Perturbarea siguranței participanți la traficul rutier. Răspundere delictuală. Criterii pentru repararea prejudiciului moral. Temeinicia recursului (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 806/2017

NCC: art. 1371; NCPC: art. 452, art. 453, art. 480 alin. (3), art. 488, art. 496, art. 497; Legea nr. 136/1995: art. 28; OUG nr. 195/2002: art. 54; Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011: art. 28 alin. (1); Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: art. 49 pct. 1 lit. f)

Prioritar, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.: În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2).

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ: „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată”.

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs.

Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei pârâte SC B. SA de modificare a deciziei recurate, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile.

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța de apel la acordarea daunelor solicitate, nu a ținut cont de culpa comună a victimei și a autorului accidentului în producerea prejudiciului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., instanța de recurs poate analiza hotărârea curții de apel exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu din perspectiva temeiniciei acesteia. Astfel, instanța de recurs este chemată a analiza legalitatea hotărârii din apel din perspectiva aplicării dispozițiilor legale raportate la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanțele de fond.

Prin urmare, analiza acestei critici de nelegalitate va fi examinată exclusiv din perspectiva aplicării și interpretării dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 și a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., invocate prin cererea de recurs.

Chestiunile de drept invocate vizează cuantumul daunelor morale acordate, în determinarea cărora instanța de apel nu ar fi ținut cont de culpa reclamantului în producerea prejudiciului și de criteriile avute în vedere de instanțele naționale în spețe similare și de legislația europeană.

În conformitate cu dispozițiile art. 1371 C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea sa o facă, cel chemat să răspundă va fi uimit numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care, la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă

Participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispozițiilor legale redate, poate fi reținută în una dintre următoarele situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai Ia partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Cu toate că, dintr-o interpretare gramaticală a textelor legale redate, reiese că pentru a fi incidente dispozițiile art. 1371 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este necesar ca acțiunea sau inacțiunea victimei să îmbrace una dintre formele de vinovăție, culpă sau intenție, din considerente de echitate, analiza dinamicii producerii faptei prejudiciabile trebuie efectuată și din perspectivă obiectivă, stabilind contribuția efectivă a victimei la producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăției acesteia. Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanță atitudinea psihică a victimei față de propria sa faptă și urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire.

Analizând mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să răspundă.

Art. 28 din Legea nr. 136/1995, ca normă specială, vine să completeze dispozițiile de drept comun ale art. 1371 din Legea nr. 287/2009, și prevăd următoarele : „(1) în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă Ia producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă – culpa comună. în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului”.

Instanța, în hotărârea recurată, a dat eficiență normei juridice invocate și anume art. 28 Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 în considerente tăcând trimitere la aceste dispoziții. Astfel, a reținut că deși tribunalul nu a făcut trimitere expresă la dispozițiile art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, la individualizarea cuantumului despăgubirilor a ținut cont și de culpa comună victimei în producerea prejudiciului, reținând faptul că, deși avea obligația legală, victima nu s-a asigurat suficient la schimbarea direcției de mers.

Împrejurarea că instanța de apel a apreciat că fața de această situație, nu se mai impune o reevaluare a daunelor morale, constatând că raportat la situația de fapt, tribunalul a stabilit în mod legal și corect cuantumul despăgubirilor, ținând cont și de fapta victimei de a nu se asigura la schimbarea direcției de mers, nu poate să conducă la susținerea că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, așa cum în mod nefondat susține recurenta-pârâtă SC B. SA.

Or, în cauză, s-a reținut prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule și circulație rutieră întocmit în Dosarul nr. x/P/ 2012 al Inspectoratului de Poliție a Județului Teleorman, aflat la filele 36 ale Dosarului nr. x/93/2015 al Tribunalului Ilfov, că reclamantul, aflându-se pe bicicletă, a făcut virajul la stânga fără a se asigura, deși avea această obligație, încălcând astfel dispozițiile art. 54 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora „(1) Conducătorul de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic.(2) Semnalizarea schimbării direcției de mers trebuie să fie menținută pe întreaga durată a manevrei”.

Prin urmare, pentru aceste considerente critica recurentei pârâte privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 este nefondată.

Nemulțumirea recurentei pârâte SC B. SA care a determinat exercitarea prezentei căi de atac a fost cuantumul apreciat ca fiind excesiv de mare, a daunelor morale acordate de instanța de apel, prin menținerea ca temeinică și legală a sentinței tribunalului.

În susținerea acestui argument de nelegalitate, recurenta pârâtă a făcut ample trimiteri la legislația și jurisprudența europeană, cât și la cea națională, a instanței supreme.

În ceea ce privește cenzurarea modului de evaluare de către instanța de control judiciar a prejudiciului moral, chiar dacă evaluarea acestuia nu este susceptibil a fi determinat pe baza unor criterii obiective, ci subiective, fiind practic la suverana apreciere a instanțelor de fond, instanțele de control judiciar pot interveni asupra cuantumului prejudiciului în sensul micșorării sau majorării acestuia.

Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se stabilesc, inter alia, aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire și nivelul despăgubirilor. Astfel, s-a stabilit că în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane se acordă și daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, fără a se indica, așadar, niciun criteriu de stabilire a acestora.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că la stabilirea cuantumului daunelor pentru repararea prejudiciului moral instanța de apel a menționat criteriile după care stabilește despăgubirea în speța de față, criterii consacrate de jurisprudența din România în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și a stabilit cuantumul daunelor în raport de aceste criterii. Instanța de apel a menționat la pagina 9 din decizie următoarele: „În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate victimelor care au suferit vătămări corporale, ținând cont de specificul acestora, singurele criterii introduse prin art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, în vigoare la data accidentului, sunt legislația și jurisprudența națională. Acestea rămân însă generale și fără o eficiență concretă cât timp legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența nu este încă stabilizată astfel încât să se poată asigura și garanta repararea echitabilă și unitară a tuturor victimelor ținând cont mai ales de valorile astfel protejate, instanța fiind ținută să analizeze în concret și coroborat toate aspectele obiective și subiective în absența unor criterii eficiente recunoscute ca având valoare legală.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudența, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare însă nu identice. Sumele se stabilesc în fiecare cauză în parte în raport de circumstanțele concrete ale speței, de valorile efectiv lezate ale reclamantului și de importanța lor pentru persoana respectivă, de gradul de lezare pe care îl resimte reclamantul și se apreciază în cadrul fiecărui dosar în parte. Aceste elemente diferențiază cuantumul daunelor în cadrul fiecărei spețe concrete. Ceea ce este esențial este asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între despăgubire și prejudiciu, ceea ce a realizat de fapt instanța de apel.

Or, este evident că instanța de apel a procedat la examinarea jurisprudenței instanțelor din România precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cadrul acestui motiv recurenta pârâtă tinde de fapt a critica soluția instanței de apel din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului.

Așa cum s-a arătat anterior, prin prisma art. 488 C. proc. civ., acesta motiv este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1265/A din 7 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, solicitate prin întâmpinare de către intimatul reclamant A., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

De asemenea, conform art. 452 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Examinând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că la fila 62 a dosarului Înaltei Curții de Casație și Justiție se află factura din 23 februarie 2017 din care rezultă obligația de plată a lui A. către Cabinet Avocat D. a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform contractului de asistență juridică din 06 iunie 2014.

Din punct de vedere fiscal, factura reprezintă un document care atestă o obligație de plată, nicidecum dovada achitării unei anumite sume. Or, legiuitorul în edictarea normelor arătate, a impus părților să facă dovada achitării sumelor cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe altă parte, intimatul reclamant A. nu a depus la dosarul cauzei contractul de asistență juridică la care se face trimitere în factura mai sus menționată. Prin urmare, nu se poate concluziona în sensul că suma de 1500 de lei a fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul recurs.

Așadar, în lipsa unei dovezi din care să reiasă că factura fiscală din 23 februarie 2017 aliată la fila 62 a dosarului de recurs a fost emisă în vederea asistenței juridice și reprezentării în Dosarul nr. x/93/2015, nu se poate reține că a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată în sensul art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant A.

Sursa informației: www.scj.ro.