Prescripția dreptului la acțiune în materia răspunderii statului pentru privarea nedreaptă de libertate. Efectele deciziilor de neconstituționalitate asupra termenului de exercitare a acțiunii

• art. 7 alin. (2)
• Constituţia României: art. 1 alin. (3)
• Constituția României: art. 147 alin. (4)
• Constituția României: art. 15 alin. (2)
• Constituţia României: art. 21 alin. (2)
• Constituția României: art. 23 alin. (1)
• Constituţia României: art. 52 alin. (3)
• Legea nr. 39/2003: art. 7 alin. (1)
• Legea nr. 78/2000: art. 6
• NCC: art 1349
• NCPC: art. 181 alin. (3)
• NCPC: art. 3
• NCPC: art. 459 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 5 alin. (2)
• NCPC: art. 521 alin. (3)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. a)-d)
• NCPP: art. 204
• NCPP: art. 206
• NCPP: art. 539 alin. (2)
• NCPP: art. 541 alin. (2)
• NCPP: art. 551 pct. 4
• NCPP: art. 205
• VCP: art. 254 alin. (1) și (2)
• VCP: art. 41 alin. (2)
• VCP: art. 5

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 10 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia din urmă la plata cu titlu de daune materiale a sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma privării de libertate în cursul procesului penal pentru arestarea preventivă nedreaptă dispusă față de acesta, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 538 C. proc. pen., art. 1349 și urm. C. civ., decizia CCR nr. 136/2021, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1660 din 17 iunie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant și reținută atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, situație necontestată în cauză, reclamantul A. a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și infracțiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 5 C. pen.

Prin ordonanța de reținere nr. 127 din 23 mai 2011 s-a dispus față de reclamant măsura reținerii pentru 24 de ore, iar prin încheiere pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011 s-a dispus măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 25 mai 2011, fiind prelungită în mod succesiv până la data de 20 noiembrie 2011, când a expirat perioada maximă de 180 de zile a arestului preventiv ce poate fi dispus în cursul urmăririi penale.

După punerea sa în libertate, față de reclamant s-a dispus prin ordonanță a procurorului luarea măsurii controlului judiciar, măsură ce a fost menținută până la data de 05 mai 2015.

Prin sentința penală nr. 236 din 22 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012, s-a dispus achitarea reclamantului, alături de ceilalți 28 de inculpați trimiși în judecată în legătură cu fapte de corupție, iar prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și inculpații C., D. și E., decizia de achitare fiind definitivă.

Prin acțiunea cu care a învestit prima instanță, invocând soluția de achitare dispusă la finalul procesului penal, în cadrul căruia a fost arestat preventiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea nedreaptă de libertate.

Temeiul juridic al cererii reclamantului, astfel cum acesta a fost precizat în mod expres, prin cererea depusă la data de 01 aprilie 2022, este reprezentat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., potrivit cărora „(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei”.

Prin decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul textului de lege menționat.

În același timp, Înalta Curte a reținut că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

În sens contrar, prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 12 mai 2021, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) – d) C. proc. pen., sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza I din Constituție.

În acest sens, prezintă relevanță considerentele decizorii ale deciziei nr. 136/2021 cuprinse în paragrafele 41-45, conform cărora:

„41. În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluția de achitare pronunțată, art. 1 alin. (3) – care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile 8 în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

45. În consecință, Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Prin urmare, Curtea reține că nu există o relație de congruență între textele constituționale antereferite și viziunea restrictivă a C. proc. pen., care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalență în raport cu o normă de rang constituțional, unei soluții de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie din moment ce ea dovedește încălcarea aceleiași valori constituționale – inviolabilitatea libertății individuale a persoanei – precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situația analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleași valori constituționale [dreptatea, libertatea individuală, legalitatea], înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertății individuale trebuie să i se recunoască și să beneficieze de aceeași protecție. De aceea, Curtea constată că situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conținutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară și corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, tratamentul lor juridic sub aspectul felului și întinderii reparației, precum și al acțiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic”.

Prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (par. 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (par. 47).

Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 și 51).

A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii – decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 – nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod.

Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 – 206 din C. proc. pen.

De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, par. 12). Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție (par. 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; decizia nr. 179 din 29 martie 2016, par. 20; decizia nr. 271 din 10 mai 2016, par. 21, decizia nr. 133 din 9 martie 2017, par 19).

Prin urmare, conform Curții Constituționale, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) – d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.

Relația între dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 539 C. proc. pen. trebuie privită și din perspectiva dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., normă care instituie termenul în care o astfel de acțiune în despăgubiri poate fi introdusă la instanța civilă, și anume în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau a încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a pretins nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce privește interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 539 și art. 541 alin. (2) C. proc. pen., dar și a prevederilor art. 1349 și urm. C. civ., pe care a înțeles să-și fundamenteze acțiunea introductivă de instanță, modalitatea de interpretare adoptată de instanța de apel fiind, în aprecierea recurentului, o denegare de dreptare și o încălcare a principiului prevăzut de art. 3 în referire la art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că dreptul său la acțiune s-a născut la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 136 din 03 martie 2021 a Curții Constituționale a României, respectiv 12 mai 2021, pentru că până la acel moment legea nu recunoștea dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin privarea nedreaptă sau injustă de libertate.

În opinia acestuia, dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu își găsesc incidența în cazul unei acțiuni fundamentate pe răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a arestării nedrepte, câtă vreme textul legal evocat vizează exclusiv acțiunea în repararea pagubei cauzate în cazul arestării nelegale, momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni fiind stabilit în raport de actele de procedură prin care a fost constatată arestarea nelegală, respectiv ordonanța procurorului, încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei ce vizează contestarea măsurii preventive privative de libertate.

Cum art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu cuprinde dispoziții referitoare la un termen și momentul de la care acesta începe să curgă în ceea ce privește acțiunea în despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, o apreciere contrară reprezintă o încălcare a principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că afirmația privind aplicarea greșită a art. 1349 și urm. C. civ. pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea introductivă de instanță, nu poate forma obiectul unei analize în recurs, întrucât este invocată omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același act normativ privind ordinea exercitării căilor de atac. Astfel, reclamantul nu a criticat hotărârea instanței de fond din această perspectivă, împrejurare față de care, în apel, analiza excepției a presupus verificări jurisdicționale cu trimitere exclusiv la art. 541 alin. (2) C. proc. pen. pentru a se stabili momentul de început al prescripției extinctive sub aspectul valorificării dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile. În aceste circumstanțe, critica invocată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului este inadmisibilă câtă vreme vizează un aspect ce nu a făcut obiectul judecății în apel.

În continuare, reținând caracterul nefondat al criticii ce reclamă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 539 și ale art. 541 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere faptul că prescripția extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

Cu alte cuvinte, prin obiectul și efectul pe care îl produce, prescripția este un veritabil mijloc de înlăturare a răspunderii civile, subiectul pasiv al raportului de constrângere nemaiputând fi tras la răspundere după împlinirea termenului de prescripție, însă continuă să rămână ținut de obligația care-i incumbă și pe care o poate executa de bunăvoie.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reglementarea în legislațiile naționale a unor termene de prescripție sau de decădere, nu reprezintă în sine o violare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană, cu atât mai mult dacă răspund exigențelor acestui articol, astfel cum au fost interpretate de Curte: restricționarea să nu atingă substanța însăși a acestui drept; restricționarea să urmărească un scop legitim; să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Aceasta întrucât stabilirea unor astfel de termene este o trăsătură comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, respectiv garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat în caz de dispariție a probelor necesare (cauza Stablings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 24 septembrie 1996, par. 50-52).

Referitor la corelația dintre prescripția extinctivă și dreptul de acces liber la justiție, Curtea Constituțională a României a arătat în mod constant că stabilirea unor termene de prescripție (sau de decădere) nu încalcă dreptul de acces liber la justiție, consacrat de art. 21 alin. (2) din Constituție.

Aceasta întrucât instituția prescripției, în general și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât numai într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anumit drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul „este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură”. (a se vedea decizia Curții Constituționale nr. 269/24.02.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314/12.05.2009; decizia Curții Constituționale nr. 272/24.06.2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723/11.08.2004).

