Prelegerea președintelui CCR, în cadrul cursului postuniversitar „Top Management Afaceri Interne”

Vă mulțumesc pentru invitația de a participa la lucrările cursului postuniversitar „Top Management Afaceri Interne”, organizat de Colegiul Național de Afaceri Interne din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Această inițiativă se încadrează în preocupările existente la nivel academic pentru formarea competențelor manageriale de nivel III – management strategic, ceea ce constituie o premisă esențială pentru pregătirea viitorilor înalți funcționari publici și demnitari ai statului român.

Tema propusă este pasionantă și nu poate fi epuizată într-un timp alocat relativ limitat.

Principiul separației și colaborării puterilor în stat, deși uzitat și evocat frecvent, uneori până la erodare, cu prilejuri instituționale sau în medii academice și în doctrină, reprezintă o temă complexă și nu de puține ori complicată, dacă avem în vedere faptul că acest principiu se referă la organizarea puterii de stat în condițiile exigențelor statului de drept a cărui esență o reprezintă limitarea puterii în raport cu drepturile omului și libertățile cetățenești.

Dificultatea abordării acestei problematici care privește atât conceptul, cât și realitatea, fenomenologia puterii ca atare, constă în faptul că funcționarea statului în paradigma democrației occidentale trebuie să asigure și să garanteze, în egală măsură, atât autoritatea statală, cât și libertatea ca valoare fundamentală inerentă demnității ființei umane și statutului său de cetățean.

Pe de o parte, statul ca organizație suprastructurală politico-juridică trebuie să-și organizeze structurile și ordinea de drept proprii pentru crearea premiselor autorității legilor și deciziilor sale, iar, pe de altă parte, aceleași structuri statale și același sistem de drept trebuie să-și autolimiteze autoritatea și să garanteze exigențele libertății ca valoare referențială a sistemului.

Între aceste două necesități imperioase ale oricărui stat de drept există în mod obiectiv, dar și subiectiv, contradicții și tensiuni pe care statul, păstrându-se în coordonatele unui stat democratic, trebuie să le realizeze într-un cadru unitar funcțional și organizat juridic în care să-și exercite puterea politică instituționalizată ca putere de stat.

Pentru realizarea unui exercițiu de putere politică în care statul trebuie să asigure autoritatea – respectiv supremația sa în raporturile cu guvernații trebuie să asigure în același timp garantarea valorii libertății –, s-a recurs la un remediu de păstrare a unității și unicității puterii în stat, prin divizarea funcțiilor sale, încredințând atribuțiile de putere statală unor autorități distincte, clasice: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.

Această diviziune a puterii în stat a generat însă, prin forța lucrurilor, un alt risc în exercitarea convergentă a puterii în stat, creând, prin autonomizarea relativă a acestor autorități specializate în îndeplinirea funcțiilor statului, posibilitatea abuzului de putere prin tendințele de dominare, de supraordonare a unei puteri asupra celeilalte puteri.

Legiuitorul constituant, pentru a contracara înclinația unei puteri de a abuza de putere în detrimentul uneia dintre celelalte puteri ale statului, producând efecte și fenomene de separatism și coliziuni în interiorul sistemului de putere a statului, a impus mecanismul separației și imperativul colaborării celor trei puteri fundamentale pentru evitarea blocajelor în procesul politic, ca și în procesul de soluționare a litigiilor specific activității instanțelor judecătorești.

Puterea de stat este și rămâne unică, unitară și indivizibilă. Realizarea acesteia, însă, este încredințată unor autorități specializate și bine conturate din punct de vedere instituțional. Orice constituție trebuie să țină seama de faptul că o democrație presupune ca funcțiile puterii de stat să fie îndeplinite de autorități distincte, fără ca acest lucru să semnifice o izolare totală între acestea sau o lipsă de control ori de comunicare. De aceea, este necesar ca între aceste autorități să funcționeze ceea ce doctrina anglo-saxonă numește principiul checks and balances, cu alte cuvinte, un sistem complex de control reciproc și echilibru între competențele autorităților. Astfel, se garantează înfăptuirea democrației constituționale, care implică existența unui sistem armonios de competențe exercitate în vederea asigurării bunei funcționări a statului și a garantării drepturilor și libertăților fundamentale.

