Obligativitatea motivării hotărârii. Condiţie a procesului echitabil (NCPC, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1267/2020

NCPC: art. 425, art. 453, art. 480, art. 488 alin. (6), art. 496 alin. (1); Constituția României: art. 21

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de recurenți, din perspectiva nemotivării hotărârii și a existenței unor elemente contradictorii și străine de natura cauzei, ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței, de apărările și susținerile părților.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că, „deși au existat circumstanțe care au generat o necorelare în actele instituțiilor – circumstanțe care au făcut ca judecata contestației reclamantului împotriva dispoziției Primarului Municipiului București de respingere a restituirii în natură a apartamentului să se facă pe o adresă poștală, în paralel cu vânzarea de către mandatarul Consiliului General al Municipiului București, a aceluiași bun, pe o altă adresă poștală (ambele referindu-se la același imobil aflat la intersecția celor două străzi) – totuși, ambele părți, atât reclamantul, cât și pârâții, au acționat diligent și cu bună-credință”.

În argumentarea/motivarea soluției adoptate, instanța de apel a mai arătat că „în ciuda bunei-credințe a pârâților, sancțiunea vânzării apartamentului în condițiile în care acesta făcea obiectul procedurii de soluționare a cererii de restituire demarată în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată în etapa contestării în instanță, este nulitatea absolută prin raportare la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (5) din lege; încălcarea interdicției de înstrăinare este sancționată cu nulitatea absolută indiferent de buna sau reaua credință a părților. Prin urmare, față de titlul mai vechi și preferabil al reclamantului (actul dotal al D. din 01.06.1938) unit cu dispoziția de restituire și cu faptul că hotărârea judecătorească ce a statuat dreptul la restituire în natură se constituie într-un bun actual, în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și față de împrejurarea că titlul pârâților este nul absolut, în baza art. 480 C. proc. civ. va fi respins apelul și va fi menținută soluția de admitere a revendicării”.

De asemenea, în motivarea soluției date, instanța de apel a arătat că „este de interes, cu privire la efectele juridice ulterioare generate de această soluție, a se preciza că, în cauză, nulitatea absolută a contractului este generată de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu de reaua-credință a pârâților și nici de nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceste din urmă prevederi fiind respectate la încheierea contractului”.

Or, față de argumentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de conținut, întrucât instanța trebuie să arate motivele care au determinat-o să pronunțe soluția, iar nu stări descriptive.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurenților legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și susținerile legate de faptul că hotărârea recurată ar cuprinde motive străine sau contradictorii, în condițiile în care ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, (cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată), ceea ce însă nu se verifică în cauză.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. („hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”), indicat de pârâți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, Înalta Curte reține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a examinat raporturile juridice dintre părți, față de obiectul dedus judecății, ce vizează o acțiune în revendicare.

În analiza acțiunii în revendicare a raporturilor juridice dintre părți, inclusiv în raport de buna-credință a părților, de cronologia faptelor și actelor juridice legate de situația juridică a imobilului din litigiu, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că vânzarea apartamentului, în condițiile în care acesta făcea obiectul procedurii de soluționare a cererii de restituire demarată în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată în etapa contestării în instanță, este lovită de nulitate, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea interdicției de înstrăinare, indiferent de buna sau reaua credință a părților, situație în care titlul mai vechi/preferabil al reclamantului, raportat la dispoziția de restituire, precum și la hotărârea judecătorească ce viza restituirea în natură a imobilului, se constituie într-un bun actual, în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 808/A din 22 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar de intimatul reclamant A., constând în onorariu de avocat, va obliga pe recurenții pârâți B. și C. la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A..