Prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului de către administratorul unei societăți. Instanța competentă (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 608/2018

NCPC: art. 5 alin. (2) și (3), art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1, art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1, art. 122, art. 132 alin. (3), art. 483 alin. (3) și (4); O.G. nr. 92/2003: art. 119 și 120; Legea nr. 2/2013: art. 18 alin. (2); Constituția României: art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3), art. 126 alin. (3); CEDO: art. 6 parag. 1

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la data de 19 octombrie 2036, reclamantul Statul Român prin A., reprezentată prin B. Brașov, prin C. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta D., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună următoarele: obligarea pârâtei la plata sumei de 17.053 lei, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, în calitate de administrator al societății SC E. SRL, în Dosarul penal nr. x/P/2014; obligarea pârâtei la plata accesoriilor conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003; menținerea măsurii sechestrului asigurător instituita prin ordonanța procurorului din 22 octombrie 2014; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3724 din 28 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de către reclamantul Statul Român prin A., reprezentată prin B. Brașov, prin C. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta D.

Prin Decizia nr. 985 din 1 noiembrie 2017 Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a respins apelul declarat de C. Sibiu împotriva sentinței civile nr. 3724 din 28 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul Statul Român prin F. prin C. Sibiu a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Sibiu la data de 4 ianuarie 2018.

Prin adresa emisă la data de 5 ianuarie 2018, tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței supreme la data de 15 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și m alte cereri evaluabile în hani în valoare depănă la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului s-a recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la roiul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție”, ceea ce înseamnă ca s-a accentuat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., Curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apei, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până Sa 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativa prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36 – 39 și jurisprudența acolo citată).

Așadar, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea In cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ta edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă noua de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Mici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanța de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei noime exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege”.

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclara sau incompletă”, astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare”.

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apei, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare”.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sibiu revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.