Separația puterilor în stat^[1] reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului constituțional și una dintre premisele statului de drept. Principiul separației și echilibrului puterilor presupune existența unui control reciproc între puterile statului sub aspectul exercitării atribuțiilor lor specifice în conformitate cu legea, acesta fiind un mecanism specific statului de drept și democratic pentru evitarea abuzurilor din partea uneia sau alteia dintre puterile statului^[2]. Principiul este strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul tiraniei și al îngrădirii și încălcării abuzive a drepturilor și libertăților individuale^[3]. Acesta s-a conturat în viața statului în măsura în care s-a simțit nevoia instaurării regimului constituțional^[4]. Acest conținut al noțiunii de „separație a puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric și doctrinar^[5]: principiul separației puterilor în stat s-a prefigurat încă din Antichitate, în special în eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui bun guvernământ”. În perioada Evului Mediu, ideea separației puterilor în stat a fost privită ca un mijloc de limitare a puterii arbitrare a șefului statului, putere exprimată de regimul absolutist. Teoretizarea separației puterilor în stat ca principiu fundamental în organizarea statală modernă a fost făcută de John Locke, Montesquieu și Rousseau.

Acest principiu reprezintă fundamentul organizării politice a statului, determinând și circumstanțiind competențele și modul de acțiune ale autorităților și instituțiilor publice. Din punct de vedere axiologic, separația puterilor face parte din patrimoniul constituțional al României, având în vedere că toate actele fundamentale de inspirație democratică ale statului, începând cu Statutul dezvoltător al lui Alexandru Ioan Cuza (1864), au respectat acest principiu, întreg eșafodajul statal fiind construit potrivit și în limitele sale.

Pentru îmbunătățirea înțelegerii și aplicării plenipotente a acestui principiu de organizare statală, Curtea Constituțională, prin deciziile sale, a dezvoltat și a îmbogățit pe cale jurisprudențială valențele acestui principiu consacrat în Constituția României, deducând din economia principiului și a celorlalte dispoziții constituționale două alte principii derivate și corelative principiului de bază al separației și colaborării puterilor, și anume principiul loialității constituționale, precum și principiul loialității instituționale, care presupune cooperarea și controlul reciproc al puterilor în scopul realizării și în aplicarea cerințelor separației, a unui echilibru necesar și rațional bunei funcționări a puterilor în stat.

În cele peste trei decenii de existență, Curtea Constituțională a României, prin soluțiile pronunțate în concordanță cu principiile jurisdicției constituționale, a demonstrat că nu este nici „substitut de legiuitor”, chiar dacă, prin forța lucrurilor, spațiul său de acțiune se plasează, de multe ori, la confluența dintre lege și politică, și nu este nici „substitut de judecător”, neimplicându-se în soluționarea pe fond a cauzei, atribuție suverană a puterii judecătorești.

Curtea este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale de organizare și funcționare și asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor și hotărârilor Parlamentului, precum și a ordonanțelor Guvernului^[6]. Ca atare, prin controlul de constituționalitate, Curtea analizează textele sau actele normative care încalcă prevederi sau principii constituționale și, în consecință, urmărește eliminarea lor din fondul activ ori remedierea acestora de către legiuitor. Totodată, activitatea Curții are în vedere și posibilele încălcări ale drepturilor omului, așa cum sunt consfințite în Constituție, prin raportare la tratatele internaționale la care România este parte. În anul 2003, prin revizuirea Legii fundamentale, art. 142 alin. (1) din Constituția României, republicată, a întărit rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, acordându-i noi atribuții^[7].

În prima Constituție democratică a României din 1991, așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa^[8], deși Legea fundamentală nu consacra expressis verbis principiul separației puterilor, acesta rezulta din modul în care sunt reglementate autoritățile publice și competențele ce le revin acestora. De altfel, „o prevedere legală prin care s-ar interzice – fie și numai temporar – executarea unei hotărâri judecătorești ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției, fiind contrară principiului constituțional al separației puterilor în stat”^[9], iar „orice chemare a judecătorilor de către o comisie parlamentară pentru a da relații de orice fel este neconstituțională, căci ea încalcă, în mod evident, dispozițiile constituționale care stabilesc, chiar dacă implicit, separarea puterilor în stat și, bineînțeles, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii”^[10]. În urma revizuirii Legii fundamentale^[11], legiuitorul revizuent, pentru a pune capăt și unor critici publice, speculative, privind „absența” principiului separației puterilor în stat din textul Constituției din 1991, a consacrat acest principiu în mod explicit în art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Dificultățile constatate în funcționarea unui model pur, al separației rigide a puterilor, au orientat atenția și au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru și de colaborare între puterile statului, colaborare care trebuie să fie guvernată de respect reciproc și loialitate constituțională. Acesta este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea Constituțională a României a dat-o, în jurisprudența sa, principiului separației puterilor în stat, în special după anul 2003, când Constituția a fost revizuită, cu consecința consacrării unei atribuții noi a Curții Constituționale, aceea de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice.

Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituția României, Curtea Constituțională „soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Cu precădere pe calea sesizărilor de soluționare a unor astfel de conflicte, Curtea Constituțională a constatat conduite ale reprezentanților celor trei puteri care, deși se încadrau formal în litera Constituției, erau totuși de natură să determine un dezechilibru sub aspectul regimului de separație a puterilor în stat sau să creeze blocaje instituționale, ceea ce a impus identificarea unor remedii. În astfel de cazuri, interpretarea textelor constituționale și identificarea procedurii și conduitei de urmat presupun o anumită atitudine atât față de spiritul Constituției, cât și față de instituțiile pe care aceasta le consacră, atitudine care poate fi caracterizată, într-un sens larg, prin conceptul de loialitate constituțională. Sesizată fiind cu soluționarea unor conflicte juridice de natură constituțională determinate de astfel de blocaje, Curtea Constituțională a României a dat textelor constituționale o interpretare corespunzătoare, a stabilit conduita de urmat pentru autoritățile publice în conflict, subliniind, atunci când a fost cazul, obligația de loialitate constituțională a acestora.

Prin exercitarea atribuției sale de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională, Curtea Constituțională își asumă un rol major în asigurarea și menținerea separației și echilibrului puterilor în stat. Aceasta nu judecă legi, ci conduite ale autorităților publice, evaluând și cercetând modul lor de acțiune/inacțiune în funcție de prerogativele pe care Constituția le prescrie în privința lor. Ca atare, controlul de constituționalitate a legilor vizează aspecte de natură normativă, abstracte, pe când controlul conduitei autorităților publice vizează evaluarea modului în care acestea aplică dispozițiile Constituției și relaționează între ele prin mijlocirea competențelor constituționale ce le-au fost conferite. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională realizează un control al aspectelor de fapt rezultate din conduita autorităților publice în aplicarea textelor constituționale, ceea ce conferă Curții Constituționale rolul de judecător al faptelor pe care le raportează întotdeauna la Constituție, unica normă de referință în activitatea sa.

Subliniem că noțiunea de „conflict juridic de natură constituțională” nu este definită de Constituție, astfel încât Curții Constituționale i-a revenit sarcina de a stabili, pe cale jurisprudențială, care sunt autoritățile publice ce ar putea fi implicate în conflict, dar și conținutul și sfera acestor conflicte, al căror debut a avut loc în perioada 2005-2006^[12]. Astfel, Curtea Constituțională a fost cea care a statuat că părți într-un conflict juridic de natură constituțională pot fi numai autoritățile cuprinse în titlul III din Constituție, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești. Totodată, s-a reținut că poate fi vorba nu numai despre conflicte de competență, pozitive sau negative, care pot crea blocaje instituționale^[13], ci și despre modul diferit de interpretare a dispozițiilor Constituției de către autoritățile publice^[14], respectiv orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției^[15].

Cu titlu de exemplu, amintim aici conținutul unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională în materia conflictelor de natură constituțională:

1. Conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, declanșat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești care repuneau în vigoare norme juridice abrogate expres de autoritatea legiuitoare^[16]. Pronunțându-se asupra unor chestiuni de drept, întemeiate pe practica neunitară a autorității judecătorești cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanța supremă, invocând vicii de tehnică legislativă – nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative – sau vicii de neconstituționalitate – încălcarea normelor cuprinse în art. 115 din Constituție privind delegarea legislativă de la Parlament către Guvern –, a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Însă o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie. Prin urmare, după ce a constatat existența conflictului juridic între autoritățile publice, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.

2. Conflictul juridic de natură constituțională dintre Președintele României, care are atribuția de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, și Parlamentul României, care are atribuția de a acorda votul de încredere asupra programului și întregii liste a Guvernului și de a retrage încrederea Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, generat de faptul că Președintele României a nominalizat un candidat la funcția de prim-ministru, deși, cu doar o zi înainte, Camera Deputaților și Senatul, reunite în ședință comună, au retras încrederea Guvernului condus de aceeași persoană desemnată ulterior drept candidat la funcția de prim-ministru, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură^[17]. Constatând existența conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a subliniat că desemnarea apare ca un act de voință unilateral, expresie a voinței exclusive a Președintelui României, care se poziționează astfel în afara logicii raporturilor constituționale de separație și echilibru al puterilor în stat și a efectelor pe care această logică le atașează actului desemnării candidatului la funcția de prim-ministru, cu încălcarea obligației de loialitate constituțională care guvernează interpretarea și aplicarea Constituției și raporturile dintre autoritățile publice de rang constituțional.

3. Conflictul juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Guvernul României, pe de altă parte, generat de încălcarea dispozițiilor constituționale cu privire la modul în care a fost inițiată și depusă moțiunea de cenzură, respectiv de încălcarea dispozițiilor constituționale cu privire la modul în care moțiunea de cenzură inițiată și depusă contrar Constituției a fost comunicată ulterior Guvernului^[18]. Curtea a constatat că acțiunea Parlamentului de a tergiversa întreaga procedură a moțiunii de cenzură, cu consecința punerii Guvernului în situația de a nu-și mai putea realiza în condiții optime rolul său constituțional și a prelungirii stării de incertitudine politică și juridică, reprezintă o rupere a relației de echilibru care trebuie să existe între puterile statului. Or, principiul echilibrului puterilor în stat se manifestă și în privința funcției de control parlamentar asupra Executivului, iar poziția Parlamentului, în cursul derulării procedurii, nu plasează Guvernul în subordinea sa. Prin încălcarea garanțiilor procedurale care asigură desfășurarea procedurii moțiunii de cenzură, Parlamentul a dezechilibrat balanța puterii între cele două autorități și, astfel, a încălcat principiul echilibrului puterilor prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție.

Evidențiem faptul că, în toată activitatea sa, Curtea Constituțională a contribuit la instaurarea și afirmarea principiilor constituționalismului și ale statului de drept. Obligația de loialitate constituțională, care nu are o consacrare expresă în Constituție, a fost promovată de Curtea Constituțională pe calea interpretării normelor Legii fundamentale. Principiul loialității – care impune colaborarea și respectul reciproc între organele statului – a fost pentru prima dată fundamentat de Curtea Constituțională Federală a Germaniei^[19]. Jurisprudența Curții Constituționale a României a evoluat de la o simplă enunțare a conceptelor de „loialitate” și „comportament loial” la circumstanțierea unor „norme de loialitate constituțională” derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituție – cel al separației și echilibrului puterilor în stat^[20].

Conceptul de „loialitate constituțională” a fost definit și dezvoltat în mai multe decizii prin care au fost soluționate sesizări privind conflictele juridice de natură constituțională dintre Președinte și Guvern, dintre puterea judecătorească și cea legislativă, precum și dintre Guvern și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.

