Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere? (Partea a II-a)

27 apr. 2022
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 245
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Vezi și Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere? (Partea I)

III. Puterea care (se) reprezintă

 

Alpha Bank Oferta Start-up este conceputa pentru activitati liberale si beneficiezi de ZERO cost timp de 12 luni

7. PUTEREA DE REPREZENTARE. Pentru a putea să formulăm un răspuns la între­barea din titlu, trebuie să analizăm ambii termeni propuși („putere” și „repre­zentare”). Până în acest punct am oferit câteva explicații cu privire la prima noțiune; în continuare vom încerca să oferim câteva repere în analiza reprezentării pentru a vedea apoi cum se conectează cele două concepte. Reprezentarea (ca și puterea) este unul dintre acei termeni care se pretează la o multitudine de semnificații[1]. Deși dreptul a încercat să epureze sfera largă a acestei polisemii, reflexii ale acestor sensuri se regăsesc încă în discuțiile din mediul juridic[2].

Nu există o definiție legală a reprezentării, deși instituția este reglementată în mod detaliat în Codul civil [art. 1.295‑1.314 C. civ.] și reprezintă (sic!) un element de bază al democrației constituționale [art. 61 alin. (1) din Constituție]. La modul general, repre­zentarea presupune asocierea unui lucru (modelul) cu un alt lucru (reprezentarea/copia) până în punctul în care din exterior nu se mai face distincția dintre model și reprezentarea sa[3]. De regulă, modelul este un element al realității obiective, în timp ce copia sa poate aparține aceleiași realități sau poate fi un simplu simbol abstract. De exemplu, orice limbaj (inclusiv limbajul artistic al artei) constituie, la bază, o modalitate de reprezentare. Cum dreptul este o tehnică fundamentată pe limbaj, el însuși poate fi tratat in toto ca o formă de reprezentare.

Limitându‑ne la tematica studiului de față, vom discuta doar despre reprezentarea văzută ca înlocuirea unei persoane (subiect de drept) cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic (civil). Cu toate acestea, trebuie observat că ideea de reprezentare are valențe mult mai largi. În temeiul art. 2 C. civ., dreptul comun al reprezentării (legale[4]) se poate aplica și în dreptul public. Deci se poate construi o teorie generală a reprezentării în drept. În cazul nostru, modelul este o persoană, iar reprezentarea este asociată unei alte persoane. Așadar, nu vorbim de reprezentarea unor lucruri generice, ci a unor persoane. Mecanismul reprezentării se păstrează: o persoană (reprezentantul) ia locul unei alte persoane (modelul/reprezentatul) în cadrul unui raport juridic. Deși Secțiunea a 7‑a din Capitolul I al Titlului II din Cartea a V‑a a Codului civil este amplasată după efectele contractului, reprezentarea nu ține de efectele actului juridic, ci de înche­ierea acestuia. Plasarea în topografia normativă ține mai mult de faptul că reglemen­tarea reprezentării se concentrează pe efectele pe care aceasta le produce cu privire la relațiile dintre actorii implicați. Este vorba, așadar, despre efectele operațiunii (actului) de reprezentare. În plus, proximitatea topografică de cesiunea contratului permite o comparație între cele două instituții care au în vedere situațiile în care părțile unui raport juridic nu sunt în mod necesar cele care sunt prezente la momentul formării acelui raport. Reprezentarea este amplasată în anterioritatea nașterii raportului (obliga­țional) în care ea operează o mutație între actorii prezenți/aparenți și cei reali; cesiunea contractului acționează ulterior nașterii raportului contractual, prin înlocuirea [substi­tuirea – art. 1.315 alin. (1) C. civ.] unei părți (originare) cu alta (survenită).

Este, așadar, necesar să facem distincția între două raporturi juridice distincte: raportul din care izvorăște reprezentarea (raportul de reprezentare) și raportul pentru care este instituită reprezentarea (raportul final)[5]. Din acest punct de vedere, reprezentarea este doar un mijloc pentru a permite o naștere în condiții speciale a raportului juridic urmărit cu titlu de scop. Prin înțelegerea acestui dualism se pot clarifica o serie de aspecte controversate din materia reprezentării. În plus, în acest mod se poate înțelege condiția ca raportul de reprezentare să fie anterior raportului final[6]. Nu trebuie să ne inducă în eroare faptul că există ipoteze în care reprezentatul are opțiunea (facultatea[7]) de a interveni în raportul final ulterior nașterii acestuia. În aceste situații nu există o reprezentare (veritabilă), ci doar o situație juridică în contextul căreia se poate admite o substituire contractuală [art. 2.040 alin. (2) C. civ.], ulterior nașterii raportului final. Ipoteza este însă că terțul contractant nu a avut reprezentarea că intră în relație cu o altă persoană decât cea cu care poartă discuțiile [art. 2.040 alin. (1) C. civ.] sau această reprezentare a fost una lipsită de fundament [art. 1.309 alin. (1) C. civ.]. O ipoteză particulară este cea în care reprezentatul nu există (încă), iar legea fixează ea însăși limitele împuternicirii reprezentantului; prin urmare, terțul nu poate pretinde că nu le‑a cunoscut (fiind vorba despre nemo censetur legem ignorare) [art. 205 alin. (4) C. civ.]. În această ipoteză, prezumtivul reprezentat „preia” raportul juridic deja născut între „reprezentant” și terț, deci asistăm tot la o substituție contractuală, iar nu la un raport de reprezentare.

Așa cum a demonstrat extrem de clar profesorul Ionuț Popa[8], raportul de repre­zentare se bucură de abstractizare, în sensul în care este independent de raportul final
și trebuie analizat în mod autonom. În plus, distincția dintre izvorul reprezentării și „puterea” de reprezentare constituie un pas enorm în înțelegerea mecanismului repre­zentării. În special atunci când izvorul reprezentării se găsește într‑o convenție, abstrac­tizarea face ca reprezentarea să se desprindă nu numai de raportul final, ci și de raportul din care ea izvorăște[9]. De aceea art. 2.012 C. civ. evocă în mod separat contractul de mandat (izvorul) și procura (împuternicirea). Reprezentarea este astfel eliberată total de chingile contractului[10][11].

Pandantul abstractizării este aparența. Astfel, reprezentantul trebuie să apară ca fiind un simplu „surogat” al altei persoane (reprezentatul). În lipsa acestei aparențe, reprezentarea nu poate exista, pentru că lipsește legătura (de echivalare) dintre model și copie[12]: terțul nu percepe copia drept model (original), ci o percepe ca atare, ca pe un lucru (o persoană[13]) având propria sa identitate și individualitate. Modul în care aparența influențează în mod decisiv reprezentarea se vede în textul art. 1.309 C. civ.[14]: pentru a fi în prezența efectului reprezentării [adică încheierea actului între terț și reprezentat (art. 1.296 C. civ.)], este necesar ca relația dintre reprezentat (model) și reprezentant (copie) să fie vizibilă pentru terț. Această aparență trebuie să provină de la verus dominus (reprezentat), chiar dacă modul de operare poate fi unul implicit, nefiind nevoie de o declarație expresă din partea acestuia. În lipsa legăturii (chiar și aparente), nu se poate discuta despre o figură a reprezentării[15]. Același mecanism se regăsește în cazul puterii administratorului (bunurilor altuia), unde art. 814 C. civ. face referire tot la cunoașterea de către terț a situației de lipsă a puterii, doar că aici reprezentarea este implicită din faptul că administratorul acționează asupra unui alt patrimoniu. Putem, așadar, identifica două ipoteze diferite de aparență: una ex ante, care presupune cunoașterea existenței unui raport de reprezentare/putere, și alta ex post, care presu­pune cunoașterea limitelor acestui raport de reprezentare/putere. Se pleacă, așadar, de la regula conform căreia fiecare persoană acționează în nume propriu și se derogă doar atunci când se creează premisele unei acțiuni în numele altei persoane. Apoi, odată aflați în ipoteza derogatorie, ne putem întoarce la regulă atunci când apar indicii suplimentare care conturează limitele situației de excepție.

În acest context, puterea de reprezentare nu diferă prea mult de un drept potes­tativ: reprezentantul poate întreprinde orice acțiune care se circumscrie împuternicirii acordate. Se afirmă că, în toate situațiile, reprezentantul trebuie să urmărească prote­jarea interesului reprezentatului[16]. Dar, dacă este exercitată în limitele acordate, reprezentarea poate fi contrară interesului reprezentatului. Observăm acest fapt în cazul actului cu sine însuși[17] sau în cel al dublei reprezentări[18]. Distincția este deci artificială: fie în ambele cazuri se apără interesul reprezentatului (doar că uneori se consideră că acesta a acceptat în avans să renunțe la el), fie în niciunul dintre cazuri interesul nu este relevant decât pentru răspunderea subsecventă a reprezentantului. De fapt, în toate aceste situații, legiuitorul a preferat să acorde protecție în primul rând terțului și doar în subsidiar să se preocupe de situația reprezentatului.

Manifestarea de voință pare aici separată de persoană, dar este doar o iluzie. Reprezentatul își exprimă voința, iar reprezentantul este doar un mediu de transmitere. Cât timp mesajul nu este denaturat, nu avem probleme. Când este însă denaturat, se pune problema obligării debitorului în lipsa voinței sale. Aici protecția terțului (de bună‑credință) învinge și debitorul primește la schimb doar un remediu contra repre­zentantului (aparent[19]). Puterea apare aici ca posibilitate a terțului de a‑l obliga pe debitor în ciuda voinței acestuia din urmă. Dar puterea i‑a fost acordată reprezen­tantului (chiar de către debitor ori de lege – direct sau prin mijlocirea instanței). Alegerea reprezentantului reprezintă o manifestare de voință din partea debitorului, care dă naștere acestei prerogative.

De aceea, s‑a recunoscut autonomia decizională a reprezentantului în raport cu voința reprezentatului[20]. Această autonomie este specifică noii reglementări a repre­zentării, care ține seama de faptul că reprezentantul este el însuși o persoană[21], un subiect de drept[22]. În această calitate, reprezentantul are propria voință, nu este o simplă prelungire a voinței reprezentatului, nu este un simplu mesager[23] al deciziei „în plic”. De multe ori accentul se pune pe faptul că el acționează „în numele” reprezen­tatului, dar se uită faptul că EL acționează, iar nu reprezentatul. Specificul reprezenta­tului este că acesta este absent[24] la momentul săvârșirii acțiunii… Art. 1.299 C. civ. reflectă tocmai această viziune[25]: consimțământul se analizează, de plano, în persoana reprezentantului, deci acesta este agentul acțiunii[26]. Doar în cazurile speciale (și extrem de limitate) în care acesta doar transmite un mesaj din partea reprezentatului, voința sa devine irelevantă[27]. De vreme ce reprezentantul acționează pe baza propriei voințe[28], este logic ca el să răspundă pentru propriile acțiuni. Aici puterea „primită” nu face altceva decât să acorde un efect specific puterii derivate din propria voință. Acest efect este tocmai impunerea voinței reprezentantului față de reprezentat[29]. Acțiunile repre­zentantului nu vor mai produce efecte doar față de acesta, ci și față de o altă persoană (reprezentatul). Puterea de voință devine vizibilă tocmai prin această juxtapunere, este o putere ridicată la putere (o putere „la pătrat”[30]): puterea voinței reprezentatului este ridicată la alt nivel prin prelu(cr)area de către puterea voinței reprezentantului. Puterea este (astfel) o forță (însă una metafizică): forța de a crea o obligație. Când este putere de reprezentare, obligația este creată în numele celui absent. În loc să existe „forța” internă de abținere (voința, în sens juridic[31]), ea este exprimată de altcineva. De aceea, de fapt, acel cineva va fi ținut să respecte ce a zis, dar nu față de terț, ci față de reprezentat.

Principala problemă aici este că terțul nu are nicio vină în această suprastructură de voințe. El tratează ca și cum ar fi vorba chiar de către reprezentat. El nu vede în repre­zentant o altă persoană, ci doar imaginea celui cu care el dorește să contracteze. Dacă toate aceste incertitudini ar fi puse în sarcina terțului, reprezentarea nu ar mai putea funcționa[32]. Cât timp terțul ar verifica identitatea dintre voința exprimată de reprezentant și voința (reală? a) reprezentatului, ar putea pur și simplu să aștepte prezența reprezentatului. Rațiunea de a fi a reprezentării ar dispărea. De aceea legea (protejându‑l pe terț) nu face altceva decât să permită instituției reprezentării să existe, considerând că avantajele aduse (fluidizarea circuitului civil) întrec dezavantajele potențiale (abuzul de putere)[33].

Dacă acceptăm acest tipar de citire a reprezentării ca putere, atunci vom observa că elementul de putere este dat tocmai de acele acte încheiate de reprezentant în lipsa/cu depășirea puterii acordate sau acele acte care nu sunt în interesul reprezentatului. În toate celelalte cazuri, atunci când voința exprimată este identică cu puterea (de voință) încredințată, practic, reprezentantul nu este decât un simplu mesager[34]. Tocmai de aceea, în această zonă a transmiterii (nealterate a) mesajului reprezentatului, reprezen­tantul are o veritabilă obligație (față de reprezentat) [art. 2.009 C. civ.]. Dacă privim din perspectiva răspunderii reprezentantului, în virtutea obligației[35], el răspunde pentru neexecutare [art. 1.516 alin. (2) C. civ.], în timp ce, în virtutea puterii, el răspunde tocmai pentru executare [art. 1.310 C. civ.]. Important este că raportul de răspundere este doar o consecință care face parte din raportul obligațional. El nu este propriu raportului de putere, ci este remediul general pentru orice prerogativă juridică. În schimb, la putere vorbim despre faptul că acțiunea lui potentior cauzează o modificare în planul dreptului[36], iar această modificare „supraviețuiește” și viciilor exercitării puterii. Aici vedem distincția față de dreptul subiectiv: în cazul abuzului de drept, efectul exercitării dreptului este ignorat[37] [art. 15 C. civ.].

 

Monitor Dosare

8. „TRANSFERUL” DE PUTERE. O chestiune destul de importantă în privința puterii de reprezentare vizează sursa și, mai ales, „circulația” acestei puteri. Textele de lege[38] folosesc, de regulă, un termen specializat: puterea de reprezentare este „încre­dințată” reprezentantului. Reprezintă (!) oare această încredințare un transfer al puterii[39]? Mai mult, de unde provine puterea care s‑ar „transfera” astfel?

În majoritatea situațiilor, puterea este dată de reprezentat reprezentantului [e.g., art. 2.378 alin. (2) C. civ.]. Prin urmare, la modul general, puterea ar trebui să (pre)existe în persoana reprezentatului, pentru ca acesta să aibă ce să dea [nemo dat quod non habet – art. 17 alin. (1) C. civ.]. Uneori însă, puterea nu este dată de către reprezentat, ci direct de către lege, cum se întâmplă în cazul persoanelor cu capacitate (de exercițiu) limitată. Astfel, art. 501 alin. (1) C. civ. vorbește despre „dreptul și îndatorirea” părinților de a‑l reprezenta pe copilul lor minor (sub 14 ani), iar art. 143 C. civ. evocă, la rândul său, „îndatorirea [tutorelui] de a‑l reprezenta pe minor” (tot până la 14 ani). În primul caz, „puterea” de reprezentare derivă din lege, în timp ce în al doilea caz vorbim despre o sursă mediată: dispoziția legală este concretizată prin hotărârea judecătorească de numire a tutorelui[40] [art. 119 alin. (5) C. civ.].

Ipotezele trebuie însă analizate în mod distinct. În cazul reprezentării legale (sau judiciare), rațiunea însăși a instituirii puterii de reprezentare este lipsa unei voințe proprii a persoanei ocrotite[41]. Prin urmare, puterea nu poate proveni chiar de la per­soana reprezentată. Cu toate acestea, acea persoană (dotată cu capacitate de folosință) deține un patrimoniu [art. 31 alin. (1) C. civ.], deci o „colecție” de drepturi și obligații patrimoniale, precum și o serie de drepturi personal‑nepatrimoniale [art. 58 C. civ.]. Se pune, așadar, problema „gestionării” acestor drepturi (subiective) și obligații (civile). Persoana ocrotită este considerată lipsită de capacitate de exercițiu, deci nu i se recunoaște „puterea” de a încheia singură acte juridice [art. 37 C. civ.] cu privire la acele elemente de activ sau de pasiv. Cercul vicios apare extrem de clar: cum poți să dobândești drepturi și să‑ți asumi obligații dacă nu poți să generezi izvorul [art. 1.165
[42]C. civ.] acestora? Pentru a răspunde acestei contradicții, legiuitorul a stabilit el însuși un mecanism practic: altă persoană[43] se va ocupa de încheierea acestor acte[44].

În definitiv, legea nu face altceva decât să stabilească un mecanism prin care să fie identificată această „altă persoană”. Mergând pe tradiția autorității, pentru copil regula este constituită de părinții minorului[45], iar în toate celelalte cazuri se caută o persoană care să ofere încrederea necesară. Cum însă acest reprezentant nu are o legătură volitivă cu reprezentatul (a cărui voință este, prin ipoteză, irelevantă din punct de vedere juridic[46]), reprezentarea legală (și cea judiciară) sunt privite mai degrabă ca sarcini impuse reprezentantului decât ca veritabile puteri ale acestuia. Numai în acest fel se poate păstra structura liberală a sistemului de drept democratic, care recunoaște indi­vidualitatea oricărei persoane[47]. Este dificil, în aceste condiții, să vorbim despre o reală putere a reprezentantului asupra reprezentatului…

În ceea ce privește reprezentarea convențională, ea are, prin ipoteză, în vedere un reprezentat capabil. Aici mecanismul „conferirii” puterii este cel al transferului de putere. Ce fel de putere este cea transmisă reprezentantului de către reprezentat? De vreme ce esența reprezentării constă în încheierea de acte juridice în numele reprezen­tatului, înseamnă că vorbim de puterea de a încheia acte juridice. Am arătat deja că nu trebuie confundată puterea cu libertatea de a contracta. Așadar, trebuie să fie vorba despre altceva. Singura putere pe care o exprimă orice persoană atunci când încheie un act juridic este puterea asociată voinței sale[48]. Tocmai această putere este transferată reprezentantului. În momentul în care puterea de a (se) obliga aparține unei alte per­soane decât cea care se obligă, ea devine „vizibilă”, nemaifiind înglobată în consimță­mânt. Mai mult, legea pare să evoce în aceste cazuri mai degrabă o obligație[49] în sarcina reprezentantului de a exercita puterea conferită [art. 2.009 C. civ.].

Puterea, când este „transferată” altei persoane, presupune și o obligație de fidelitate (la persoana juridică o vedem în reglementarea conflictului de interese, ca și la tutore), care arată că scopul trebuie să fie cel al protejării celui ce se va obliga. De fapt, puterea este dată în scopul de a se autoepuiza și a reveni la cel ce a dat‑o. Mandatul încetează prin executarea sa, minorul devine major, societatea se va întoarce la asociați (în fiecare an, când se aprobă raportul administratorilor) etc.

Metafora transferului nu este însă una exactă[50], căci reprezentatul nu își pierde puterea[51]. El va putea în continuare să încheie și singur actul juridic pentru care a conferit puterea de reprezentare[52]. Este ca și cum puterea s‑ar dedubla, ceea ce este nespecific puterii ca raport de impunere. Explicația este dată de faptul că puterea ambelor persoane se exercită asupra uneia dintre ele – reprezentatul. De aceea, în cazul voinței proprii, nu putem discuta despre o putere (lipsind al doilea subiect care să formeze raportul de putere). În schimb, atunci când apare persoana (distinctă a) reprezentantului, acesta primește o putere asupra reprezentatului. Altfel spus, puterea vizează încheierea actului‑obiect. Această putere aparține în mod originar reprezen­tatului (care va fi parte în acel act), doar că ea nu se poate manifesta din varii cauze[53]. Cauzele pot privi o incapacitate a reprezentatului, caz în care puterea este conferită de lege/hotărârea judecătorească, dar ridicarea incapacității reactivează puterea reprezen­tatului [art. 48 C. civ.]. Uneori, această putere poate fi (implicit) recunoscută și din alte tipuri de manifestări care probează existența faptică a discernământului (și elimină imperativul ocrotirii) [art. 45 C. civ.]. Într‑o notă marginală, faptul că răspunderea incapabilului în caz de desființare a actului este limitată [art. 47 C. civ.] poate fi privit ca o formă de menținere (parțială) a efectelor actului încheiat de către acesta. Practic, singura situație în care reprezentatul nu păstrează puterea (pentru că nu o poate niciodată exercita de unul singur) este cea a persoanei juridice, care nu poate acționa decât prin intermediul organelor de administrare[54].


* Este extras din Revista română de drept privat nr. 2/2019.

[1] Într‑o definiție de dicționar (DEX 2009) găsim 6 sensuri principale: „REPREZENTÁ, reprezínt, vb. I. Tranz. 1. A avea forma sau înfățișarea unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. A înfățișa, a evoca ceva prin procedee plastice, grafice sau prin limbaj. 2. A interpreta pe scenă o lucrare dramatică în fața publicului. 3. A acționa în numele unei persoane, al unei colec­tivități, al unui stat în temeiul împuternicirii primite de la acestea sau de la lege; a avea un împuternicit sau un mandatar. A fi exponentul unui curent, al unei școli etc., înfățișând, întru­chipând aspectele lor caracteristice, esențiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. 5. A‑și readuce în conștiință imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; p. ext. a‑și imagina, a‑și închipui. 6. A exprima o legătură între mai multe mărimi printr‑o relație matematică. – Din fr. représenter, lat. repraesentare”. De altfel, re‑prezentare semnifică o re‑interpretare a realității, o imagine a ființei așa cum este re‑produsă de către un agent. Astfel, în latină, repræsento (a repro­duce, a fi imaginea a ceva) provine din præsento (a face să fie prezent) cf. F. Gaffiot, Dictionnaire latin français, cit. supra, p. 1055 și p. 1151.

[2] De exemplu, în vocabularul lui Schopenhauer, reprezentarea (subiectului asupra obiec­tului) reprezenta întreaga lume: celebrul său opus magnum se deschide cu cuvintele „Lumea este reprezentarea mea” (A. Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, vol. I, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 31). După cum vom încerca să arătăm, în materia persoanei juridice, se pare că reprezentarea (acesteia prin organele de administrare) este tot ceea ce contează din perspectiva voinței sociale (văzută din exterior).

[3] A se vedea Toma din Aquino, op. cit., p. 335, I, Q.35.1: „numim propriu‑zis imagine ceva ce provine din similitudine cu un altul. Iar lucrul din similitudinea căruia provine ceva este numit, în sens propriu, model, iar impropriu, imagine”. Adde B. Tătaru‑Cazaban, op. cit., p. 121: „Corpul [îngerului] este o reprezentare o «traducere» perceptibilă a unei ființe inteligibile; o interpretare umanizată a unei naturi diferite, incorporale”.

[4] Separată de hegemonia contractului de mandat, reprezentarea devine un drept comun cu două ramuri: reprezentarea voluntară și cea forțată. A se vedea G. Wicker, La théorie…, cit. supra,
p. 50.

[5] Cele două raporturi se mai numesc raport intern și raport extern. A se vedea G. Reiner, op. cit., p. 42. Am preferat aici o terminologie diferită pentru a sublinia cauzalitatea.

[6] Aici, terminologia aleasă conduce la formulări ilogice, tocmai pentru că nu există un raport de cauzalitate dinspre raportul intern spre cel extern.

[7] Pentru analiza ratificării ca facultate, a se vedea R. Dincă, Ratificarea, cit. supra.

[8] A se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare și opozabilitatea, cit. supra, pp. 91‑93.

[9] Cu privire la rădăcinile germane ale acestei autonomii, a se vedea R. Schultze, op. cit., p. 15: „en droit allemand, [le] contrat doit être distinguée de l’acte juridique de représenté accordant le pouvoir de représentation (…). En d’autres termes, l’acte juridique conférant le pouvoir de la représentation est « autonome » ou « abstrait » par rapport au contrat de base. En principe, la nullité ou limitation de ce dernier n’a aucune influence sur le pouvoir de représentation”. Adde D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 77: „Din compararea celor două noțiuni – mandatul și reprezentarea – se mai desprinde ideea că în vreme ce mandatul se referă la aspectul intern al raporturilor dintre reprezentant și reprezentat, reprezentarea privește aspectul extern al acestor raporturi, respectiv relațiile dintre reprezentat și reprezentant, pe de o parte, și terțul contractant, pe de altă parte”.

[10] În mod eronat, practica notarială pare a considera procura o ofertă de mandat. A se vedea A.‑A. Moise, Câteva probleme ridicate de contractul de mandat în aplicarea Noului Cod civil, în „5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială”, Ed. Monitorul Oficial, București, 2016, p. 12. Este adevărat că procura este un act unilateral (G. Reiner, op. cit., p. 28) și revocabil („semne” ale unei oferte), dar el produce un efect specific: acordă puterea de reprezentare [art. 2.012 alin. (2) C. civ.].

[11] De vreme ce actul care conferă puterea de reprezentare este distinct de cel obligațional, puterea de reprezentare are o autonomie sporită față de voința reprezentatului. Reprezentantul chiar dobândește o putere autonomă asupra reprezentatului, pe care acesta nu o poate retrage decât cu greutate (ne referim la o retragere a împuternicirii care să fie opozabilă terților, adică una care să influențeze raportul final).

[12] Uneori, copiile își dezvoltă o viață proprie, independentă de cea a originalului. Fenomenul se vede în artă, unde copiile unor opere celebre devin ele însele exponate cu o valoare intrinsecă, pentru că artistul copist a dobândit ulterior un stil propriu. Alteori, chiar și kitsch‑ul (copia de prost gust prin excelență) devine propria sa formă artistică (exemplele celebre fiind unele lucrări ale lui Andy Warhol sau Jeff Koons).

[13] Pentru incluziunea lato sensu a persoanelor în noțiunea de lucru, a se vedea G. Liiceanu, A hotărî în privința a ceva. Legătura cu lucrul, în op. cit., pp. 108‑109: „Căci atât «ceva», cât și «cineva» sunt diferiți de mine. Hotărârea în privința a ceva este deci prima deschidere către altceva decât sunt eu însumi. (…) Întrucât numirea este o preluare în proiect, ea este o formă a puterii”.

[14] Pentru mai multe detalii despre ipoteza lui falsus procurator, a se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare și opozabilitatea, cit. supra, p. 97.

[15] Pentru a continua paralela cu domeniul artei, edificator este exemplul de școală din materia erorii ca viciu de consimțământ unde vânzătorul oferă o operă de artă (sau o carte veche) la un preț mai mare decât media, iar cumpărătorul pseudodidact consideră că face o afacere pentru că el crede că a găsit o operă valoroasă nerecunoscută (încă). Atunci când se dovedește că este vorba despre o simplă copie, cumpărătorul nu poate invoca eroarea, pentru că s‑a autopăcălit. A se vedea, pentru o discuție mult mai detaliată, G.‑Al. Ilie, Condițiile generale de fond și de validitate ale actului juridic civil, în lumina noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 224‑230.

[16] A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acțiune…, op. cit., p. 23.

[17] A se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 321‑322.

[18] A se vedea R. Dincă, Contracte civile…, cit. supra, pp. 236‑237.

[19] Răspunderea depinde însă de o lipsă de diligență a reprezentatului, care a lăsat să se înțeleagă că a numit un reprezentant [art. 1.309 alin. (2) C. civ.].

[20] A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acțiune…, op. cit., p. 24: „puterea de reprezentare (…) lărgește sfera libertății celui care reprezintă, astfel încât acesta din urmă deliberează, decide și acționează în numele și pe seama primului, desigur cu respectarea limitelor și a scopului puterii încredințate”. Credem că aici accentul trebuie pus pe faptul că reprezentantul acționează el însuși, folosindu‑se de propriile capacități voliționale.

[21] De aceea legea impune ca (și) reprezentantul să aibă capacitate de exercițiu [art. 1.298 C. civ.].

[22] A se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare și opozabilitatea, cit. supra, pp. 89‑91; G. Reiner, op. cit., p. 21: „Contrairement à un messager, qui pourrait être un pigeon voyageur ou un signe, le représentant doit être capable d’émettre une déclaration de volonté”.

[23] Pentru prezentarea acestei teorii, a se vedea I. Popa, op. cit., pp. 155‑156. Adde, pentru o tratare clasică, M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, t. VI, Obligations, première partie, par P. Esmein, LGDJ, Paris, 1930, pp. 74‑75.

[24] Dacă ar fi prezent, nu ar mai fi nevoie să fie re‑prezentat. Astfel, situațiile în care man­dantul este prezent la încheierea actului (chiar dacă nu semnează el, ci mandatarul) nu reprezintă veritabile reprezentări. Reprezentantul nu exercită nicio putere (fiind deja „supravegheat” de reprezentat). Sau putem afirma că este o reprezentare și o ratificare simultane. Or, ratificarea distruge reprezentarea [art. 1.312 C. civ.], căci prin ratificare reprezentatul devine parte a actului la care până atunci nu era parte (G. Wicker, La théorie…, cit. supra, p. 64). Aceeași discuție poate fi purtată și în privința mandatului avocațial, atunci când avocatul răspunde cu formula devenită sacrosanctă „prezent și asistat/reprezentat prin avocat”… De altfel, un astfel de mandat nu relevă o reprezentare judiciară, cum eronat se susține uneori (pentru o detaliere a terminologiei, a se vedea L.N. Pîrvu, Părțile în procesul civil, Ed. All Beck, București, 2002, pp. 193‑194), ci o repre­zentare convențională. Doar în cazul asistenței judiciare obligatorii se poate vorbi despre o reprezen­tare judiciară, avocatul din oficiu fiind numit de către instanță. Pentru o foarte exactă distincție între cele două forme de reprezentare, a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 80.

[25] Pentru o analiză extrem de percutantă a jocului celor două voințe (și necesitatea unei ficțiuni care să le lege), a se vedea P.C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, București, 1994, pp. 68‑69. Pentru critica teoriei ficțiunii, a se vedea I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 443‑458.

[26] Reprezentantul este, de fapt, autorul actului, chiar dacă el nu este parte a actului juridic respectiv. A se vedea G. Wicker, La théorie…, cit. supra, p. 58.

[27] Deși și aici se poate pune problema unei erori de comunicare cauzate de neînțelegerea exactă a mesajului de către reprezentant [art. 1.211 C. civ.]. Practic, singura situație în care impli­carea reprezentantului este una pur pasivă (nuntius) este cea în care acesta trimite mesajul tel quel. Pentru o ilustrare celebră, a se vedea W. Shakespeare, Hamlet, actul V, scena 2, unde Hamlet îi povestește lui Horatio cum au fost trimiși cu el Rosencrantz și Guildenstern purtând o scrisoare sigilată cerându‑i regelui Angliei să‑l ucidă pe Hamlet. Hamlet schimbă textul cerând ca purtătorii mesajului să fie uciși, ceea ce se și întâmplă. Iată cum purtătorul de mesaj poate să fie complet străin de mesajul pe care îl poartă. În afară de miturile nordice aflate la baza poveștii lui Hamlet, mitul grec al lui Belerofon este în același sens. În aceste situații însă, se pune problema dacă există cu adevărat o reprezentare, de vreme ce reprezentantul nu re‑prezintă nimic, ci doar prezintă mesajul. Este ca și cum poștașul ar fi considerat un reprezentant…

[28] „Prima dintre condițiile reprezentării este voința proprie a reprezentantului (…). Exis­tența acestei voințe de a reprezenta diferențiază reprezentantul de simplul purtător de cuvânt sau «mesager» care exprimă opinia sau consimțământul altuia” (C. Murzea, E. Poenaru, Reprezentarea în dreptul privat, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 6).

[29] A se vedea G. Reiner, op. cit., p. 20: „La représentation (…) opère une imputation des effets de la déclaration de volonté, prononcée ou reçue par le représentant, en faveur et au détriment d’une tierce personne, le représenté”.

[30] Cu privire la disputele privind folosirea lui dynamis pentru a exprima și conceptul matematic al ridicării la putere, a se vedea J. Christianidis, J. Oaks, Practicing algebra in late antiquity: The problem‑solving of Diophantus of Alexandria, în „Historia Mathematica”, vol. 40, nr. 2/2013, pp. 127‑163.

[31] A se vedea M. Foucault, La volonté de savoir, cit. supra, p. 108: „Le rapport de pouvoir serait déjà là où est le désir”; H. Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience, PUF, Paris, 1970, p. 90: „nous sommes libres quand nos actes émanent de notre personnalité entière, quand ils l’expriment, quand ils ont avec elle cette indéfinissable ressemblance qu’on trouve parfois entre l’œuvre et l’artiste. En vain on alléguera que nous cédons alors à l’influence toute‑puissante de notre caractère. Notre caractère, c’est encore nous ; et parce qu’on s’est plu à scinder la personne en deux parties pour considérer tour à tour, par un effort d’abstraction, le moi qui sent ou pense et le moi qui agit, il y aurait quelque puérilité à conclure que l’un des deux moi pèse sur l’autre”.

[32] Din punct de vedere filosofic, s‑a observat (pe bună dreptate) că, pentru a putea lua aceeași decizie ca o altă persoană, ar trebui să ne punem efectiv în persoana aceluia, să ne identificăm cu el pentru a trece prin aceleași procese (fizice) volitive (H. Bergson, op. cit., passim). Voința este, așadar, strâns legată de persoană. De aceea, din această perspectivă, reprezentarea este o simplă ficțiune: nu poți reprezenta altă persoană decât dacă ești chiar tu acea persoană. Dreptul a trebuit să înfrângă aceste observații pentru a putea permite o flexibilizare a mecanis­melor de încheiere a actului juridic (iar rezistența dreptului roman clasic la acceptarea reprezen­tării este o dovadă în acest sens).

[33] Abordarea prin prisma eficienței este o tehnică de analiză normativă din ce în ce mai uzitată și la noi. Pentru o prezentare a contextului, a se vedea D.‑A. Cărămidariu, Everybody minding their own business. Perenitatea unui model: omul economic și relevanța sa în drept, în RRDP nr. 1/2019, p. 17 și urm. Adde E. Rasmusen, Agency Law and Contract Formation, în „American Law and Economics Review”, vol. 6, nr. 2/2004, p. 406: „My unifying theme has been the view of the agent as an error‑prone means to reduce transaction costs, a role in which he is useful to both parties in the transaction, the principal and the third party, both of whom can take care to prevent the errors”.

[34] Cu alte cuvinte, pseudo‑„reprezentantul” nu acționează în mod liber, ci din necesitate (îndeplinindu‑și o obligație), iar necesitatea/obligația nu este numai antonimul libertății, ci și al puterii. A se vedea G. Parietti, op. cit., p. 23: „«Necessity», as the polar opposite of power/possibility, is the key word. Even if we disagree on the specific contents falling under the category of necessity (…) we could still agree that there are things that are necessary and others that are not, and we should understand that necessity is by definition (categorically) the opposite of power”. Adde H. Arendt, The Life of the Mind, Harcourt, San Diego, 1978, I, p. 60: „The opposite of necessity is not contingency or accident but freedom”.

[35] Căreia îi corespunde dreptul reprezentatului.

[36] „When A does a certain act, the law will either change legal relations or it will not. If legal relations would be changed, we say A has a power” (A.D. Cullison, op. cit., p. 569).

[37] A se vedea R. Rizoiu, Cine este de vină? Despre abuzul de garanții în materie ipotecară, în L. Bercea (ed.), „In honorem Ion Lulă. Abuzul de drept”, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 351‑352. De aceea profesorul Stoica insistă asupra incorectitudinii terminologice a expresiei „abuz de putere”. A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acțiune…, cit. supra, p. 24.

[38] Cu titlu de exemplu, amintim art. 1.302 C. civ., art. 1.308 alin. (1) C. civ., art. 1.310 C. civ. (texte din materia reprezentării), dar și art. 815 C. civ. (în materia administrării bunurilor altuia), art. 1.431 alin. (1) C. civ., art. 1.436 alin. (1) C. civ. (în materia coordonării acțiunilor creditorilor solidari) sau art. 2.578 alin. (3) C. civ. (norma conflictuală). Am ignorat cu bună știință utilizările termenului în materie de contract de depozit, unde obiectul încredințării nu este o putere, ci un bun, deși se poate discuta despre puterea (paza) asupra bunului. În cazul administrării bunurilor altuia însă, scopul excedează simpla păstrare și implică o putere de administrare specifică. De asemenea, nu am amintit variatele texte unde se evocă încredințarea unei funcții, iar de multe ori acea funcție are și o componentă de reprezentare. Dar poate că exemplificarea edificatoare este cea a așa‑numitei „încredințări” a minorului. Deși noua reglementare din art. 396‑404 C. civ. evită în mod programatic să mai utilizeze această terminologie (M. Avram, Drept civil. Familia, cit. supra, pp. 485‑486), exercitarea autorității părintești de către un singur părinte include și ideea încre­dințării către acel părinte a puterii de reprezentare a minorului [art. 504/507 C. civ.]. Or, aici vedem cum contragerea exprimării exacte („încredințarea puterii de reprezentare a copilului”) prin exprimarea lapidară („încredințarea copilului”) a condus la o adevărată luptă pentru modi­ficarea reglementării.

[39] A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acțiune…, cit. supra, p. 23: „în aceste raporturi de repre­zentare se produce un transfer, o cedare de putere de la cel reprezentat la cel care reprezintă”.

[40] Contra, C. Roșu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 15: „[în sensul că puterea de reprezentare izvorăște în temeiul legii,] menționăm situația prevăzută de art. 155 alin. (1) C. fam. de instituire a curatelei”.

[41] Trebuie făcută precizarea că, în cazul curatelei capabilului, trebuie făcută distincție între situațiile în care este vorba despre un mandat (judiciar) și cele în care curatela are în vedere lipsa persoanei reprezentate [art. 178 C. civ.]. În prima ipoteză, instanța nu face altceva decât să valideze o convenție [de vreme ce este obligată să țină seama de voința ocrotitului – art. 182
alin. (2) C. civ. – și a curatorului – art. 182 alin. (3) C. civ.], ceea ce relevă un veritabil mandat [art. 183 C. civ.]. În a doua ipoteză, asistăm la o reprezentare judiciară similară tutelei, dar care poate fi desființată oricând de persoana reprezentată [art. 181 C. civ.].

[42] Potestas necesită preexistența unei potentia: art. 37 C. civ. spune că prin „capacitate” înțelegem abilitatea de a‑și asuma obligații. Or, pentru a face acest lucru ai nevoie de puterea voinței proprii…

[43] Numai persoanele pot încheia acte juridice [art. 1.166/1.324 C. civ.].

[44] Unii autori vorbesc în aceste cazuri despre o reprezentare necesară (G. Reiner, op. cit., p. 32). Este interesant de remarcat faptul că de fiecare dată legea ține să precizeze că este vorba despre un patrimoniu distinct pe care reprezentantul trebuie să‑l gestioneze. Așa se întâmplă la persoana fizică (incapabilă) [art. 500 C. civ.], dar și la persoana juridică (mereu) [art. 187 teza a II‑a C. civ.][art. 214 C. civ.]. De aceea se afirmă că, în aceste cazuri, reprezentantul are o dublă calitate: de reprezentare în raporturile cu terții, dar și de administrare a patrimoniului (ibidem). Practic, reprezentarea legală este, ca regulă, o reprezentare generală, în timp ce reprezentarea con­vențională este, în general, o reprezentare specială.

[45] A se vedea H. Arendt, What is Authority?, cit. supra, p. 118: „The relation between old and young is educational in essence (…) it is true that the necessity for «authority» is more plausible and evident in child‑rearing and education than anywhere else”.

[46] Evident, aici nu trebuie uitate situațiile de excepție, în special cazurile în care minorul de 10 ani este audiat cu privire la unele acte, ceea ce arată că legiuitorul îi recunoaște o anumită autonomie volitivă. Tot aici intră și cazurile evocate de art. 42 alin. (1) C. civ.

[47] În dreptul roman, această problemă era practic inexistentă, de vreme ce pater familias era unicul subiect de drept și acționa cu patria potestas, care era o veritabilă putere, fără a trebui să dea socoteală nimănui.

[48] Pentru detalii, a se vedea R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voința ca putere, cit. supra.

[49] Tocmai de aceea s‑a considerat că ar exista un drept subiectiv „de a fi reprezentat con­vențional”, care ar reprezenta „posibilitatea persoanei, recunoscută de lege, de a‑și delega numele atunci când interesele sale impun participarea sa la circuitul civil prin intermediul altei persoane” (P. Vasilescu, op. cit., p. 209). Este de remarcat faptul că, definită astfel, reprezentarea pare a fi o simplă libertate (potentia)…

[50] A se vedea E. Tassin, op. cit., p. 290: „Le pouvoir n’est pas une chose, il ne se détient pas, ni ne s’acquiert ni ne se cède”.

[51] Pentru o normă expresă în acest sens, a se vedea dispozițiile art. 181 C. civ.

[52] A se vedea Ph. Didier, Rapport de synthèse, în G. Wicker, R. Schultze, D. Mazeaud (coord.), op. cit., p. 225: „l’octroi du pouvoir de représentation n’empêche pas le représenté de conserver l’exercice de ses droits”. Adde Gh. Buta, op. cit., p. 276.

[53] Dacă s‑ar putea exercita în mod direct, ar fi „invizibilă”, fiind absorbită în consimțământ. A se vedea R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voința ca putere, cit. supra.

[54] Dar chiar și în această situație se poate discuta în ce măsură fondatorii unei persoane juridice pot să‑i înlocuiască pe administratori cu unul dintre ei sau pot să acționeze ei ca adminis­tratori de fapt. În aceste ipoteze însă, persoana juridică tocmai ce primește un organ de admi­nistrare…

Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere? (Partea a II-a) was last modified: aprilie 21st, 2022 by Radu Rizoiu

Vă recomandăm:

Despre autor:

Radu Rizoiu

Radu Rizoiu

Este profesor universitar, doctor în drept privat – garanții reale mobiliare, avocat, membru în Baroul Bucureşti, partener Rizoiu & Poenaru SCA din 2012, formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii la materia Drept Comercial din 2005.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter