Organul îndreptăţit să dispună efectuarea expertizei judiciare. Respingerea recursurilor declarate (NCPC, L. nr. 33/1994, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 793/2019

L. nr. 33/1994: art. 25, art. 26 alin. (2); NCPC: art. 129 alin. (5), art. 201 alin. (1), art. 202, art. 212 alin. (2), art. 304 pct. 1 – 9, art. 312 alin. (1), art. 315; Constituția României: art. 147 alin. (4)

Sub un prim aspect, în încercarea de structurare a motivelor de recurs invocate de către recurenții reclamanți, instanța de recurs constată că argumentele acestora vizează două branșe distincte, una raportată la condițiile extrinseci ale raportului de expertiză dispus și administrat în cauză și una vizând conținutul acestuia, prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Argumentul de nelegalitate privind necompetența unui expert și competența improprie a celui numit de instanța de apel nu este fondat.

Analizând cadrul normativ care reglementează activitatea de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară și pe cea de evaluare, instanța de recurs reține următoarele:

Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 2 septembrie 2011, reglementează activitatea de evaluare, precum și modalitatea de organizare și funcționare a profesiei de evaluator autorizat. Activitatea de evaluare poate fi desfășurată numai de persoanele ce au calitatea de evaluator autorizat, dobândită în condițiile acestei ordonanțe, care sunt înscrise în Tabloul Uniunii și dovedesc aceasta cu legitimația de membru sau autorizația valabilă la data evaluării [art. 12 alin. (1) teza întâi]. Rapoartele de evaluare se elaborează la solicitarea oricărei persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat [art. 2 alin. (4)].

Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară reglementează activitatea de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, precum și modul de dobândire a calității de expert tehnic [art. 1 alin. (1)]. Persoana care a dobândit calitatea de expert judiciar este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit, pe specialități și pe județe, de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare [art. 11 alin. (1)], birou care funcționează în cadrul Ministerului Justiției [art. 4 alin. (1)]. Expertiza extrajudiciară se realizează, de asemenea, în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2000.

Potrivit art. 201 alin. (1) și art. 202 din C. proc. civ., când, pentru lămurirea unor situații de fapt, instanța judecătorească încuviințează expertiza, aceasta va numi unul sau 3 experți, numirea făcându-se de pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză. Experții, potrivit aceluiași art. 202 C. proc. civ., sunt persoanele înscrise în evidența biroului menționat și care sunt autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare.

În concluzie, C. proc. civ. impune exigența ca expertizele judiciare, ca mijloace de probă ce vizează procesul civil, să fie efectuate de persoane autorizate potrivit legii, care să fie înscrise în evidența biroului local.

Cum experții L. și K. se află pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză Constanța, competența lor fiind dovedită chiar prin includerea acestora pe listele experților autorizați de Ministerul Justiției, liste din care instanțele desemnează experții în cauze, instanța de recurs nu poate decela niciun viciu de nelegalitate în numirea acestor experți care să determine nulitatea raportului de expertiză administrat în cauză.

Critica conform căreia comisia de trei experți nu a lucrat în comun și nu a întocmit un raport unic, ceea ce ar încălca, în opinia recurenților, art. 25 din Legea nr. 33/1994 și art. 210 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

Art. 210 din C. proc. civ. statuează că atunci când sunt mai mulți experți cu păreri deosebite, lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.

În doctrina juridică, s-a stabilit că nu este obligatoriu ca opiniile deosebite ale experților să fie cuprinse într-un raport unic, întrucât textul de lege nu obligă experții să lucreze împreună și să depună un singur raport, fiecare putând să realizeze separat lucrarea sa.

Ceea ce este obligatoriu, din perspectiva legalității, este ca toți experții, desemnați de părți sau de instanță, să-și exprime punctul de vedere în scris și motivat, cerință îndeplinită în cauză.

O altă critică, neîncadrată însă în niciunul dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., s-a raportat la faptul că părțile au fost obligate la plata onorariilor de experți solicitate în cauză.

Potrivit art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000, organul îndreptățit să dispună efectuarea expertizei judiciare numește expertul sau, după caz, specialistul, indică în scris, prin încheiere sau prin ordonanță, obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă acesta, stabilește data depunerii raportului de expertiză, fixează onorariul provizoriu, avansul pentru cheltuielile de deplasare, atunci când este cazul, și comunică biroului local pentru expertize tehnice judiciare numele persoanei desemnate să efectueze expertiza.

De asemenea, dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) prevăd că onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabilește de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcție de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului, iar plata onorariului și a cheltuielilor solicitate prin decont, cuvenite expertului tehnic judiciar, numit de către organele de urmărire penală, instanțele judecătorești sau alte organe cu atribuții jurisdicționale, în condițiile art. 17, pentru efectuarea expertizei, se efectuează numai prin biroul local pentru expertize tehnice judiciare.

Totodată, la termenul la care se pronunță asupra raportului de expertiză sau, după caz, asupra suplimentului la raport, depus de expertul tehnic judiciar numit, organul cu atribuții jurisdicționale care a dispus efectuarea expertizei se pronunță și asupra sumei definitive solicitate de către expert, înștiințând biroul local pentru expertize tehnice judiciare despre suma definitivă aprobată la plată expertului, potrivit art. 22 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000.

Cum, în litigiul dedus judecății, au fost desemnați trei experți, care și-au exprimat propriile opinii, în rapoarte distincte, corelativ, în mod just, instanța a dispus plata onorariilor către experți în mod separat, luând în considerare complexitatea lucrărilor, durata realizării lor și munca depusă pentru întocmirea acestora.

Analizând critica prin care se invocă faptul că instanța de apel ar fi dispus o contraexpertiză, în loc de o nouă expertiză, cum i s-a indicat de instanța supremă și argumentele contradictorii invocate în sprijinul acesteia, instanța de recurs constată că recurenții reclamanți ignoră dispozițiile art. 315 C. proc. civ. care prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, în cauză, prin Decizia civilă nr. 2092 din 28 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul, s-a casat decizia Curții de Apel Galați și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, ordonându-se efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin care să fie stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, precum și de a administra dovezi care să probeze tranzacțiile efectuate în aceste condiții.

Astfel, instanța de apel, în rejudecare, nu a dispus o expertiză contrarie, în sensul art. 212 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum, în mod nelegal, pretind recurenții reclamanți, ci a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, conformându-se dispozițiilor imperative ale art. 315 din C. proc. civ.

Acesta este și motivul pentru care nu a avut efect împrejurarea învederată de către recurenți, conform căreia, în pofida faptului că părțile nu au solicitat expertiza din apel, intimații opunându-se în mod expres acesteia, instanța a dispus efectuarea unei noi expertize, întrucât limitele judecării apelului sunt subordonate indicațiilor exprese conținute în decizia de casare cu privire la necesitatea efectuării unui nou raport de expertiză.

Asupra criticii prin care se invocă lipsa rolului activ al instanței de apel, constând în excluderea utilităților aferente, motivat de faptul că instanța a ignorat Adresa nr. x din 20 februarie 2014, prin care Primăria Cumpăna răspundea Curții de Apel Constanța că parcela în litigiu avea rețele funcționale de apă, de gaze naturale, de canalizare și de energie electrică, instanța reține următoarele:

O primă observație este aceea că ignorarea sau neanalizarea unui mijloc de probă administrat în cauză, care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, constituia motivul de recurs reglementat de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. ce a fost abrogat prin art. I pct. 11 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, astfel încât acesta nu mai reprezenta un motiv de recurs în vigoare în actuala structură a recursului.

Din perspectiva rolului activ al judecătorului, astfel cum este reglementat în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de asemenea, invocat de recurenții reclamanți, instanța de recurs apreciază că tocmai în exercitarea acestui rol activ, ca o garanție a procesului echitabil, instanța de apel a analizat situația juridică a imobilului în litigiu, pe baza probelor administrate în cauză, luând în considerare Adresa nr. x din 6 noiembrie 2017 a Primăriei comunei Cumpăna, prin care i s-a comunicat expertului desemnat în prezentul litigiu, însărcinat cu stabilirea și evaluarea despăgubirilor, faptul că utilitățile imobilului respectiv nu îndeplineau condițiile de racordare.

Astfel, neluarea în considerare a Adresei nr. x din 20 februarie 2014 a Primăriei comunei Cumpăna nu are semnificația pe care recurenții reclamanți o atribuie prin formularea acestei critici, ci aceasta a fost înlăturată motivat prin obținerea unor date recente despre situația reală a imobilului în litigiu.

Cu privire la motivele de recurs prin care se critică încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin raportare la condiția sintagmei „imobile de același fel” și în absența „tranzacțiilor comparabile” care sunt invocate în ambele recursuri și vor comporta o analiză comună, instanța de recurs reține următoarele:

Prioritar, trebuie tranșat că orice referire a recurenților reclamanți la necesitatea menținerii primei expertize administrate în cauză, prin care s-au stabilit, în favoarea acestora, a unor despăgubiri în cuantum de 198.537 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, este lipsită de orice suport legal, întrucât, la efectuarea acestui raport de expertiză, nu a fost luată în considerare Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale, în sensul că evaluarea nu s-a făcut în raport de momentul exproprierii, iunie 2009, iar, pe de altă parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, a statuat cu caracter irevocabil că expertiza respectivă este greșită și că instanța de apel trebuia să dispună refacerea lucrării, acesta fiind și motivul pentru care calea de atac a recursului a fost admisă, cu consecința trimiterii spre rejudecare.

În plus, nu vor putea fi primite nici argumentele de netemeinicie invocate de către recurenții reclamanți și recurentul intimat prin care se critică raportul de expertiză și se aduc în dezbatere aspecte ce țin de analizarea înscrisurilor depuse la dosar, reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare comparabile, a caracteristicilor faptice a unor terenuri, întrucât aceste aspecte nu pot fi analizate în recurs, cale extraordinară de atac, în care se pot analiza exclusiv aspecte de nelegalitate circumscrise dispozițiilor exhaustive ale art. 304 pct. 1 – 8 C. proc. civ.

Tot astfel, din examinarea cererii de recurs a recurentului intimat Statul român, nu rezultă că acesta ar fi criticat în mod expres soluția de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat proprietarilor, rezultat din diminuarea valorii terenului de 2.962 mp, rămas în proprietatea expropriaților, astfel încât recursul acestuia va fi analizat doar în limitele conturate de principiul disponibilității și, corelativ, de obligația de motivare a recursului de către partea interesată.

În consecință, analizând modul de interpretare și aplicare în cauză a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, criticat de către toți recurenții, instanța de recurs va face următoarele considerații:

Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, paragraful 25, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția României, a statuat că:

„experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate”.

În acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele are semnificația de preț plătit efectiv, respectiv prețul de tranzacționare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțuri de mică publicitate.

Cu toate acestea, recurenții reclamanți și recurentul intimat fracționează raționamentul judiciar și ignoră aceeași jurisprudență prin care s-a stabilit, conform Standardelor Internaționale de Evaluare – Cadru general, că atunci când nu există tranzacții efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obținute din tranzacțiile efectuate nu sunt credibile și/sau nu pot fi verificate prin evaluare, se pot folosi și prețurile solicitate prin ofertele de vânzare sau prețurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile.

Mai mult, în cauză, au fost efectuate demersuri către OCPI Constanța, Primăria Cumpăna și Camera Notarilor pentru obținerea informațiilor despre tranzacțiile concrete încheiate, însă acestea au demonstrat că nu există tranzacții pentru imobile similare, nefiind identificate vânzări de terenuri extravilane care au deschidere la șoseaua Constanța – Cumpăna, ceea ce confirmă caracterizarea de piață imobiliară inactivă, astfel că folosirea ofertelor este singura rațională și se bazează pe încrederea care trebuie atribuită datelor faptice și a ipotezelor utilizate (Standardele Internaționale de Evaluare 2011, IVS – Cadru general). Astfel, nu se poate reține că experții sau instanța de judecată ar fi „ignorat” tranzacțiile concrete, cum susține expropriatorul, ci nu le-au identificat ca tranzacții similare, astfel că instanța a trebuit să țină cont de concluziile raportului de expertiză, cu atât mai mult cu cât expropriatorul, deși le-a pus sub semnul îndoielii, nu a oferit cel puțin un exemplu de tranzacție concretă similară ori comparabilă.

În consecință, instanța de recurs reține că instanța de apel, în exercitarea deplinei jurisdicții, în fapt și în drept, și-a însușit motivat raportul de expertiză întocmit de expert K., prin care s-a stabilit o valoare de piață de 196.657 RON, raportată la momentul exproprierii – 4 iunie 2009, reținând că suma a fost relevată printr-o prezentare mai amplă și concretă a criteriilor de evaluare, în acord cu standardele internaționale de evaluare și caracteristicile concrete ale terenului în litigiu, și, corelativ, a înlăturat motivat opiniile experților F. și L.

În acest punct, trebuie reamintit că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în cazul privării de proprietate în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție, imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piață a bunului, cu condiția ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 54; Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunțată în Cauza Lithgow și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 120; sau Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 și următoarele], ceea ce s-a realizat în litigiul dedus judecății.

Pentru considerentele expuse, constatând că ansamblul motivelor de recurs sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin mandatar SC C. SA Craiova, împotriva Deciziei nr. 184 A din 24 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.