Astfel, Curtea a reținut^[21] că o primă componentă a statului de drept o reprezintă punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale între instituțiile/autoritățile statului, o primă semnificație a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă, ce reglementează în mod expres sau implicit competențe, pr erogative, atribuții, obligații sau îndatoriri ale instituțiilor/autorităților statului. Curtea a constatat că respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, drept o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială dintre autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției. Așa cum a subliniat Comisia de la Veneția, „respectul pentru Constituție nu poate fi limitat la executarea literală a dispozițiilor sale operaționale. Constituția prin însăși natura sa, în plus față de garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituțiile statului și stabilește atribuțiile și obligațiile acestora. Scopul acestor dispoziții este de a permite buna funcționare a instituțiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Șeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova interesele țării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituții sau ale unui partid politic care a desemnat titularul funcției. Chiar dacă o instituție este într-o situație de putere, atunci când este în măsură să influențeze alte instituții ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecință, interesele celorlalte instituții și cele ale minorității parlamentare”^[22]. Conduita instituțională care se circumscrie colaborării loiale are, prin urmare, o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituționale, care au ca finalitate primordială buna funcționare a autorităților statului, buna administrare a intereselor publice și respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituționale și înlăturarea blocajelor în exercițiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalități și care fac dovada unui comportament loial față de valorile constituționale sunt dialogul instituțional și stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluționării „împreună”, „prin acordul părților”, iar nu „împotriva”, „în detrimentul” uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorități, cauzate de situații de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale dintre autorități este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligențe raționale și sporite în cadrul dialogului instituțional legal pentru evitarea pe cât posibil a generării de conflicte juridice de natură constituțională. În mod indiscutabil, cooperarea loială nu presupune decât soluții în acord cu ordinea normativă constituțională, întrucât temeiul acestora poate fi extra legem, dar nicidecum contra legem. Astfel, nu poate fi calificată drept colaborare loială conduita părților care, pentru a evita un conflict, adoptă o soluție ce contravine normelor legale sau constituționale în vigoare. Este evident că un cadru legislativ clar, riguros, previzibil și exhaustiv este de natură să înlăture posibile astfel de conflicte interinstituționale, însă legiuitorului, chiar și celui constituțional, nu i se poate imputa faptul că soluțiile legislative adoptate nu cuprind în ipotezele lor normative toate posibilele situații pe care realitatea (socială, politică, juridică), muabilă în esența ei, le poate genera. În această lumină, noțiunea de „colaborare loială” nu poate avea un conținut stabil, concret, cuantificabil, ci, dimpotrivă, acesta este unul dinamic, variabil de la un caz la altul, în funcție de actorii implicați, dar și de la o epocă la alta, în funcție de evoluția cadrului legislativ ce reglementează relațiile interinstituționale sau de existența unor bune practici/cutume care guvernează aceste relații. Însă ceea ce poate fi stabilit cu caracter peremptoriu este faptul că loialitatea instituțiilor/autorităților statului trebuie manifestată întotdeauna față de principii și valori constituționale, în vreme ce relațiile interinstituționale trebuie guvernate de dialog, de echilibru și de respect reciproc.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a observat că rolul de a contribui la configurarea principiului colaborării loiale și al respectului reciproc îl au, în principal, instituțiile/autoritățile puse în situația de a colabora. Acestora le revine sarcina de a contura/structura posibilele forme pe care le poate adopta o conduită loială, în raport cu competențele legale ale fiecăreia dintre instituțiile/autoritățile aflate în colaborare și în raport cu valorile și principiile constituționale incidente respectivei colaborări. Colaborarea trebuie să se realizeze în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea tace, autoritățile publice trebuie să identifice și să stabilească, cu bună-credință, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituțională și care nu prejudiciază principiile constituționale sub imperiul cărora ele funcționează și relaționează și nici drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor în serviciul cărora își desfășoară activitatea. Buna-credință trebuie manifestată, deci, în scopul găsirii de soluții care să surmonteze eventualele blocaje instituționale și care să asigure funcționarea eficientă a fiecărei autorități în parte, potrivit competențelor atribuite de lege. În situația în care identificarea acestor bune practici este dificil de realizat și rezolvarea diferendelor interinstituționale eșuează, autoritățile publice au posibilitatea de a apela la instrumentele constituționale de mediere, respectiv la procedura soluționării conflictelor de natură constituțională, prevăzută de art. 146 lit. e) din Constituție, ce are ca scop tocmai restabilirea ordinii normative constituționale, prin interpretarea normelor Legii fundamentale incidente și stabilirea reperelor concrete de conduită loială față de valorile și principiile constituționale.

În încheiere, doresc să subliniez faptul că instanța noastră de contencios constituțional s-a plasat în rolul său constituțional, de garant al supremației Legii fundamentale, s-a situat deasupra intereselor și conjuncturilor politice ale autorităților publice intrate în conflict și s-a manifestat ca un arbitru imparțial, invitând mereu părțile la un comportament constituțional loial, de colaborare și respect reciproc. Autoritățile statului trebuie să coopereze loial între ele, să întrețină un dialog corect și rațional, eventual folosind calea compromisului constructiv pentru găsirea soluțiilor care să corespundă intereselor fiecăruia, toate acestea în vederea evitării conflictelor. De aceea, Curtea nu s-a limitat doar la a constata existența conflictului juridic, ci a arătat, întotdeauna, și conduita de urmat pentru părțile aflate în conflict, în scopul surmontării conflictului constituțional dintre ele.