Parcurgerea fără succes a procedurii speciale. Suprimarea posibilităţii instanţei civile de a analiza efectiv şi de a se pronunţa cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale

• Constituţia României: art. 52 alin. (3) teza I şi II
• Legea nr. 254/2013: art. 56
• Legea nr. 254/2013: art. 9 alin. (1) şi alin. (2) lit. a)
• NCPC: art. 13
• NCPC: art. 22
• NCPC: art. 425 lit. b)
• NCPC: art. 451
• NCPC: art. 480 alin. (2) şi (3)
• NCPC: art. 486 alin. (1) lit. d)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 489 alin. (2)
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 6
• NCPP: art. 22
• NCPP: art. 28 alin. (1)
• NCPP: art. 30
• NCPP: art. 539
• NCPP: art. 541 alin. (1)-(3)
• NCPP: art. 56

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Direcția Națională Anticorupție – Structura Centrală, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Inspectoratul Județean de Poliție Prahova, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

– obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă fiecărei sume în parte, până la data plății efective.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 611 din 24 aprilie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu prioritate, Înalta Curte se va pronunța asupra excepțiilor nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepții pe care le va respinge ca nefondate, în considerarea următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același Cod, sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege

În cauză, Înalta Curte constată neîntemeiate excepțiile nulității recursurilor invocate reciproc de către recurenți, întrucât ambele recursuri declarate conțin critici ce pot fi încadrate în ipotezele cazurilor de casare expres reglementate de art. 488 C. proc. civ., astfel cum vor fi analizate în continuare.

I. Cu privire la recursul formulat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că au fost invocate motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. privind modalitatea în care instanța de apel a dat o dezlegare capetelor de cerere unu și doi, menținând astfel sentința apelată.

– Referitor la capătul doi de cerere privind obligarea Inspectoratului Județean de Poliție Prahova la plata unei despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin condiționarea accesului reclamantului la asistența medicală de urgență, de deplasarea la medic, încătușat cu mâinile la spate, în timp ce se afla în custodia Arestului Câmpina, instanța de apel a reținut puterea lucrului judecat ce rezultă din sentința penală nr. 2874/15.12.2016 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în dosarul nr. x/2016, în procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Astfel, a constatat curtea de apel că încheierea judecătorului de supraveghere prin care a fost soluționată plângerea introdusă împotriva acestei măsuri, încheiere rămasă definitivă prin respingerea contestației formulate, îndeplinește toate caracteristicile unei hotărâri judecătorești care se bucură de putere de lucru judecat cu privire la aspectele tranșate. În consecință, dând relevanță efectului pozitiv al aspectelor dezlegate în mod definitiv în dosarului nr. x/2016, a constatat neîndeplinirea condițiile necesare pentru a atrage răspunderea civilă delictuală, atât timp cât nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite privind încălcarea drepturilor afirmate de către reclamant.

Or, susține recurentul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 254/2013 nu au fost judecate în integralitatea lor aspectele invocate în acțiunea în răspundere delictuală, iar judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu exercită decât limitat atribuții jurisdicționale și nu se poate substitui instanței de judecată, ajungând să pronunțe hotărâri. Iar, pentru a opera puterea lucrului judecat trebuie să existe o hotărâre anterioară, pronunțată de o instanță în cadrul unui proces derulat cu toate exigențele, procedurile și drepturile procesuale pe care le implică un proces judiciar.

Criticile astfel formulate și subsumate motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicțională, prin care persoanele aflate în detenție pot reclama neregularități care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de respectiva lege, luate de către administrația penitenciarului. Finalitatea căii procedurale astfel concepută este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile dispuse de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea privării de libertate și de a se putea soluționa în timp util astfel de contestații, în vederea asigurării unui exercițiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menționată.

Din prevederile art. 9 alin. (1) și alin. (2) lit. a) ale Legi nr. 254/2013 rezultă că judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează și controlează asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, soluționând plângerile deținuților privind exercitarea drepturilor prevăzute de lege.

Totodată, potrivit art. 9 alin. (3) din aceeași lege, atribuțiile administrativ-jurisdicționale exercitate de judecătorul de supraveghere în cadrul procedurii speciale prevăzute de lege, se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicțional, denumit încheiere, acesta nefiind așadar un act pur jurisdicțional care să respecte exigențele unei hotărâri judecătorești, după cum, nici instituția judecătorului de supraveghere nu poate fi asimilată unei instanțe de judecată.

Prin urmare, în chiar concepția legiuitorului, încheierea judecătorului de supraveghere nu reprezintă o hotărâre judecătorească ci un act administrativ cu caracter jurisdicțional care, în mod evident, nu poartă în sine, atașat, efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul prevăzut de dispozițiile civile și procesual civile.

Din această perspectivă, este nerelevantă expunerea de către instanța de apel a garanțiilor de independență și imparțialitate îndeplinite de judecătorul de supraveghere, precum și a similitudinii procedurii speciale cu cea a unei acțiuni în justiție.

În aceeași ordine de idei, s-a argumentat de către instanța de apel că analiza dacă hotărârile judecătorești pronunțate în conformitate cu procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 au putere de lucru judecat, trebuie realizată în raport de întreaga procedură, și nu relativ doar la prima etapă a acestei proceduri, respectiv la cea desfășurată în fața judecătorului de supraveghere.

Într-adevăr, prin sentința penală nr. 2874/15.12.2016 a Judecătoriei Ploiești, încheierea prin care a fost soluționată plângerea petentului reclamant, a rămas definitivă, prin respingerea contestației formulate, însă chiar și într-o astfel de circumstanță, încheierea judecătorului de supraveghere nu este în măsură să dobândească putere de lucru judecat în privința tuturor aspectelor invocate de reclamant în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În acest context, Înalta Curte remarcă și caracterul contradictoriu al considerentelor instanței de apel care, pe de o parte, reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al încheierii judecătorului de supraveghere, rămasă definitivă prin sentința penală nr. 2874/15.12.2016 a Judecătoriei Ploiești, iar, pe de altă parte, constată că trimiterile la dispozițiile art. 28 alin. (1) sau art. 30 C. proc. pen. sunt lipsite de relevanță, în materia reglementată de art. 56 judecătorul de supraveghere neîndeplinind rolul de instanță penală, ci pe acela de a veghea și garanta drepturi fundamentale ale persoanei private de libertate.

Or, art. 28 alin. (1) C. proc. pen. consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind însă ținută de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Așadar, sentința penală pronunțată în materia executării pedepselor sau a măsurilor privative de libertate, chiar și asimilată unei hotărâri penale, nu prezintă autoritate de lucru judecat în privința elementelor răspunderii delictuale ce constituie obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța civilă.

Totodată, s-a arătat în jurisprudența Inaltei Curți, într-o cauză asemănătoare, că, date fiind trăsăturile „procedurii plângerii ce poate fi formulată în condițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea ei de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acțiunea dedusă judecății, această acțiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiție, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în fața unei instanțe judecătorești, cu plenitudine de competență, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor și garanțiilor procedurale specifice procesului civil, precum și cu parcurgerea gradelor de jurisdicție stabilite prin legea procedurală de drept comun”.(Decizia nr. 1136/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă)

Aceleași sunt rațiunile pentru care, în opinia instanței de recurs, se poate ajunge și la concluzia că, în prezenta cauză, parcurgerea fără succes a procedurii speciale reglementată de Legea nr. 254/2013, reflectată în încheierea de respingere a plângerii, nu are aptitudinea de a prezenta putere de lucru judecat în materia răspunderii civile delictuale, căci aceasta ar echivala cu suprimarea posibilității instanței civile de a analiza efectiv și de a se pronunța cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății, referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale, deși niciuna dintre atribuțiile administrativ jurisdicționale ale judecătorului de supraveghere nu ar putea avea ca finalitate o asemenea soluție.

Astfel cum s-a arătat anterior, procedura de soluționare a unei plângeri întemeiate pe dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, nu permite a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condițiile de detenție, – în care este inclusă și asistența medicală a persoanelor private de libertate -, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Prin urmare, chiar învestită cu o asemenea solicitare, posibilitatea acordării daunelor morale, excede cadrului competenței procesuale a instituției judecătorului de supraveghere.

