Perspectiva educației juridice prin oglinda dreptului constituțional

În majoritatea fostelor state socialiste, învățământul juridic se află de mai multe decenii într-o stare de reformă continuă. Necesitatea reînnoirii acestui domeniu de formare profesională și acceptarea unor fundamente noi pentru pregătirea juriștilor secolului al XXI-lea sunt evidente. În aceste condiții, este nevoie ca politica statului în învățământul juridic să fie evaluată din punct de vedere constituțional, să devină consistentă și sistemică, fiind promovată în conformitate cu tradițiile naționale ale învățământului superior și ținând cont de experiența avansată a altor țări.

Una dintre sarcinile fundamentale ale învățământului juridic modern constă în proiectarea unui model constituțional al viitorilor juriști. Un astfel de model are o justificare constituțională, toate componentele sale fiind perfect aliniate valorilor constituționale ale statului de drept. Tocmai o asemenea abordare ne va permite să depășim extremele asociate cu o abordare sectorială unilaterală și îngustă a educației juridice, care se concentrează exclusiv pe activitatea absolvenților juriști în domeniul ocrotirii normelor de drept sau al antreprenoriatului.

Fără constituționalizarea plenară a procesului de învățământ din cadrul facultăților de drept, pregătirea unui cunoscător al dreptului de talie universitară este imposibilă. Doar în perspectiva constituționalizării învățământului juridic se poate rezolva contradicția dintre universalizarea și specializarea educației juridice, asigurându-se astfel amploarea și profunzimea calităților profesionale ale juristului modern.

Pe scurt, modelul constituțional al juristului trebuie să reflecte direcțiile specifice de formare în procesul educației juridice a unei „personalități juridice” noi, ca purtător al valorilor constituționale și al idealurilor sociale.

În acest sens, rolul fundamental, inclusiv pentru formarea profesională a unui jurist, îi revine dreptului constituțional ca tezaur normativ, dar și ideologic, al principiilor și fundamentelor vitale de existență a societății și a statului, de perpetuare a tradițiilor culturale și a perspectivelor de dezvoltare durabilă.

În condițiile dinamismului dreptului constituțional modern, știința acestuia facilitează descoperirea și explorarea fenomenelor actuale din realitatea juridică constituțională și crearea unei baze teoretice pentru dezvoltarea ulterioară a constituționalismului și dreptului constituțional. În același timp, știința juridică oferă oportunitatea de a anticipa posibilele erori și deficiențe în evoluția și îmbunătățirea dreptului constituțional național, inclusiv prin explorarea experienței avansate a altor țări în domeniul construcției constituționale.

Corpul de cunoștințe din domeniul științei dreptului constituțional se regăsește în disciplina didactică cunoscută sub denumirea de „drept constituțional” sau „drept constituțional și instituții politice”, care, prin diverse tehnici metodologice, transmite aceste cunoștințe viitorilor juriști. Dreptul constituțional, ca disciplină, constituie o prezentare succintă și sistematizată a celor mai importante prevederi ale științei dreptului constituțional și a fundamentelor legislației de drept constituțional în scopuri educaționale.

Dacă știința dreptului constituțional acoperă întreg cuprinsul de cunoștințe, atunci disciplina didactică cuprinde doar acea parte a acesteia care este necesară pregătirii specialiștilor în domeniul jurisprudenței (judecători, procurori, avocați, notari, ofițeri de urmărire penală, consilieri juridici etc.). În cazul în care în timpul studiului apar anumite lacune, acestea nu vor putea fi completate ulterior prin alte discipline juridice. Mai mult, fără cunoștințe de drept constituțional, studiul altor discipline juridice devine problematic. Este greu să ne imaginăm perspectiva obținerii profesiei de jurist fără ca persoana respectivă să dispună de cunoștințe solide despre supremația Constituției, fundamentele juridice ale societății civile, statutul constituțional al individului, forma de guvernământ, structura de stat, sistemul electoral, mecanismul de stat. Societatea de astăzi are nevoie de specialiști bine pregătiți, de oameni „înarmați” cu cele mai avansate cunoștințe în domeniul construcției statale. Prin aceasta, și nu doar, poate fi explicat faptul că dreptul constituțional este una dintre primele discipline juridice cu care se întâlnesc studenții facultăților de drept.

În condițiile moderne, dreptul constituțional din Republica Moldova a căpătat un alt sens decât acum 30 de ani. Treptat, această disciplină a devenit solicitată nu numai pentru profesia de jurist. Fără stăpânirea dreptului constituțional, devine imposibilă participarea efectivă la administrarea statului, la organizarea procesului electoral, în activitatea parlamentară și la multe alte procese democratice.

Dreptul constituțional, ca disciplină didactică fundamentală, este legat organic de ramurile relevante ale sistemului de drept: știința dreptului constituțional și practica constituțională. Această legătură se datorează interacțiunii și întrepătrunderii tradiționale dintre educația și știința juridică.

Pentru dreptul constituțional sunt specifice aprecieri potrivit cărora dreptul „vorbește” într-un limbaj doctrinar, doctrina fiind o sursă cu drepturi depline pentru practica de aplicare a legii. În același timp, obiectul științei dreptului constituțional rămâne supus studiului științific și înțelegerii doctrinare, fiind implementat nu numai în domeniul științei „pure”, ci și în procesul de învățare și predare a cursurilor. O ilustrare convingătoare este supremația Constituției, care, înainte de a fi recunoscută ca principiu fundamental al dreptul constituțional, a avut o istorie de secole de dezvoltare doctrinară.

Necesitatea umplerii dinamice a cursului universitar de drept constituțional cu probleme noi, care sunt încă supuse studiului științific, determină un impuls doctrinar, educațional și aplicativ în dezvoltarea dreptului constituțional și în formarea profesională a juriștilor.

Legătura organică dintre drept, știință și educație devine și mai evidentă în contextul tranziției lumii moderne de la o societate industrială la una informațională, când spațiul informațional, resursele informaționale, infrastructura informațională și tehnologiile informaționale influențează semnificativ nivelul și ritmul dezvoltării socioeconomice, tehnico-științifice și culturale.

Informația difuzată în domeniul științific este orientată spre practică, fiind utilizată drept criteriu al adevărului rezultatelor cercetărilor științifice. Cu toate acestea, în sfera juridică a activității sociale, practica poate să nu corespundă întotdeauna legităților obiective ale societății, pentru că aceasta nu este mereu interesată, în deplină măsură, de implementarea propunerilor raționale ale științei, chiar și atunci când sunt sprijinite de experiența trecutului.

Din alt punct de vedere, practica, nu poate face întotdeauna față fluxului de aserțiuni formulate ca adevăr, fiind adesea necesară o „traducere” preliminară a adevărurilor și concluziilor științifice în limbajul științei și educației. În plus, este necesar un anumit interval de timp între stabilirea și recunoașterea generală a adevărului și implementarea acestuia, durata fiind determinată de resursele și abilitățile structurilor organizatorice din domeniul științei și educației, de tehnologiile științifice de cercetare și de didactica educației, de resursele științei și ale sistemului educațional, precum și de trăsăturile activităților unui om de știință, avocat și profesor, legate de necesitatea recunoașterii rezultatelor științei.

Rămâne nerezolvată problema indicatorilor formalizați ai calității și eficacității științei juridice și a educației, precum și a metodelor de determinare a acestora. De obicei, indicatorii respectivi sunt „transferați” din alte ramuri ale științei și calculați, de exemplu, în funcție de ratinguri sau criterii care sunt adesea contestate sau se bazează pe indicatori de impact economic. Abordarea economico-practică (concentrată pe rezultatele așteptate, și nu pe un efect economic real) în astfel de cazuri este destul de complicată și, din punct de vedere metodologic, nu este întotdeauna justificată.

Aceste judecăți reflectă procese care au loc în societate și în educație, fiind de o importanță-cheie pentru viitorul Republicii Moldova. Or, educația nu este un domeniu în care se realizează doar transferul de informații, ci și unul care asigură reproducerea, acumularea și amplificarea cunoștințelor și abilităților profesionale.

În legătură cu dreptul constituțional, se pune problema noilor cunoștințe care nu au obținut încă recunoaștere și apreciere unanimă în știință, educație și practică și care nu au fost integrate încă, în mod corespunzător, în conținutul științific sau în structura curriculară. Astfel de cunoștințe reprezintă un obiect al științei dreptului constituțional care necesită cercetare suplimentară.

Dificultăți suplimentare în domeniul dreptului constituțional apar din cauza faptului că, spre deosebire de alte științe juridice ramurale, știința dreptului constituțional examinează nu numai normele și instituțiile juridice specifice, ci și întreaga sferă a relațiilor sociale care intră sub incidența normelor de drept constituțional. Pe baza acestor considerații, nu este suficient să folosim categorii generalizatoare obișnuite (legislație, știință, practică). Chiar și categorii precum orânduirea constituțională – principala categorie integratoare a dreptului constituțional – sau constituționalismul – universul în jurul căruia „se învârt” toate problemele de drept constituțional nu sunt suficiente pentru a acoperi complexitatea domeniului.

În situația relatată, este necesară căutarea unui principiu integrator, instrumental și suficient de universal pentru dimensiunea științifico-educațională aplicată a dreptului constituțional. Aici, în structura categorială a științei, care reflectă logica sa interioară și, în același timp, spiritul viu al realității, se evidențiază un nucleu invariant – principala categorie „combinată” – care dispune de un potențial actualizat pentru o caracterizare generală a realității constituționale.

În acest spațiu iau naștere, se dezvoltă și se transformă normele, instituțiile și postulatele de drept constituțional: legislația constituțională, raporturile juridice de drept constituțional, constituționalitatea, constituționalizarea, conștiința constituțională, proiectarea constituțională (ingineria constituțională), toate manifestându-se atât în condiții obișnuite, cât și în situații „extraordinare”. De asemenea, se conturează disciplina didactică, competențele și abilitățile constituționale (tehnologia constituțională), practica constituțională, care presupune apelarea nu numai la postulatele existente în realitatea constituțională (la nivel de dogmă) și la ideologia constituțională în sens larg, ci și la prezumții, tradiții și obiceiuri, fără de care practica juridică constituțională ar fi greu de imaginat. Această listă nu este exhaustivă, dimpotrivă, este în permanentă îmbogățire, plină de conținut nou, componentele sale fiind dezvoltate și introduse în viața societății cu circumspecție, ceea ce facilitează rezolvarea problemei naturii sistematice a acestor fenomene constituționale, fiecare etapă istorică, luând în considerare cerințele elementare pentru sistem, prezența componentelor necesare și suficiente pentru funcționarea acestuia.

Nu trebuie să uităm nici de faptul că imaginea dreptului constituțional, ca ramură fundamentală a dreptului, știință juridică și disciplină didactică, este, în mare măsură, influențată de tendințele de politologizare, sociologizare, economizare și psihologizare a normelor sale, precum și de informatizarea procesului legislativ, a cercetării și a învățământului universitar, de interesul teoretic și practic tot mai mare pentru tehnica legislativă și tehnologia construcției de stat, pentru drept în general, ca un gen de „artă inginerească”.

Realizarea obiectivelor legate de modernizarea bazată pe implementarea modelului constituțional al juristului modern se asociază cu multe alte probleme de ordin științific, educațional și organizațional, alături de cele remarcate, precum și cu cele legate de depășirea stereotipurilor profesionale asupra lumii și de necesitatea formării unei culturi constituționale democratice în societate.

Una dintre condițiile importante pentru rezolvarea cu succes a problemelor relatate este unificarea eforturilor profesioniștilor, oamenilor de știință și practicienilor, în special sub auspiciile Uniunii Juriștilor din România, care, potrivit Statutului (art. 2), contribuie la „consolidarea statului de drept, a democrației și valorilor civice europene, întărirea respectului față de aplicarea legii, respectarea ordinii în societate și creșterea credibilității actului de justiție, promovarea consecventă a concepției europene privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și a dialogului și colaborării între profesiile juridice”.

Este de apreciat și rolul Asociației Române de Drept Constituțional, care poate fi considerată ca „vârf de lance” în curentul general al dezvoltării statului de drept și a democrației constituționale. De asemenea, un pas important în consolidarea eforturilor profesioniștilor ar fi crearea unui Centru Național al Constituționalismului Modern, ca o instituție puternică de cercetare științifică și metodologică în întreg spațiul românesc, cu implicarea activă a constituționaliștilor din România, Republica Moldova, dar și din alte state membre ale Uniunii Europene, care au o istorie constituțională bogată.

În final, componenta constituțională a formării profesionale a juriștilor moderni are un sens mai important și mai subtil decât abordările „simple” care există uneori în predarea dreptului constituțional, bazate pe căutarea „idealelor constituționale” dincolo de cele „șapte mări și șapte țări” și pe inobservanța „prezicătorului” constituțional din propria patrie.

* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2024.