Înalta Curte constată că acțiunea reclamantului este fundamentată pe dreptul la repararea pagubei pentru prejudiciile suferite urmare a caracterului nedrept sau injust al măsurii privative de libertate dispuse față de acesta, în mod legal, în cursul unui proces penal, prin extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a intervenției Curții Constituționale a României prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021.

Sub aspectul efectelor deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate în cadrul litigiilor în care se pune problema aplicării dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale, Curtea Constituțională a tranșat în repetate rânduri în jurisprudența sa această problematică.

În acest sens, prezintă relevanță considerentele deciziei nr. 392 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 776/25.08.2020, prin care Curtea Constituțională a reținut următoarele:

„23. În ceea ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea a reținut că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. În aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Așadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita.

24. Astfel, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes. În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut”.

Înalta Curte reamintește, cu titlu de principiu, faptul că forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituția României se atașează dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic. În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în verificarea conformității textelor legale analizate cu prevederile Constituției României. Astfel, Curtea Constituțională reține că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

Chiar și în modalitatea de aplicare imediată a deciziilor Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o soluție legislativă, ele nu pot produce alt efect decât acela pe care l-ar produce adoptarea unei legi noi care să consacre soluția legislativă impusă de Curte prin deciziile pronunțate. Acest lucru rezultă atât din prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, cât șidin art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legii și excepțiile de la acest principiu. Așadar, întrucât deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor, regula este că ele nu pot fi aplicate unor fapte sau acte juridice anterioare.

Dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. civ. instituie un termen de prescripție a dreptului la acțiune de 6 luni, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat că:

„Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia „condițiile legii”, lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”. Termenul de 6 luni, prevăzut la art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., este un termen de prescripție a dreptului la acțiune, rezonabil, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale. De altfel, exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție (a se vedea decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 143 din 24 februarie 2016, decizia nr. 696/28.10.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78/26.01.2022).

În ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă acest termen, Înalta Curte reține că în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile are ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, rămase definitive.

Conform prevederilor art. 551 pct. 4 C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul.

În prezenta cauză, prin sentința penală nr. 236 din 22 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012, s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., hotărâre ce a rămas definitivă în urma respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și inculpații C., D. și E., prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.

Așadar, dreptul la acțiune al reclamantului pentru repararea prejudiciului produs prin privarea nelegală de libertate, întemeiat pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., s-a născut la data la care s-a pronunțat hotărârea penală definitivă, prin care s-a statuat asupra achitării acestuia, respectiv 15 iulie 2019, situație în care, în raport de dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 10 noiembrie 2021, a fost depusă cu depășirea termenului legal de 6 luni, calculat conform art. 181 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a constatat în mod corect a fi întemeiată.

Interpretarea propusă de recurentul-reclamant conduce la concluzia, inacceptabilă, a posibilității nașterii dreptului la acțiune la data de 21 mai 2021, când a fost publicată decizia nr. 136/2021 în Monitorul Oficial al României, prin aceasta partea tinzând la eludarea prevederilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce la momentul descris cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 era soluționată definitiv prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, iar o aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, în sensul menționat de parte, ar însemna o extindere a incidenței actului normativ asupra unei situații din trecut, care ar avea efect retroactiv și ar contraveni dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție,

Or, potrivit principiului de drept ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus nu se pot stabili limite ce nu au fost prevăzute de lege.

Astfel, argumentul în sprijinul acestei teze se raportează tocmai la faptul că nu i se poate reproșa instanței de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de recurentul-reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, doar în absența realizării acestor operațiuni, putându-se invoca dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instituirea de către legiuitor a unui termen de exercitare a acțiunilor în justiție, cum este cel reglementat de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., nu înseamnă o negare a accesului la justiție, o încălcare a dreptului la apărare sau a drepturilor și libertăților fundamentale și nici nu instituie, în mod nejustificat, un tratament juridic diferențiat între categoriile de persoane aflate în situații comparabile din punct de vedere obiectiv, ținând cont că deciziile Curții Constituționale produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial al României, după cum s-a arătat în cele ce preced.

Pentru considerentele expuse, reținând că decizia atacată este legală, nefiind identificate motive care să justifice casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.