Precizări succinte privind contrafacerea mărcilor și acordarea despăgubirilor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

O.U.G. nr. 100/2005 nu reprezintă altceva decât o transpunere a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, prin intermediul căreia a fost consolidată lupta împotriva contrafacerii prin respectarea deplină a proprietății intelectuale la nivelul întregii Uniuni Europene. Art. 13 din Directiva mai sus menționată, intitulat „Daune-interese” a fost transpus prin intermediul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, care stabilește că, la cererea părții vătămate, instanța de judecată va putea ordona persoanei care a efectuat acte de contrafacere să plătească titularului mărcii „daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite”.

Mai departe, criteriile de acordare a daunelor-interese sunt menționate în cuprinsul art. 14 alin. (2) din aceeași ordonanță, care precizează criteriile de care trebuie să țină cont instanța de judecată la momentul acordării daunelor-interese: „a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat;” sau „b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză”.

Ipoteza descrisă de lit. a) are în vedere situația obținerii de către persoana care a efectuat actele de contrafacere a unui profit necuvenit ca urmare a pierderii pe care o suportă titularul drepturilor exclusive de utilizare asupra mărcii. Desigur, în practică, aceste aspecte sunt arătate prin intermediul unui raport de expertiză care să releve în mod evident profitul obținut de pârâtul din acțiunea în contrafacere: „Prejudiciul se constituie din beneficiile realizate în mod injust de către pârâtă prin încălcarea dreptului de proprietate industrială protejat, evaluat în acord cu disp. art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate intelectuală, pe baza evidențelor contabile depuse la dosar de pârâtă”^[7]. În mod uzual, produsele contrafăcute pot fi identificate prin intermediul unor coduri specifice fiecăruia, putând astfel să fie dovedit prejudiciul suferit de titularul drepturilor. Bineînțeles, există unele rezerve care trebuie păstrate cu privire la evidențele contabile depuse într-o asemenea procedură. De asemenea, tot ipoteza de la lit. a) vizează și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de titularul mărcii, însă, evident, acesta trebuie arătat în mod distinct, neputându-se prezuma existența sa prin simpla constatare a actelor de utilizare neautorizată și nici prin acordarea daunelor-interese: „Or, un astfel de prejudiciu de imagine, în cazul societăților comerciale, este însoțit de un prejudiciu material configurat din cheltuielile de reconfirmare și consolidare a renumelui comercial și de refacere a imaginii. În speță, deși s-a afirmat că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine circumscris sumei de xxxxxxx lei, acesta nu a fost suficient de bine caracterizat, respectiv nu s-au prefigurat elemente certe, rezonabile și verificabile vizând alterarea imaginii societății reclamante prin fapta imputată pârâtei. Nu s-a oferit niciun element ori alt indiciu că activitatea pretins ilicită imputată pârâtei a dăunat semnificativ renumelui comercial ori prestigiului dobândit de reclamantă prin utilizarea mărcii și nici nu s-a concretizat de unde rezultă dauna efectivă ce se pretinde a fi acoperită prin atragerea răspunderii civile a pârâtei. În fața acestor lipsuri, în raport de lipsa elementelor care să configureze un prejudiciu material impus de efectuarea unor cheltuieli suplimentare de refacere a imaginii alterate de acțiunea pârâtei, nu se poate admite că în sarcina pârâtei se poate antrena răspunderea civilă delictuală pentru acoperirea prejudiciului de imagine evaluat la xxxxx lei pretins de reclamantă”^[8].

Menționam mai sus că, de cele mai multe ori, există rezerve cu privire la evidențierea produselor contrafăcute în contabilitate, de unde poate rezulta și imposibilitatea instanței de a aplica măsura instituită de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, motiv pentru care alternativa instituită de lit. b) reprezintă, de cele mai multe ori, o opțiune viabilă pentru titularii drepturilor exclusive. Situația ar putea viza, spre exemplu, calcularea cuantumului daunelor-interese în baza redevenței ce ar trebui să fie acordată pentru perioada existenței actelor de încălcare.

În practică, acțiunile în contrafacere sunt adesea însoțite de o analiză a condițiilor în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, cu precădere atunci când este avută în vedere solicitarea de daune-interese în temeiul O.U.G. nr. 100/2005. Cu toate că, în baza Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, vinovăția nu trebuie dovedită atunci se analizează o acțiune în contrafacere, instanțele de judecată se raportează în cazul analizării condițiilor contrafacerii și la elementele necesare pentru răspunderea civilă delictuală: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, dreptul recunoscut titularului mărcii este unul „exclusiv”, opozabil erga omnes, nefiind necesară dovedirea unor condiții suplimentare în afară de calitatea de titular al mărcii.

