Pornind de la un manual de legi

23 dec. 2021
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 279
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Cu ani în urmă, apărea la Atena un masiv volum de erudită cercetare în sfera dreptului vechi, volum în care, atât subiectul, cât și contribuția românească sunt hotărâtoare. Aparent, titlul cărții, în franceză și greacă, spune prea puțin celui ce nu este cât de cât familiarizat cu istoria culturală a veacului al XVIII-lea: „«Nomicon Procheiron» elaborat de Mihail Foteinopoulos la București (1765-1777)”. Rod al unei colaborări strânse și îndelungate între cărturari români și greci, distinși de mai multe decenii în atari cercetări – în fruntea lor s-au aflat membrul Academiei Ateniene Panagiotis Zepos și profesorul bucureștean Valentin Al. Georgescu, una dintre personalitățile de prim plan ale istoriografiei noastre culturale, învățat de aleasă stirpe umanistă, cunoscut și recunoscut de confrații săi din întreaga Europă –, cartea aceasta (la care au fost coautori Anastasia Sifoniou-Karapas și Nestor Camariano) vedea lumina tiparului într-un moment în care, ca niciodată, parcă, secolul „fanariot” ajungea în atenția specialiștilor din toate domeniile istoriei civilizației. Dacă o semnalez acum și aici, împrejurarea se datorează faptului că, dincolo de o admirabilă acribie, de studii și analize adâncite, pe care specialiștii dreptului vechi le vor prețui cei dintâi și cel mai competent, lucrarea profesorilor Zepos și Georgescu alătură o perspectivă înnoitoare altor puncte de vedere, exprimate pentru alte câmpuri culturale, învecinate celui juridic, în peisajul civilizației românești dintre 1700 și 1800.

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

Esența acelui secol de prime prefaceri esențiale în sens modern nu poate fi înțeleasă – iar această carte o demonstrează și mai bine – fără a se ține seamă de valul de medievalism întârziat, persistent în mentalitățile deceniilor în care scaunele de la București și Iași erau ocupate de membrii acelei subțiri, cultivate și prea hulite aristocrații a Fanarului stambuliot, prelungind lumea dragomanilor din Pera și arhonților din primele timpuri ale Turcocrației, urmași îndepărtați, pe pământul Bizanțului, mai puțin ai spiritului și mai mult ai formelor de orbitoare splendoare ale acestuia.

Luminând, în fond, o ultimă etapă de adoptare a dreptului bizantin în sud-estul european și cea dintâi modernizare legislativă, năzuind la codificările ce au caracterizat, la noi și aiurea, secolul al XIX-lea, volumul publicat în 1982, la Atena, schițează profilul cultural balcanic din epoca sa cea mai „internațională” poate. Practician, moralist și teoretician al dreptului, Mihail Foteinopoulos sau Fotino, născut în Chios și activ pe meleagurile Țării Românești, între 1768 și 1781, a fost secretar domnesc, ispravnic și om de carte, omagiat de contemporani, deschis noului, aidoma acelui ierarh râmnicean ctitor al „Enciclopediei”, faimosul Chesarie, căruia în 1780 îi făcea elogiul funebru.

„Bizantinul impenitent”, venit la București din Egeea, alcătuia, în 1765, 1766 și 1775-1777 trei manuale de legi, răspândite în numeroase manuscrise (între care cel aici editat a ajuns, în 1908, în fondurile Bibliotecii Naționale din Paris), tălmăcite – unul dintre ele, de fapt – în românește, în 1869, probabil de George Baronzi, poetul ușor exotic, dramaturgul, istoricul, romancierul „vulgarizator productiv ca o uzină”, după caracterizarea lui Călinescu. Cele trei manuale erau, în fond, tot atâtea proiecte de cod legislativ modern, ce adunau, într-o sinteză juridică realizată pentru principii fanarioți din Muntenia, alături de jurisprudența locală, de dreptul domnesc, elemente ale dreptului imperial laic și ale celui nomocanonic din Bizanț, cunoscute țărilor noastre încă din veacul „întemeierii”. La nivelul unei noi receptări, tardive, a dreptului bizantin, o atare încercare realiza, nu mai puțin, o unitate a dreptului românesc de la finele Evului Mediu și de la începuturile Epocii Moderne, textele acestea fiind demult și pretutindeni știute de legiuitorii noștri. Fotino reproduce în aceste manuale, în plin început de „epoca luminilor”, legi bizantine, texte în greacă medievală și modernă, citează opere și autori clasici ai dreptului bizantin – Basilicalele, pe Blastares, pe Harmenopoulos –, încercând a adapta totul realităților românești, într-un efort meritoriu, dar care avea să se soldeze într-un firesc eșec, prin incongruență cronologică și mentală. Se contura astfel, în deceniile șapte și opt ale secolului al XVIII-lea, un surprinzător bizantinism juridic – la câteva decenii numai de codificările în sens modern, ce aveau să utilizeze izvoare occidentale, precum codul civil austriac –, parte integrantă a unei medievalități întârziate, pe care, mai ales la miazăzi de Carpați, întreaga civilizație românească a veacului pare a o înregistra, indicând cât de mult, cât de atent trebuie nuanțată imaginea culturii noastre, dintr-un timp pe care îl socotim, de altminteri, ca aparținând unui început de certă modernitate spirituală. Un bizantinism care putea să afirme, de pildă, statutul principelui cârmuitor, Fotino fiind, aidoma îndepărtaților săi strămoși bizantini, un adept și un doctrinar al puterii monarhice de origine divină, ceea ce era departe de a displace celor care erau, la rându-le, adepți ai „despotei luminate”, precum nu puțini dintre cultivații principi fanarioți ai celui de-al XVIII-lea secol. În fond, lărgind puțin aria asupra căreia se oprește cartea, putem remarca faptul că, într-o lume românească aulică, ce nu neglija tălmăciri grecești din Bossuet și unde un Alexandru Mavrocordat, cârmuind în Moldova, între 1782 și 1785, putea să se declare, înaintea lui Kaunitz și a Austriei imperiale, ca aparținând unei familii suverane și unei calități princiare, într-un imperiu, fie el și otoman, ce succeda Bizanțului, apetența pentru întăriri juridice de rezonanță bizantină nu putea decât să crească. Mai mult, înșelați adesea de efemerele, fugarele și nestatornicele apariții pe tronurile românești ale unor principi din Fanar – unii înrudiți cu vechile dinastii medievale ale locului (cazul Mavrocordaților), alții cu strămoși domnind încă în secolul precedent (cazul Ghiculeștilor), alții, mulți alții apropiați de familiile boierești autohtone –, uităm prea lesne că nu au fost inexistente nici unele tendințe de timide întocmiri dinastice noi, de perpetuare în scaun a unui recent neam „princiar”, într-un sens tradițional, cu un substrat ce nu era străin nici el unor încercări de monarhie autocrată, în cheie fanariotă, traduse prin câteva succesiuni în scaunul domnesc, din tată în fiu, prin anii 1730-1760 (din nou, Mavrocordații și Ghiculeștii, apoi Racovițeștii și cei din neamul Calimachi), prin succesiuni în sânul aceleiași familii (cazul Ghiculeștilor, în Muntenia anilor 1765-1769), prin cârmuiri paralele ale unor domni înrudiți la Iași și București (Mavrocordații, la sfârșitul deceniului al cincilea al secolului al XVIII-lea; într-un fel, chiar Șuțeștii, la capătul extrem al secolului fanariot, imediat de evenimentele din 1821). Într-un moment în care, mai ales în Moldova, se citeau sau se cereau spre lectură: Fénelon, Kant, Rousseau, Metastasio și Lavater; în care se zideau case și biserici după gust baroc târziu și neoclasic, înflorind – în ambele principate – și arhitecturi rezidențiale de tip modern; în care gustul heraldic pentru steme noi, precum cea a Dudeștilor, sau pentru armoriale de familie, de felul celui al Bălășeștilor, trădau o conștiință nobiliară europeană; în care reformele lui Constantin Mavrocordat și atâtea inițiative administrative și urbanistice ale unor Alexandru Moruzi și Grigore al II-lea Ghica începeau să schimbe, treptat, fața realităților românești, tradiția bizantină, cu rădăcini atât de venerabile în trecutul național, rămâne o constantă a civilizației noastre: în materie juridică, așa cum o atestă manualele lui Mihai Fotino, dar și cutare hrisov bucureștean al lui Alexandru Scarlat Ghica, din mai 1768, de care primul nu era străin, cu reglementări de drept orășenesc în materie de ctitorire aproape „burgheză”, cu referiri la străvechea legislație a Bizanțului timpuriu și la un tratat de arhitectură din secolul al VI-lea; în chestiuni de ceremonial și de viață cotidiană a curții domnești, așa cum o dovedește cunoscuta „Condică” a lui Gheorgachi alcătuită la Iași, în 1762, unde alături de normele și de terminologia venite din Orientul turcesc sunt numeroase elemente de sorginte bizantină în legătură cu atâtea prilejuri oficiale și cu sărbători ale calendarului tradițional, gustul pentru ceremonialul bizantin și pentru textele sale fundamentale fiind înregistrat la noi încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu stolnicul Constantin Cantacuzino și cu Hrisant Notara; în domeniul artelor vizuale, nu mai puțin dominat de fastul nesăbuit, de „cheltuiala nebunească” pe care atâtea interdicții somptuoase ale veacului al XVIII-lea zadarnic căutau a le stăvili, din principatele române, unde călătorii rămâneau uluiți de strălucirea veșmintelor și a interioarelor, până în Franța lui Ludovic al XV-lea. Suntem într-un domeniu al ochiului și al spiritului, în care, alături de imagini de ev nou, de tipologie barocă sau clasică, gravate și pictate de artiști occidentali sau de unii români școliți în Apus, erau cu mult mai numeroase imaginile de tip tradițional, răsărind din șirurile de voievozi, mitropoliți, episcopi, boieri, cupeți și țărani în tablouri votive, în manieră pur medievală, efigii isocefale și prea puțin expresive, dar foarte decorative ale unor ctitori din Oltenia, de sub munte sau din inima târgului Bucureștilor, zugrăvite mai ales după 1750 și până către 1830, mărturisind prelungirea neverosimil de târzie a canonului bizantin, a unor morfologii de Ev Mediu, pe care mentalitatea și sensibilitatea timpului le depășeau în fond, vertiginos.

Sensurile exacte ale unei asemenea persistențe fac parte din înseși înțelesurile acestei epoci de răscruce, în care și literatura – precum și arta, precum și politica, precum și întocmirile juridice – își are partea sa de medievală moștenire tardivă, cronicile sale rimate, textele sale populare, întoarse către trecut, paginile cu iz ecleziastic sau de goală retorică. Mai buna deslușire a acestui timp cultural face parte, în cele din urmă, din mai lesnicioasa înțelegere a civilizației românești, a celor două sute de ani ce au urmat, a noastră înșine, în ultimă instanță.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 1/2021.

Pornind de la un manual de legi was last modified: decembrie 23rd, 2021 by Răzvan Theodorescu

Vă recomandăm:

Despre autor:

Răzvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu

Este doctor în ştiinţe istorice, istoric de artă, preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, profesor la Universitatea de Arte și membru titular al Academiei Române.
A mai scris: