Onorariul practicianului în insolvenţă – între legalitate şi oportunitate decizională

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Trecerea societății debitoare în procedura de reorganizare judiciară determină aplicarea corespunzătoare a art. 140 alin. (6) coroborat cu art. 144 din Legea nr. 85/2014. Astfel, onorariul administratorului judiciar se va achita „la momentul prevăzut, după caz, de lege, cu excepția cazurilor în care părțile interesate ar accepta în scris alte termene. Planul trebuie să precizeze în programul de plăți cum va fi asigurată această plată”. Rapoartele trimestriale asupra situației financiare a averii debitorului sunt menite a asigura informarea creditorilor cu privire la măsura respectării planului propus, neexistând nici în cazul acestora vreo condiționare între executarea obligațiilor de plată și aprobarea raportului întocmit.

Dacă etapele procedurale anterior descrise presupun conti­nuarea activității debitorului și, de regulă, asigurarea necesarului achitării creanțelor curente „conform documentelor din care rezultă”, falimentul implică lichidarea averii debitorului pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45). Odată cu oprirea activității economice, singura sursă pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, inclusiv a onorariului lichidatorului judiciar, rămâne valorificarea bunurilor și încasarea creanțelor, ceea ce justifică includerea în același raport a destinației tuturor sumelor astfel încasate, inclusiv în ceea ce privește plata onorariilor.

Aspecte practice

Una dintre problemele des întâlnite în practică este cea în care disponibilul bănesc din contul debitorului insolvent este insuficient pentru plata regulată a onorariului lunar, ceea ce a ridicat problema momentului facturării acestui onorariu.

Practicianul în insolvență este o persoană impozabilă care trebuie să emită factura fie la momentul încasării unui avans, fie la momentul prestării serviciilor ca fapt generator. Conform prevederilor Codului fiscal [art. 319 alin. (6)], „persoana impo­zabilă trebuie să emită o factură către fie­care beneficiar, în următoarele situații:

a) pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate;
b) pentru fiecare vânzare la distanță pe care a efectuat‑o, în condițiile prevăzute la art. 275 alin. (2) și (3);
c) pentru livrările intracomunitare de bunuri efectuate în condițiile prevăzute la art. 294 alin. (2) lit. a)‑c);
d) pentru orice avans încasat în legătură cu una dintre operațiunile menționate la lit. a) și b)”.

Ținând cont de prevederile men­ționate, factura va fi emisă de către practi­cianul în insolvență la data prestării serviciilor, de regulă lunar. Odată emisă factura lunară de către acesta, el va fi obligat la colectarea și plata TVA lunar/trimestrial, în funcție de perioada fiscală aplicabilă.

Insuficiența fondurilor din contul debitorului pentru plata regulată a onorariului duce la un efort financiar suplimentar în sarcina practicianului, acesta fiind obligat să suporte din fonduri proprii plata TVA la termenele legale.

Prin O.G. nr. 15/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost reglementat siste­mul taxei pe valoarea adăugată (TVA) la încasare, respectiv exigibilitatea taxei la data încasării contravalorii integrale sau parțiale a livrării de bunuri ori a prestării de servicii. Astfel, dacă practicianul în insolvență aplică acest sistem, acesta este protejat într‑o oarecare măsură, plătind TVA aferentă doar în momentul în care facturile sunt încasate.

În ipoteza în care facturile emise de către practicianul în insolvență nu mai pot fi încasate din cauza falimentului debito­rului și, în consecință, a insuficienței fondurilor disponibile, se poate face ajustarea bazei de impozitare a TVA, prin emiterea unei facturi cu semnul minus prin care se anulează factura emisă inițial. Sunt aplicabile, astfel, prevederile art. 287 C. fisc., care prevede: „Baza de impozitare se reduce în următoarele situații: (…) d) în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa ca urmare a falimentului beneficiarului sau ca urmare a punerii în aplicare a unui plan de reorganizare admis și confirmat printr‑o sentință judecătorească, prin care creanța creditorului este modificată sau eliminată. Ajustarea este permisă începând cu data pro­nunțării hotărârii judecătorești de confirmare a planului de reorganizare, iar, în cazul falimentului beneficiarului, începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești de închidere a procedurii prevăzute de legislația insolvenței, hotărâre rămasă definitivă/definitivă și irevocabilă, după caz. Ajustarea se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s‑a pronunțat hotărârea judecătorească de confirmare a planului de reorganizare, respectiv hotărârea judecătorească de închidere a procedurii prevăzute de legislația insolvenței, sub sancțiunea decăderii”.

Distincția dintre onorariul practicianului în insolvență și onorariile celorlalți experți angajați în procedură

Practicianul în insolvență este un mandatar al justiției, ale cărui atribuții includ supravegherea și, după caz, administrarea întregii proceduri, neputând fi confundat cu diferitele tipuri de experți angajați pentru acțiuni punctuale (evaluatori, contabili, avocați, agenți imobiliari etc.).

Responsabilitatea și riscul la care este expus practicianul într‑o procedură de insolvență, precum și caracterul permanent al asistenței oferite debitoarei și creditorilor acesteia nu pot fi comparate cu prezența punctuală oferită de experții angajați.

Valoarea adăugată dată de practician nu vizează punctual un moment al procedurii (de ex., vânzarea terenului X), ci modul în care conduce procedura și sumele returnate creditorilor.

Similar valorificării activelor corporale (terenuri, clădiri, echipamente), unde se poate apela la diferite tipuri de experți (evaluatori, agenții imobiliare, case de licitații), și în cazul activelor necorporale (încasării creanțelor) se poate apela la experți externi (de ex., avocați) dacă există acordul comitetului creditorilor exprimat în conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr. 85/2014.

Rolul acestor experți este acela de a contribui, alături de practicianul în insolvență, la obținerea celui mai bun rezultat în acțiunea care se intenționează a fi întreprinsă, în baza cunoștin­țelor și experienței specifice ale fiecăruia dintre aceștia.

Onorariile acestor experți, odată aprobate de comitetul cre­dito­rilor, urmează a se achita din averea debitoarei, acestea fiind prevăzute în Legea nr. 85/2014 în mod distinct de onorariul administratorului judiciar sau al lichidatorului [a se vedea, în acest sens, art. 61, art. 140 alin. (6), art. 159 alin. (1) pct. 1, art. 161 pct. 1].

Considerăm că eventuala deducere a cheltuielilor cu experții din onorariul general al practicianului este posibilă doar dacă acest lucru este fie expres menționat în hotărârile comitetului creditorilor care au autorizat angajarea acestora, fie acceptat în mod expres de către practician, un atare caz constituind excepția de la regulă.

Concluzii

Cristalizarea pe parcursul evoluției legislative a rolului și atribuțiilor practicianului în insolvență s‑a manifestat în cadrul unei corelări firești dintre acestea și puterile acordate celorlalți participanți în procedură, astfel încât scopul final (maximizarea sumelor obtenabile de către creditori) să poată fi atins.

Dacă sub imperiul reglementării Legii nr. 64/1995 rolul practicianului era unul auxiliar, de suport operațional și de informare a judecătorului‑sindic, Legea nr. 85/2006 și ulterior Legea nr. 85/2014 au augmentat în mod constant rolul și responsabilitățile acestuia, alături de determinarea în limite precise a atribuțiilor celorlalți principali actori din procedură, respectiv instanțele judecătorești și creditorii.

Instituirea prin actuala reglementare a unei separări neechivoce între decizia de afaceri și controlul de legalitate a reprezentat un progres legislativ semnificativ, permițând reașezarea relațiilor dintre creditori și practician pe baze contractuale, atât în ceea ce privește formarea contractului, cât și executarea ulterioară a acestuia.