Partajarea unui imobil. Cerere de intervenție principală. Excepția litispendenței și excepția prescripției dreptului material la acțiune (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 829/2018

NCPC: art. 5 alin. (3), art. 91 pct. 1, art. 95 pct. 1, art. 97, art. 122, art. 132 alin. (3), art. 483 alin. (3) și (4); Constituția României: art. 126 alin. (2) și (3)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București Ia data de 27 februarie 2014 sub nr. x/300/2014 reclamanții A., B., C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D. și E. să se dispună partajarea imobilului proprietatea pârâților din sectorul 2, prin atribuirea bunului către pârâtul D., cu obligarea acestuia la plata unei sulte calculate la valoarea imobilului, fără îmbunătățirile aduse acestuia și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamanți, în calitate de cumpărători și pârâtul D., în calitate de vânzător.

La data de 25 august 2011, F. a decedat, moștenitori ai acestuia fiind C., B. și A.

La data de 25 septembrie 2014 intervenientul G. a formulat cerere de intervenție principală și a solicitat constatarea nulității absolute a actelor juridice privitoare la dreptul de creanță și a invocat excepția litispendenței privitor la drepturile de creanță.

Prin sentința civilă nr. 10076 din 6 septembrie 2016, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul nr. x/300/2014, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea principală privind pe reclamanții A., C. în contradictoriu cu pârâții D. și E. ambii prin curator H. și intervenientul G.

A respins cererea de intervenție principală, ca neîntemeiată.

A constatat că are calitatea de bun comun al pârâților D. și E., fiind dobândit cu cote egale de contribuție de 50%, imobilul situat în București, sectorul 2, compus din două camere și cămară în suprafață utilă de 27,13 mp, o cotă indiviză de 100% din părțile de folosință comună ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție, în valoare de 12.045 euro.

A dispus sistarea codevălmășiei.

A atribuit pârâtului D. în deplină proprietate si posesie imobilul situat în București, sector 2, compus din două camere și cămară în suprafață utila de 27,13 mp, o cotă indiviză de 100% din părțile de folosință comună ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție.

A obligat pârâtul D. la suma de 6022,5 euro, sultă către pârâta E. în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

A constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 decembrie 2004 de B.N.P., „I.”, pârâtul D. în calitate de promitent vânzător, a promis să vândă, iar reclamanta C. și numitul F. (antecesorul reclamanților A. și B.), in calitate de promitenți cumpărători, au promis să cumpere locuința din București, sector 2, compusă din două camere și cămară în suprafață utilă de 27,13 mp, o cotă indiviză de 100% din părțile de folosință comună ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție, în schimbul prețului de 17.000 euro, care a fost achitat integrai la data autentificării antecontractul de vânzare-cumpărare.

Prezenta hotărâre tine loc de contract autentic de vânzare-cumpărare între pârâtul D., în calitate de vânzător și reclamanții C., A. și B., în calitate de cumpărători.

A obligat pârâții să plătească reclamanților 801 lei, cheltuieli de judecată.

A obligat pârâții D. și E. să plătească către Stat suma de 7.628,61 lei, cheltuieli de judecată suportate ca urmare a admiterii cererilor de ajutor public judiciar formulate de reclamanți.

Prin Decizia nr. 1415/A din data de 3 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de intervenientul G.

împotriva acestei din urmă decizii, intervenientul a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul București și a fost înaintat Curții de Apel București care, prin Decizia nr. 625 din 15 decembrie 2017 a declinat competența de soluționare a cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, Ia data de 12 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 13 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată ca este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în ape! într-un litigiu având ca obiect partaj bunuri comune.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 91 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 – precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație șl Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod” și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 91 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

NCPC păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecară în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.