O astfel de distincție este relevată și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotarârea Resmiveș și alții contra României, Curtea reamintind că în materie de condiții de detenție, căile de atac „preventive”, care să permită judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate să stopeze o situație declarată contrară art. 3 din Convenție, trebuie să coexiste și să se completeze cu cele „compensatorii” prin care instanțele să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări (pct. 121-122). În acest sens, nu trebuie ignorate nici acele considerente ale hotărârii în care sunt reținute Concluziile Comitetului de Miniștri, cuprinse în pct. 47, care precizează că: În ceea ce privește căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de condiții materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniștri a evaluat, în același memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) și a constatat că acestea nu permit instanțelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunțate și să dispună măsuri de reparație în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerințele care decurg din jurisprudența Curții. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunțate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce privește latura compensatorie, Comitetul de Miniștri a constatat că exemplele prezentate de autorități în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenței unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniștri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicațiile adresate de Curte autorităților române în hotărârea B. împotriva României (nr. 35972/05, 24 iulie 2012) în legătură cu instituirea unui sistem adecvat și eficient de căi de atac.

Tot astfel, este neavenită invocarea de către instanța de apel, în argumentarea soluției sale, a Deciziei nr. 14/18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, căci prin acea decizie nu s-a examinat în niciun mod raportul între procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013 și acțiunea în răspundere civilă delictuală și, cu atât mai puțin, a existenței unei eventuale incidențe a autorității de lucru judecat.

În acest context, instanța de recurs apreciază însă ca relevant raționamentul expus într-o altă decizie obligatorie a Înaltei Curți, respectiv în Decizia nr. 1/2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit nu doar în cazul unei arestări nelegale, ci și în cazul unei arestări injuste/nedrepte. Or, în condițiile în care, în considerentele decizorii ale acestei hotărâri, instanța supremă impune distincția între o măsură privativă de libertate nelegală și una injustă/nedreaptă, ambele însă dând dreptul la despăgubiri, cu atât mai mult, în situația unei măsuri administrative luată de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea arestării preventive dispuse în cursul procesului penal finalizat cu achitarea reclamantului, este necesară o asemenea decelare.

În consecință, faptul că prin încheierea judecătorului de supraveghere s-a reținut că, prin condiționarea accesului reclamantului la asistența medicală de urgență de deplasare la medic, încătușat cu mâinile la spate, în timp ce se afla în custodia Arestului Câmpina, nu au fost încălcate dispozițiile legale, nu înseamnă că aceeași condiționare nu ar putea avea caracter injust, nedrept, nejustificat, lipsit de proporționalitate în raport cu scopul urmărit și care astfel să genereze dreptul la daune morale, acestea fiind în concret, aspectele ce trebuie analizate de instanța civilă în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Așadar, intră în sfera jurisdicției civile învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, analiza acelorași fapte reținute în procedura Legii nr. 254/2013 ca având caracter legal, precum și a potențialului acestora de a da naștere dreptului la despăgubiri morale.

În concluzie, constatând că instanța de apel a soluționat acest capăt de cerere reținând, în mod greșit, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate, urmând ca în rejudecare să fie realizată o analiză efectivă a îndeplinirii fiecăreia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, în raport de considerentele expuse anterior.

– În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat cu privire la modalitatea de soluționare a capătului unu de cerere privind obligarea în solidar a primilor doi pârâți la plata unei despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin dispunerea nelegală, în mod excesiv și nejustificat, a unor măsuri de încătușare a reclamantului și prezentarea publică sub această formă de constrângere fizică, la data de 23 martie 2016, recurentul a formulat critici sub mai multe aspecte.

Astfel, în susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a realizat o analiză propriu-zisă a criticii din apel întemeiată pe încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii, făcând referire la apelul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 8 noiembrie 2019, prin care instanța de fond a respins excepția de decădere a reclamantului din dreptul de a propune probe cu înscrisuri și martori și a încuviințat proba cu înscrisuri, respingând cererea de încuviințare a celorlalte probe, respectiv proba testimonială și proba materială cu banda de înregistrare audio-video imprimată pe disc.

Într-adevăr, apelul promovat de reclamant a vizat și încheierile de ședință de la termenele de judecată din 16.09.2019 și din 8.11.2019, ultima dintre acestea fiind criticată din perspectiva inexistenței motivării soluției instanței de fond de respingere a administrării probei cu martori și a celei materiale.

Inalta Curte constată că instanța de apel, fără să răspundă în concret acestor argumente, a reținut că, în condițiile în care probele cu martori și cu materialul audio-video au fost respinse ca neutile, apelantul avea la dispoziție posibilitatea procedurală de a formula o nouă cerere de probatorii în apel și nu pe cea de a solicita anularea sentinței apelate, neexistând niciun argument de text care să determine o astfel de soluție. Mai mult, se arată în decizia recurată că, prin cererea de apel au fost solicitate aceste probe, dar la termenul la care s-a discutat încuviințarea acestora, apelantul s-a limitat la proba cu înscrisuri, probă încuviințată și administrată.

Așadar, instanța de apel, pe de o parte, nu analizează critica întemeiată pe încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. privind nemotivarea încheierii iar, pe de altă parte, afirmă că o asemenea susținere nici nu ar fi putut fi valorificată pe calea apelului, ci numai prin formularea unei noi cereri de probatorii.

Printr-o asemenea manieră de analiză a motivelor de apel, instanța nu doar că nu a examinat efectiv susținerile apelantului – reclamant, eludând dispozițiile legale, însă a oferit și o motivare contradictorie și inconsecventă, de natură a lipsi de fundament însăși concluzia finală care a generat soluția respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, căci a reținut în considerente tocmai împrejurarea că apelantul reclamant nu a reușit să probeze caracterul excesiv al încătușării, prin probele administrate în primă instanță și a celor solicitate în apel.

Mai mult, din perspectiva modalității în care instanța de apel analizează și se pronunță cu privire la încheierea de ședință din 8.11.2021, se remarcă de către Inalta Curte, caracterul deficitar al hotărârii recurate, reflectat și în dispozitivul acesteia, dispozitiv în care instanța admite apelul declarat atât împotriva sentinței, cât și împotriva încheierii de ședință din 8.11.2021, anulează în parte sentința, însă omite să dispună și în privința încheierii apelate.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat critici referitoare și la încheierea de ședință din data de 19.11.2021 a curții de apel, termen la care acesta a solicitat și oral, în ședință publică, proba testimonială cu martorii indicați în cererea de apel, precizând teza probatorie pe care înțelege să o dovedească, precum și proba cu înregistrarea audio-video pentru dovedirea încătușării excesive, probe ce au fost respinse de către instanța de judecată în apel, prin aceeași încheiere.

Arată recurentul că, ulterior termenului din 19.11.2021, prin încheierea de ședință din data de 20.05. 2022, după ce a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului, fără însă a preciza la ce probatoriul se referă, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune a fi administrat un probatoriu suplimentar. Cu toate acestea, a reținut în motivarea soluției de respingere a capătului unu de cerere că reclamantul nu și-a probat cererea și că a soluționat cauza exclusiv pe baza înscrisurilor ce au fost administrate în fond și apel.

Or, susține recurentul, prin neadministrarea probatoriilor necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, încălcând rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și nerespectând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită.

Și aceste critici sunt fondate.

Încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea mijloacelor de probă constituie o chestiune de legalitate procedurală, supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din 19.11.2021, curtea de apel a respins ca neconcludente, atât proba testimonială cât și proba privind înregistrarea audio-video „raportat la aspectul că modalitatea de încătușare învederată de către apelantul reclamant nu a fost contestată în cauză de părțile adverse. În plus, aceste aspecte învederate în teza probatorie de către apelantul reclamant reies din celelalte înscrisuri depuse la dosar, totodată observând și soluția solicitată de către apelant, respectiv anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță”.

Așadar, rațiunea pentru care instanța de apel a respins cererea de administrare a celor două probe a fost aceea că, pe de o parte, faptul probatoriu nu a fost contestat de niciuna dintre părțile adverse, fiind recunoscut de acestea, iar, pe de altă parte, că cele invocate de apelantul reclamant rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Or, în totală contradicție cu cele reținute în încheierea de ședință din 19.11.2021, respingând primul capăt de cerere, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel și-a argumentat soluția tocmai pe faptul că „din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul a fost expus încătușat în mod intenționat pentru a fi filmat sau fotografiat, respectiv că deplasarea acestuia către autovehicul ar fi avut loc pe un traseu sau ar fi avuto durată mai lungă pentru a permite fotografierea/filmarea acestuia, așa cum susține reclamantul”.

Mai mult, reținând că apelul este o cale devolutivă de atac care permite completarea probatoriului administrat de prima instanță, solicitarea de probe noi dar și solicitarea unor probe respinse de către prima instanță, instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că aceste probe au fost solicitate prin cererea de apel dar la termenul la care s-a discutat încuviințarea probelor, apelantul reclamant s-a limitat la proba cu înscrisuri, probă încuviințată și administrată.

Însă, astfel cum s-a arătat anterior, la termenul la care s-a pus în discuție cererea de probatorii, instanța de apel a respins ca neconcludente proba testimonială și proba materială, neexistând vreo manifestare de voință a apelantului de a renunța la solicitarea administrării acestora.

Faptul că ulterior, instanța de apel a repus cauza pe rol pentru suplimentarea probatoriului, fără însă a preciza la ce probe se referă și a dispus suplimentarea probei cu înscrisuri, nu este în măsură să justifice raționamentul expus anterior, în susținerea hotărârii adoptate.

În acest cadru, Înalta Curte, apreciază ca întemeiată critica recurentului, potrivit căreia, în mod greșit instanța de apel a respins cererea sa de administrare a probatoriului, pentru a-i imputa ulterior acestuia, prin hotărârea pronunțată, faptul că nu a dovedit conduita ilicită a pârâților, renunțând practic la probele solicitate.

Înalta Curte reține că probele au o importanță hotărâtoare în procesul civil, prin mijlocirea acestora părțile stabilind în fața instanței de judecată faptele din care izvorăsc drepturile pretinse. În lipsa probelor, drepturile subiective nu pot fi valorificate, probele fiind așadar mijloace prin care se asigură realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc. Dreptul subiectiv și proba sunt însă noțiuni distincte, căci dreptul subiectiv există și poate fi realizat independent de probă, dacă nu este contestat și dacă obligația corelativă este executată de bună-voie de către debitor

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în mod special cele referitoare la dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), nesocotind totodată și obligațiile ce compun rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), inclusiv din perspectiva statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă. Astfel, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ce garantează dreptul la un proces echitabil, nu stabilește reguli legate de admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că revine instanțelor naționale obligația de a aprecia asupra probelor, din perspectiva relevanței fiecărei probe a cărei administrare o solicită părțile, din perspectiva puterii probante, precum și a modului în care probele utilizate au fost administrate, corectitudinea procedurii presupunând evaluarea tuturor acestor elemente ca întreg (cauza Pelissier și Sassi c. Franței – cererea nr. 25.444/94, par. 45 și 46, cauza Buzescu c. României – cererea nr. 61.302/00, par. 68).

Apreciind astfel că, la judecata apelului, a fost încălcat regimul probațiunii, iar consecința acestei încălcări a generat imposibilitatea dovedirii de către recurent a dreptului la despăgubiri pretins, Înalta Curte va casa încheierea de ședință din 19.11.2021 pentru ca în rejudecare, instanța să repună în discuție cererea de probatorii formulată de recurentul reclamant.

Un alt set de critici invocate de recurentul reclamant și care au fost subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., vizează soluționarea de către instanța de apel a acestui prim capăt de cerere, cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ. dar și a prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Se susține în motivele de recurs că, prin soluționarea pe fond, pentru prima dată, a petitului unu al cererii de chemare în judecată, instanța a ignorat solicitarea apelantului de a trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, încălcându-i-se astfel dreptul său la dublul grad de jurisdicție.

Într-adevăr, curtea de apel a constatat întemeiate în parte criticile apelantului reclamant, din perspectiva admisibilității cererii formulată pe calea dreptului comun, dar fără ca pe fond să se ajungă la pronunțarea unei alte soluții decât cea a primei instanțe.

Or, în condițiile în care în apel a fost cenzurată soluționarea acestui capăt de cerere prin prisma excepției inadmisibilității iar apelantul reclamant a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, procedând la evocarea fondului, pentru prima dată în apel, instanța a încălcat prevederile art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate fi valida raționamentul instanței de apel care a considerat că prima instanță a soluționat cauză atât prin prisma excepției inadmisibilității, cât și pe fond, întrucât, în eventualitatea acceptării celei de-a doua ipoteze, considerentele sentinței nu sunt apte să demonstreze o veritabilă judecată pe fond.

Astfel, ulterior constatării inadmisibilității acestui prim capăt de cerere, judecătorul fondului a reținut că, „în subsidiar, chiar dacă s-ar aprecia că instanța civilă are competența de a se pronunța asupra caracterului licit sau nelicit al măsurii încătușării….apreciază că pentru identitate de rațiune și pentru unitatea soluției pronunțate, se impune a fi adoptată aceeași concluzie și cu privire la primul capăt de cerere”, respectiv aceea că măsura încătușării reclamantului pentru conducerea de la unitatea de parchet către locul de executare a măsurii reținerii, a fost una legală, similar celor constatate în privința celui de-al doilea petit referitor la condiționarea accesului reclamantului la asistență medicală, de măsura încătușării pe durata transportului la cabinetul medical.

Asemenea argumente reflectă faptul că prima instanță nu a realizat o judecată efectivă a cererii reclamantului, ci a adoptat o hotărâre lipsită de temei legal, „pentru identitate de rațiune și pentru unitatea soluției”.

Totodată, în privința faptei de expunere publică a reclamantului încătușat, instanța de fond a apreciat că nu a fost făcută dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către vreuna dintre părțile chemate în judecată sau prepușii acestora, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, cererea de probatorii formulată de reclamant cu privire la acest aspect, a fost respinsă nemotivat.

În mod evident, în atare condiții, îi revenea instanței de apel obligația legală de a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fiind pe deplin incidente.

De altfel, chiar procedând la o judecată a fondului pentru prima dată în apel, instanța a realizat-o cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ. și art. 425 C. proc. civ.. În conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, să enunțe direct cele constatate și dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, iar dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. În acest sens, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, trebuie să se dispună ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Or, considerentele expuse mai sus cu privire la nelegalitate încheierii de ședință din 19.11.2021 constituie și fundamentul analizei deciziei recurate în privința modalității de soluționare a acestui capăt de cerere, Înalta Curte reținând că procedând în această manieră, instanța de apel a pus reclamantul în imposibilitatea de a-și expune apărările și dovezile pe care le considera necesare în susținerea căii de atac a apelului, imputarea ulterioară a unei astfel de deficiențe procedurale neavând temei legal.

Prin urmare, raportat la motivele de nelegalitate invocate și analizate în recurs, prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul reclamant, va casa încheierea recurată, va casa în parte decizia recurată în privința dispoziției de menținere a sentinței primei instanțe, va casa și sentința civilă nr. 1194 din 13 august 2020 a Tribunalului București, secția a III-a civilă în privința soluției date primelor două capete de cerere precum și încheierea de ședință din 8 noiembrie 2019.

În considerarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și a faptului că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, astfel cum a solicitat recurentul atât prin cererea de apel, cât și prin cea de recurs.

Cum casarea astfel dispusă în cauză este totală, în rejudecare, instanța de fond va analiza primele două petite ale cererii de chemare în judecată, verificând în concret îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, cu respectarea dispozițiilor legale ce guvernează administrarea unui probatoriu adecvat.

II. Referitor la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Prahova, Înalta Curte constată că prin acesta se aduc critici deciziei recurate din perspectiva modului de soluționare al capătului trei al cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru lipsirea de libertate a reclamantului, în mod nelegal.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că fapta ilicită invocată de reclamant o reprezintă privarea sa de libertate în mod nelegal, fiind astfel incidente prevederile C. proc. pen., ce instituie o procedură specială care derogă de la dreptul comun și pe care acesta nu a parcurs-o, astfel încât demersul judiciar actual este inadmisibil.

Invocă recurentul pârât și dispozițiile art. 52 alin. (3) teza I și II din Constituția României, potrivit cu care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condițiile legii, legea specială fiind reprezentată de dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentului pârât, instanța de apel reținând în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 541 alin. (1)-(3) coroborate cu cele ale art. 539 C. proc. pen., faptele ilicite a căror săvârșire a fost invocată de recurentul reclamant fiind distincte de cele care au făcut obiectul dosarului penal și în privința cărora s-ar fi putut susține eroarea judiciară, reglementată de normele procesual penale.

Or, prin promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, reclamantul nu a invocat, ca sursă a răspunderii, producerea unei erori judiciare, ci săvârșirea unor fapte ilicite ulterior emiterii și comunicării hotărârii definitive de punere a sa în libertate, fapte care privesc conduita ilicită a recurentului pârât ce a generat lipsirea de libertate, în absența oricărui temei legal.

Prin urmare, soluția adoptată de instanța de apel care a considerat că în mod greșit prima instanță a respins ca inadmisibil capătul trei de cerere, motiv pentru care a anulat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare acest petit, precum și cererea de obligare a pârâtului IPJ Prahova la plata dobânzii legale aferente acestuia, este apărată de criticile formulate.

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurentul pârât, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Având în vedere modul de soluționare al celor două recursuri, în temeiul prevederilor art. 451 și urm. C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul reclamant va fi admisă în parte, în sensul obligării recurentului-pârât Inspectoratul Județean de Poliție Prahova la plata sumei de 790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Sursa informației: www.scj.ro.