De asemenea, inclusiv alin. (2) al art. 36 menționează posibilitatea titularului mărcii de a interzice utilizarea fără consimțământul său și nu precizează necesitatea de a arăta elemente suplimentare legate de vinovăție. Însă, după cum precizam mai sus, în situația în care prin intermediul acțiunii în contrafacere sunt solicitate inclusiv daune-interese ce rezultă din actele de utilizare neautorizată în baza O.U.G. nr. 100/2005, apare o contradicție între dispozițiile Legii nr. 84/1998 și cele ale O.U.G. nr. 100/2005, care condiționează dreptul de a obține daune-interese de existența unei intenții: „(1)La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere…”. Avem astfel în vedere o contradicție între dispozițiile legii și cele ale ordonanței de urgență, care poate conduce la divergențe de ordin practic. Concluzionând, putem spune că în ipoteza în care acțiunea în contrafacere are ca scop exclusiv interzicerea utilizării, nu este necesară dovedirea unei intenții a persoanei care utilizează neautorizat marca însă dacă se merge mai departe și sunt solicitate despăgubiri în baza O.U.G. nr. 100/2005, acest lucru ar implica o dezvoltare suplimentară a unor condiții adiționale^[9]: „Acțiunea în contrafacere este, deci, similară acțiunii în răspundere civilă delictuală, însă nu se confundă cu aceasta; acțiunea în contrafacere este un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate intelectuală. Deosebirea esențială între cele două acțiuni este faptul că prejudiciul nu este condiție de admitere a acțiunii în contrafacere, iar aceasta o deosebește de acțiunea în răspundere civilă delictuală.” „Calitatea de reclamant în cadrul acțiunii civile în contrafacere o poate avea titularul dreptului asupra mărcii, de asemenea, o poate avea și licențiatul dintr-un contract de licență a dreptului la marcă, dacă are consimțământul titularului sau dacă, fiind titular al unei licențe exclusive, după ce a notificat titularul mărcii cu privire la actele de contrafacere, acesta din urmă nu a acționat în termenul solicitat de licențiat” (art. 44 din Legea nr. 84/1998).

Cu privire la principiile avute în vedere de practica națională, dar și de cea din cadrul altor state, putem spune că există câteva idei pe care instanțele le au în vedere la momentul stabilirii întinderii prejudiciului: a) raportarea prejudiciului la profitul net realizat de contrafăcător, b) stabilirea prejudiciului exclusiv raportându-ne la partea de activitate a contrafăcătorului care a presupus actele de contrafacere sau c) prioritizarea reparării integrale a prejudiciului și nu a pedepsirii contrafăcătorului.

O altă măsură care ajută la repararea prejudiciului cauzat prin intermediul actelor de utilizare neautorizată este cea a publicării hotărârii instanței în conformitate cu dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005. Desigur, această măsură de reparare a prejudiciului este acordată cu precădere societăților în cazul cărora au fost avute în vedere mărcii cu o notorietate extrem de ridicată. Astfel, instanța de judecată poate ordona „la cererea reclamantului și pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării informației privind hotărârea judecătorească, inclusiv afișarea acesteia, precum și publicarea integrală sau parțială a hotărârii”. Desigur, dacă ne aflăm în situația în care se consideră ca fiind necesară o publicitate ridicată, conform dispozițiilor art. 16 alin. (2) din aceeași ordonanță, instanța „va putea ordona și măsuri suplimentare de publicitate corespunzătoare împrejurărilor speciale, inclusiv o publicitate de mare amploare”. Am putea spune că măsura publicării hotărârii este bine-venită și, de cele mai multe ori, necesară atunci când vorbim despre actele de utilizare neautorizată. Totodată, publicarea nu asigură doar repararea prejudiciului suferit de reclamant prin restabilirea circuitului comercial normal al produselor contrafăcute, ci contribuie inclusiv la avertizarea publicului destinatar al mărcii cu privire la producătorii neautorizați.

Problemele generate de folosirea fără acord a mărcilor nu au încetat niciodată să dispară ci, mai mult, s-au intensificat de-a lungul timpului. Despăgubirile acordate în temeiul unor astfel de acțiuni au lăsat întotdeauna loc de interpretare, fie în ceea ce privește reclamanții, fie din punctul de vedere al pârâților, însă instanțele de judecată au încercat dintotdeauna să restabilească situația anterioară într-o manieră cât mai echitabilă. Până la momentul la care întreagă legislație va fi uniformizată, va există posibilitatea apariției unor soluții care antamează spețe similare într-un mod diferit.