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează acțiunea cu caracter subsidiar, având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, în privința căreia recurenții consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care, cel al cărui patrimoniu s-a micșorat, a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. În cazul de față, susțin că termenul de prescripție a început să curgă de când autoritatea a cunoscut însărăcirea sa lipsită de justă cauză, respectiv la data exprimării refuzului nejustificat de semnare a contractului de către intimat, iunie 2018, situație în care nu s-a împlinit termenul general de prescripție.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată în prezentul recurs, ea fiind formulată omisso medio. Astfel, se reține că soluția pronunțată în primă instanță de respingere ca prescrisă a întregii acțiuni, a fost criticată în apel exclusiv prin prisma aserțiunilor referitoare la întreruperea sau renunțarea la prescripție, nefiind formulată o critică distinctă cu privire la ignorarea unui termen de prescripție ce ar începe să curgă, separat, pentru cererea subsidiară, de la un alt moment decât cel a pretinsei recunoașteri a dreptului, pentru ca instanța de apel să statueze, printr-un raționament judiciar propriu, asupra acestei chestiuni.

Prin urmare, nefiind dezlegată o astfel de problemă în apel, ea nu poate constitui obiect al controlului de legalitate direct în recurs.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Prescripția dreptului material la acțiune. Renunțarea la dreptul de a invoca prescripția extinctivă (NCC, NCPC, VCC, L. nr. 7/2011) was last modified: ianuarie 3rd, 2021 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter