Particularități ale ridicării suspendării executării

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Tema este una destul de vastă, motiv pentru care vor fi subliniate doar anumite chestiuni cu aplicabilitate practică mai frecventă.

Se cunoaște că deschiderea procedurii insolvenței antrenează numeroase consecințe față de debitor și creditorii săi, printre care art. 75 alin. (1) din Legea insolvenței menționează, cu titlu imperativ, obligativitatea suspendării tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită individuală, pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Scopul acestei dispoziții legale decurge din chiar finalitatea legii, pentru că, odată deschisă procedura insolvenței, acoperirea pasivului debitorului se poate realiza doar prin identificarea tuturor creanțelor deținute de terțe persoane împotriva patrimoniului debitorului, prin acordarea posibilității de a participa la procedură și de a se îndestula, însă potrivit ordinii de priorități stabilite de lege.

Să ne imaginăm că avem un creditor care a obținut o garanție a creanței față de debitor, printr‑o ipotecă mobiliară asupra creanțelor, adică asupra sumelor ce ar urma să fie încasate în viitor de către debitoare din contractele încheiate cu anumiți parteneri contractuali. Avem astfel un contract în derulare, iar acele sume de bani ar urma să fie virate în contul unic deschis pe numele debitoarei.

În concret, cum beneficiază acest creditor de garanția pe care și‑a constituit‑o, în așa fel încât să‑și recupereze creanța de la debitoarea care tocmai a intrat in insolvență?

Legiuitorul a prevăzut anumite avantaje imediate pentru creditorii beneficiari ai anumitor cauze de preferință, întrucât alin. (7) al art. 75 dispune că „sumele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum și garanțiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanțelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului”. Este cazul strict al sumelor existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii.

În același timp, legiuitorul mai prevede, în cadrul alin. (9) al art. 75, că sumele de bani care fac obiectul cauzelor de preferință prevăzute la acest articol (adică ipoteca mobiliară și garanțiile în numerar) vor putea fi folosite de către administratorul judiciar cu acordul creditorului titular al garanției pentru asigurarea resurselor în vederea continuării activității curente a debitorului în perioada de observație. În cazul refuzului acestui acord, judecătorul‑sindic poate autoriza folosirea acestor sume de bani, cu acordarea în beneficiul creditorului titular al garanției a protecției corespunzătoare, conform prevederilor art. 87 alin. (3).

În acest caz este vorba tot despre sumele existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii.

Dacă, în schimb, sumele de bani nu se află în contul debitorului la momentul deschiderii procedurii (de exemplu, sunt virate ulterior, ca urmare a încasării creanțelor ipotecate – este cazul creanțelor garantate cu o ipotecă mobiliară asupra creanțelor rezultate din contracte în derulare), folosirea lor nu poate avea loc în condițiile art. 75 alin. (9).

Pentru sumele intrate în patrimoniul debitoarei, ulterior deschiderii procedurii, nu mai există o obligație a practicianului în insolvență de a le vira creditorului beneficiar la simpla cerere a acestuia. Pentru că dacă s‑ar accepta tot aplicarea art. 75 alin. (9), în cazul acestor sume de bani intrate ulterior deschiderii procedurii în contul unic, prin plata acestora direct creditorului beneficiar al cauzei de preferință, s‑ar ajunge în fapt la punerea în executare a acestei garanții, cu încălcarea suspendării de drept incidente în condițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

De altfel, dacă fiecărui creditor care deține o ipotecă mobiliară asupra unor sume de bani i s‑ar recunoaște dreptul de a solicita pe parcursul procedurii, indiferent de stadiul acesteia, distribuirea de sume, s‑ar ajunge in mod evident la falimentarea societății, care s‑ar confrunta cu o instabilitate constantă a fluxului de lichidități.

Am văzut că suspendarea acțiunilor și a măsurilor de executare silită împotriva debitorului intervine ope legis. Dar creditorul beneficiar al unei cauze de preferință poate solicita judecătorului‑sindic ridicarea acestei suspendări cu privire la creanța sa și valorificarea imediată în cadrul procedurii a bunului asupra căruia poartă această cauză de preferință, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 154‑158 și cu condiția achitării din preț a cheltuielilor aferente vânzării, în anumite situații enumerate de lege.

Dacă analizăm corelat dispozițiile art. 78 și ale art. 154‑158 din lege, ar rezulta că principala condiție pentru ridicarea suspendării ar fi ca garanția creditorului să poarte asupra unui bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, ce poate fi valorificat în cadrul procedurii. Procedura lichidării, așa cum este ea reglementată la art. 154‑158 din lege, se referă la bunurile mobile și imobile ale debitoarei, care sunt inventariate, evaluate și valorificate individual sau în bloc. Prin urmare, sumele de bani deja existente în contul de insolvență al debitoarei sau sumele viitoare nu ar fi bunuri mobile supuse valorificării în cadrul procedurii lichidării reglementate de art. 154‑158 din lege, nefiindu‑le aplicabile dispozițiile privind ridicarea suspendării.

Trebuie menționat însă că practica judiciară a fost împărțită, apreciindu‑se de unele instanțe că ridicarea suspendării nu poate fi solicitată și obținută în cazul în care obiectul garanției îl reprezintă o sumă de bani, existând însă și instanțe care apreciază că se aplică și în acest caz, atât timp cât legea nu distinge între bunuri corporale și necorporale.

În schimb, în cazul acestor sume de bani, intervine solicitarea administratorului judiciar de utilizare a lor în vederea continuării activității curente a debitorului, în perioada de observație, situație în care creditorul beneficiar al unei cauze de preferință față de aceste sume de bani își poate da acordul – context în care debitorul este norocos pentru că este sprijinit in continuarea activității sale – sau se poate împotrivi.

În astfel de situații, creditorii garantați, care, de regulă, sunt societăți bancare, se opun reorganizării debitorului, întrucât intrarea în faliment le creează posibilitatea îndestulării mai rapide din lichidarea garanțiilor. În aceste situații, creditorii garantați se află într‑un potențial conflict cu ceilalți creditori ai debitorului, de regulă, creditorii salariali și chirografari, care susțin redresarea debitorului, având în vedere că, în ipoteza falimentului, aceștia din urmă nu mai beneficiază de distribuiri cât timp toate bunurile debitorului supuse valorificării în faliment sunt afectate de garanții reale, instituite în favoarea creditorilor garantați. În aceste ipoteze, creditorii beneficiari ai unei cauze de preferință au invocat, adesea, lipsa unei protecții suficiente și lipsa unui echilibru între interesele creditorilor aflați pe poziții diferite față de intenția de reorganizare a activității debitorului.

Observăm că legiuitorul a înțeles să ofere o protecție credito­rului care deține o garanție asupra lichidităților debitorului, protecție care poate, în practică, să creeze o poziție antagonică între creditorii care intenționează să sprijine o propunere de reorganizare a activității debitorului, prin folosirea sumelor de bani existente în conturile debitorului și creditorii garantați care ar opta pentru distribuirea acestor sume direct în contul creanței pe care o dețin față de debitor.

Credem că este în afara oricărei discuții interesul prepon­derent al legiuitorului îndreptat spre reușita afacerii debitorului care tinde spre o reorganizare judiciară, fiind mai puțin aplecat spre interesele imediate ale creditorilor, în vederea satisfacerii creanțelor lor, chiar garantate fiind.

Legea insolvenței probabil a încercat, prin adoptarea acestor dispoziții, să stabilească un echilibru între interesele creditorilor unui debitor aflat în stare de insolvență, acordând protecția cuvenită creditorilor care beneficiază de cauze de preferință, dar acordând și posibilitatea debitorului de continuare a activității sale, în vederea redresării acesteia.

Legiuitorul a prevăzut astfel expres un beneficiu suplimentar pentru creditorii garantați, și anume posibilitatea de a executa garanțiile financiare constituite în termen de 5 zile de la cererea acestora, fără a fi necesară formularea unei cereri adresate judecătorului‑sindic.

Se poate aprecia că prevederile art. 75 alin. (9) teza finală din lege stabilesc pentru judecătorul‑sindic o atribuție care excedează unui control judecătoresc de legalitate. Art. 45
alin. (2) prevede că atribuțiile judecătorului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc de legalitate asupra proceselor și cererilor de natură judiciară aferente procedurii de insolvență, lăsând în competența administratorului/lichidatorului judiciar orice atribuție managerială referitoare la debitor. Însă în privința cenzurării refuzului creditorului garantat pentru folosirea sumelor de bani deținute de debitor, la data deschiderii procedurii de insolvență, judecătorul‑sindic va trebui să identifice protecții corespunzătoare pentru acesta, iar o astfel de atribuție are în vedere și analiza, pe lângă cea a componentei juridice, a uneia economice și, mai ales, practice.

Din fericire, în practică, intervine ajutorul administratorului judiciar, în colaborare cu administratorul special, care cunosc exact situația economică a debitorului, situația contractelor în derulare ale debitorului și sumele viitoare prefigurate a intra în contul unic și care fac propuneri concrete de acordare a garanției corespunzătoare, cum ar fi: plăți periodice sau constituirea de garanții suplimentare.

Din lectura art. 87 alin. (1) rezultă că, în perioada de observație, debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente. Prin urmare, în cursul perioadei de observație, regula este încasarea creanțelor de către debitoare în contul unic și folosirea acestor sume de bani pentru derularea activităților curente, creditorii beneficiind de protecția instituită de art. 87 alin. (3).

Legea a prevăzut și posibilitatea respingerii cererii de ridicare a suspendării formulate de creditor, dacă administratorul judiciar/ debitorul propun în schimb adoptarea unor măsuri menite să ofere protecție corespunzătoare creanței garantate a creditorului.

Incidența art. 87 alin. (3) și în materia garanției asupra creanțelor este evidentă, întrucât și sumele de bani intrate în contul debitorului, ca urmare a executării acestor garanții, reprezintă „bunuri” ale debitorului în sens larg, iar odată consumate aceste sume pentru susținerea activității curente, bunurile nu mai există în patrimoniul debitorului, lipsind creditorul de garanția pe care și‑o constituise anterior deschiderii procedurii.

S‑a mai susținut, în practică, faptul că acordarea către creditorii garantați a drepturilor prevăzute la art. 87 alin. (3) nu ar fi condiționată de formularea unei cereri prevăzute de art. 78 alin. (3) privind ridicarea suspendării prevăzute de art. 75
alin. (1) cu privire la creanța lor în vederea valorificării, având în vedere, pe de‑o parte, că art. 87 alin. (3) nu prevede o astfel de mențiune, iar, pe de altă parte, „bunul” obiect al garanției nici nu ar mai exista la data formulării cererii pentru a se ridica suspendarea.

Față de cele menționate până acum, se poate afirma că, în acest caz, garanția creditorului nu prea îl ajută în recuperarea rapidă a creanței, în ciuda faptului că banii vor intra în contul debitorului. Pentru că are dreptul la o protecție, dar pentru aceasta va trebui să aștepte, întrucât, de cele mai multe ori, această protecție presupune plăți eșalonate, și nu egale matematic, fiind necesar a se acorda prioritate salvării debitorului, supraviețuirii acestuia, menținerii activității economice și protejării locurilor de muncă.

Într‑un astfel de caz, trebuie puse în balanță necesitatea ca debitoarea să încaseze și să utilizeze sumele încasate în temeiul contractelor aduse ca garanție în folosul creditoarei pentru continuarea activității (implicit în vederea obținerii sumelor de bani necesare stingerii creanțelor) și, pe de altă parte, protecția ce trebuie asigurată creditorului pentru respectarea garanției de care beneficiază dreptul său de creanță.

De asemenea, plățile efectuate ca o consecință a acestor măsuri de protecție trebuie să fie stabilite în așa fel încât să nu blocheze activitatea debitoarei, întrucât nici art. 87 alin. (3) și nici art. 78 din lege nu au în vedere achitarea întregii creanțe a creditorului garantat.

În concluzie, consideră că, deși creditorul garantat beneficiază de o protecție suplimentară, dreptul său are anumite limitări.

---