Obligaţia instanței de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor

30 mai 2022
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
837 views
  • C. proc. fisc.: art. 153
  • C.fiscal: art. 145 alin. (2) lit. a)
  • C.fiscal: art. 146 alin. (1) lit. a)
  • C.fiscal: art. 152 alin. (1)
  • C.fiscal: art. 155
  • Legea nr. 554/2004: art. 18
  • Legea nr. 554/2004: art. 20
  • NCPC: art. 261 alin. (1) pct. 5
  • NCPC: art. 304 pct. 7
  • NCPC: art. 304^1
  • O.G. nr. 92/2003: art. 18
  • O.G. nr. 92/2003: art. 85
  • O.G. nr. 92/2003: art. 89
  • O.G. nr. 92/2003: art. 93
  • O.G. nr. 92/2003: art. 99
  • VCPC: art. 274 alin. (1)
  • VCPC: art. 275
  • VCPC: art. 312

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2010 la data de 17.02.2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, urmare a declinării de competență de către Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 302/27.01.2011, reclamanta A. x a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Municipiul București și Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București, anularea Deciziei nr. 79/8.03.2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a Deciziei de impunere nr. x/23.11.2009 și a Raportului de inspecție fiscală emise de Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București. Prin sentința nr. 6790/16.11.2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

(I.C.C.J., s. SCAF., decizia nr. 4746 din 30 septembrie 2020)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304^1 din C. proc. civ., pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu prioritate, se reține că, potrivit considerentelor deciziei de casare nr. 2935/20.06.2014 și ale deciziei de casare nr. 1447/12.05.2016, pronunțate de instanța supremă în ciclurile procesuale anterioare ale litigiului, instanța de rejudecare a mai avut de tranșat – cu luarea în considerare a interpretărilor date de CJUE în cauza C-183/2014 Salomie și Oltean și, respectiv, în cauzele conexate C-249/12 și C-250-12 Tulică și Plavoșin – doar următoarele chestiuni de fapt și de drept:

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

-determinarea sumei reale datorate de reclamantă cu titlu de TVA, după regula de calcul a sutei mărite;

-determinarea accesoriilor pentru suma ce se va constata că se impune a fi plătită cu acest titlu;

-dacă recurenta reclamantă beneficiază de dreptul de deducere a TVA-ului.

În aceste coordonate urmează să se exercite și controlul judiciar al instanței de recurs, celelalte critici expuse de părți neputând fi analizate, întrucât, fie nu au fost formulate procedural în primul ciclu procesual, fie au fost deja tranșate prin deciziile definitive de casare pronunțate în cauză.

Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând criticile aduse sentinței recurate de către recurenta reclamantă A. x, Înalta Curte apreciază, referitor la invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), că aceasta nu este fondată, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real „ascultate” de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere doar în parte a cererii de chemare în judecată completate, în limitele în care a fost învestită curtea de apel în rejudecare, chiar dacă acestea sunt parțial similare cu susținerile părții adverse sau o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici „motive contradictorii ori străine de natura pricinii” pentru a se putea reține incidența motivului de nelegalitate invocat.

Așa cum corect a arătat și judecătorul fondului, rejudecarea privește doar motivele de nelegalitate din cererea de chemare în judecată, completată cu solicitarea de aplicare a hotărârilor CJUE, care vizează aspectele de fapt și de drept rămase în dezbatere, potrivit limitelor stabilite pentru rejudecare prin cele două decizii de casare, neputând fi primite cereri noi sau motive suplimentare de nelegalitate.

Or, critica privind neîntocmirea de decizii distincte, conform art. 99 din Codul de procedură fiscală, deși exista un al doilea vânzător pentru o parte dintre contractele de vânzare ce au făcut obiectul inspecției fiscale nu se regăsește, nici în contestația administrativ-fiscală, nici în acțiunea introductivă promovată de recurenta reclamantă.

Original Black Friday pe UJmag.ro!

De asemenea, Înalta Curte constată că prin prima decizie de casare s-a tranșat în mod irevocabil chestiunea nulității parțiale a actelor administrativ fiscale contestate doar în privința calculării nelegale a TVA, astfel că în mod temeinic și legal judecătorul fondului nu a primit critica reclamantei privind obligația de anulare integrală a actelor atacate, pe motiv că instanța de judecată nu se poate substitui autorității fiscale în reverificarea și stabilirea creanțelor fiscale.

De altfel, în mod corect prima instanță nu a procedat la analizarea celorlalte susțineri și motive invocate de reclamantă, invocate în rejudecare (în dosarul nr. x/2010) prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, întrucât exced nu doar limitelor rejudecării, ci chiar obiectului contestației administrative.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de rejudecare a reanalizat cauza sub toate aspectele relevante, cu respectarea art. 315 din C. proc. civ., iar neînsușirea de către judecător a argumentelor unei părți nu echivalează cu o motivare contradictorie, nici cu una străină de natura cauzei.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte apreciază că acesta a fost invocat din eroare, nicio susținere dintre cele expuse în cererea de recurs neputând fi circumscrisă respectivului motiv de modificare a hotărârii recurate.

Astfel, prin acest motiv se invocă, de regulă, încălcarea principiului consacrat de C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, respectiv faptul că, deși actul juridic dedus judecății este foarte clar („vădit neîndoielnic”), instanța de fond îi schimbă natura (calificând, de pildă, un anumit tip de contract drept alt tip de contract) ori înțelesul ce rezultă din cuprinsul său.

Or, criticile subsumate de recurentă motivului de recurs menționat se referă la încălcarea sau aplicarea eronată a unor dispoziții legale, ceea ce se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. (hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), urmând a fi analizate de instanța de recurs din această perspectivă, în considerarea art. 306 alin. (3) din C. proc. civ.

În acest sens, se reține că recurenta reclamantă a invocat încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor art. 99 din O.G. nr. 92/2003, în speță fiind vorba de art. 89 – Deciziile referitoare la bazele de impunere din Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ-fiscale contestate), având următorul cuprins:

„(1) Bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere, în următoarele situații: a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia va cuprinde și repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului; (…)”.

Această critică excede, însă, așa cum am arătat deja, limitelor rejudecării din acest al treilea ciclu procesual, neputând face din acest motiv nici obiectul analizei instanței de recurs.

Recurenta reclamantă a criticat și încălcarea prin sentința recurată a prevederilor art. 93, în speță, art. 85 – Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat din Codul de procedură fiscală, în opinia sa instanța de judecată neputând să procedeze la anularea parțială, ci doar integrală a actelor fiscale contestate, cu eventuala consecință a obligării organelor fiscale la recalculare, fără a avea abilitatea legală de a stabili ea însăși noile cuantumuri ale creanțelor fiscale.

Or, Înalta Curte constată că încă prin prima decizie de casare (decizia nr. 2935/20.06.2014 a ÎCCJ-SCAF), s-a tranșat deja în mod expres și această chestiune, în acord cu doctrina și jurisprudența națională, în sensul că acest punct de vedere al recurentei reclamante nu poate fi considerat ca fiind conform cu prevederile legale, deoarece în contenciosul administrativ este aplicabilă, în materie de nulități, după criteriul întinderii efectelor, nulitatea parțială, care poate fi dispusă atunci când actul administrativ contestat este lovit numai parțial de nelegalitate, nulitatea sau desființarea acestuia dispunându-se doar atunci când actul administrativ este lovit în integralitatea sa de nulitate.

S-a arătat, astfel, că soluția anulării parțiale a actului administrativ este consacrată chiar de art. 18 din Legea nr. 554/2004 care prevede că „instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă”.

Cu privire la pretinsa nulitate a actelor administrative contestate, pe motivul neîndeplinirii condițiilor de valabilitate reprezentate de emiterea certificatului de înregistrare în scopuri de TVA și comunicarea acestuia către contribuabil, invocate de recurentă, potrivit art. 153 – Înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 66 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, Înalta Curte constată că această critică a fost analizată și considerată nefondată chiar prin prima decizie de casare.

Astfel, prin decizia nr. 2935 din 20 iunie 2014 a ÎCCJ-SCAF s-a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 152 alin. (1) Codul fiscal, în forma în vigoare în anul 2005, „orice persoană impozabilă avea obligația înregistrării ca plătitor de TVA dacă depășea cifra de afaceri de 200.000 RON realizată, indiferent dacă cifra rezultă din operațiuni taxabile, scutite sau operațiuni care nu intră în sfera de aplicare a TVA.

Cum recurenta-reclamantă a depășit acest plafon, aceasta avea obligația de a se înregistra în scopuri de TVA la organele fiscale, iar neînregistrarea a dat posibilitatea organelor fiscale să calculeze accesorii potrivit art. 152 alin. (3) Codul fiscal, în forma în vigoare la acea dată.

Potrivit art. 152 alin. (3) „Persoanele impozabile, care depășesc în cursul unui an fiscal plafonul de scutire, sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depășirii. (…) În situația în care se constată că persoana în cauză a solicitat cu întârziere atribuirea calității de plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, autoritatea fiscală este îndreptățită să solicite plata taxei pe valoarea adăugată pe perioada scursă între data la care persoana în cauză avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal și data de la care înregistrarea a devenit efectivă, conform procedurii prevăzute prin norme”.

Potrivit pct. 56 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004 (forma in vigoare in 2005) „în cazul persoanelor impozabile care au depășit plafonul de scutire, dar nu au solicitat înregistrarea ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, conform prevederilor art. 152 alin. (3) din Codul fiscal, organele fiscale vor proceda astfel: a) în situația în care abaterea de la prevederile legale se constată înainte de înregistrarea persoanelor impozabile ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, organul fiscal va solicita plata taxei pe valoarea adăugată pe care persoana impozabilă ar fi trebuit să o colecteze pe perioada scursă între data la care avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal și data constatării abaterii. Pe perioada cuprinsă între data constatării de către organele fiscale a nerespectării obligației de a solicita înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată și data înregistrării efective, persoana impozabilă aplică regimul special de scutire prevăzut de art. 152 din Codul fiscal, însă are obligația de a plăti la buget taxa pe care ar fi trebuit să o colecteze pentru livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate în această perioadă; (…)”.

Prin urmare, recurenta reclamantă nu mai poate repune în discuție eventuala încălcare a prevederilor art. 153 din Codul de procedură fiscală.

Nu poate fi primită nici afirmația recurentei reclamante în sensul că s-ar încălca principiul neutralității TVA, întrucât sarcina fiscală dublată de accesorii n-ar fi suportată de consumatorul final, așa cum este legal, ci de către vânzător.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține faptul că, prin aceeași decizie de casare nr. 2935/20.06.2014 s-a stabilit deja cu caracter definitiv nelegalitatea determinării de către organele fiscale a TVA datorat, prin adăugarea acestuia la prețul de vânzare-cumpărare stabilit în contracte, iar nu prin considerarea lui ca fiind deja inclus în prețul respectiv.

Prin urmare, instanța de rejudecare a dat în mod corect eficiență celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată la 07.11.2013 în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12 Tulică și Plavoșin („Directiva 2006/112/CE, în special articolele 73 și 78, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA”), precum și concluziilor raportului de expertiză contabilă dispus în cauză, care au stabilit prin procedeul sutei mărite un cuantum de doar 200.740,68 RON al TVA datorat de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește pretinsa necesitate a distribuirii obligației de plată a acestei sume între recurenta reclamantă și soțul acesteia, față de mențiunile din raportul de expertiză în sensul că în unele contracte de vânzare-cumpărare figurează ca vânzător și A. x C., Înalta Curte constată că această împrejurare, deși cunoscută de la început de recurentă în calitatea sa de soție cocontractantă, nu a făcut obiectul contestației administrativ-fiscale soluționate prin Decizia nr. 79/08.03.2010, nefiind invocată ca motiv de nelegalitate nici în acțiunea introductivă, astfel că în mod temeinic și legal prima instanță a reținut că nu se poate lua în discuție distribuirea sumei stabilite de expertul judiciar, recurenta reclamantă rămânând obligată pentru întreaga sumă de 200.740,68 RON, reprezentând TVA datorată pentru tranzacții imobiliare.

Cu privire la dreptul de deducere, Înalta Curte constată că în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, CJUE a reținut că principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea taxei pentru achizițiile din amonte să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile. În acest sens s-a pronunțat curtea europeană de justiție anterior și în cauzele C-268/83, C-146/2005, C-137/02, C-255/02, în care a subliniat că trebuie recunoscut dreptul de deducere a TVA și pentru achizițiile efectuate anterior datei la care s-a stabilit calitatea de plătitor de TVA fără să se poată impune condiții care să conducă la înlăturarea acestui drept și să lipsească dreptul de deducere de însuși conținutul său.

Prin urmare, în speță, nu se poate nega dreptul recurentei reclamante la deducerea TVA.

Însă, așa cum a reținut și instanța de rejudecare, făcând distincția justificată legal între existența dreptului de deducere și exercitarea efectivă a acestuia, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 155 din Codul fiscal rezultă că legiuitorul a condiționat acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea unor cerințe de formă și de fond, între care și depunerea documentelor justificative.

În lipsa acestora, chiar trecând peste condiția de formă a înregistrării efective a recurentei ca persoană impozabilă în scopuri de TVA, în mod temeinic și legal instanța de fond a arătat că, în lipsa înfățișării altor documente justificative (facturi), nu se poate lua în considerare aplicarea deducerii TVA decât pentru suma de 1372,76 RON reținută în raportul de expertiză ca reprezentând TVA deductibil aferent contractelor evidențiate (concluzii la obiectivul nr. 4 – dosar x/2010).

Recurenta a mai criticat soluția și considerentele instanței de fond în ceea ce privește obligarea sa la plata accesoriilor, susținând că în mod greșit judecătorul fondului, deși reține și culpa organului fiscal care a stat pasivitate nu a avut în vedere faptul că nu pot fi percepute penalități de întârziere cât timp organul fiscal se află în culpă sau, cel puțin, că valoarea eventualelor accesorii trebuie suportată în cote egale de părțile litigante.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica.

Astfel, este adevărat că obligarea la penalități de întârziere presupune o culpă exclusivă a debitorului.

În speță, însă, Înalta Curte urmează să înlăture ca lipsit de temei considerentul instanței de fond referitor la reținerea și a culpei organului fiscal pe motiv de pasivitate [„deși cadrul normativ în materie de TVA era clar și previzibil, aspect constatat și de către C.J.U.E. în cauza Salomie și Oltean, totuși acesta nu a fost aplicat ca atare de organele fiscale (…)”].

Astfel, nu se poate reține o culpă a organului fiscal pentru faptul că tranzacțiile reclamantei nu au făcut obiectul „unor controale inopinate sau inspecții fiscale în perioada derulării lor”, neexistând vreo obligație legală a autorității fiscale de a controla toate tranzacțiile persoanelor fizice, iar cu privire la inactivitatea organelor fiscale din perioada 2004-2008 referitoare la toate celelalte persoane fizice, instanța nici nu are la dispoziție date certe pentru a emite o astfel de teză.

Este adevărat că, în cauza Salomie și Oltean, C.J.U.E. a subliniat explicit necesitatea ca „practica administrației să nu fi fost de natură să creeze, în percepția unui operator economic avizat și prudent, o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe”, dar este evident vorba de necesitatea dovedirii unei astfel de practici, spre exemplu, prin faptul că, apreciind neclare prevederile legale, s-ar fi adresat organelor fiscale, iar acestea ar fi derutat-o prin răspunsul furnizat. În acest sens este, de altfel, jurisprudența instanței supreme ulterioară pronunțării hotărârii CJUE.

Or, recurenta reclamantă nu a făcut vreo dovadă că în perioada de referință s-ar fi adresat autorității fiscale pentru a-i fi clarificat regimul fiscal (plătitor/neplătitor de TVA) sau pentru a cere înregistrarea sa ca persoană fizică plătitoare de TVA, iar cererea să îi fi fost respinsă.

Dimpotrivă, a arătat în punctul de vedere din 04.11.2009 (depus la dosarul nr. x/2010) că nu organele fiscale, ci contabilul pe care l-a consultat și notarul public care a perfectat contractele au fost cei care i-au dat îndrumări.

În consecință, în condițiile în care nu se poate reține neclaritatea legii, Înalta Curte reține că este culpa exclusivă a reclamantei pentru neîndeplinirea obligației de plată a TVA datorate pentru tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 2005-2008.

Or, față de împrejurarea că, în perioada de referință, Codul de procedură fiscală prevedea, cumulativ, obligația de plată a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere, natura juridică a majorărilor de întârziere fiind diferită de cea a penalităților de întârziere, primele fiind datorate pentru acoperirea beneficiului nerealizat, iar nu ca sancțiune, și în considerarea hotărârii CJUE din cauza Salomie și Oltean, care a statuat că perceperea unor dobânzi/majorări de întârziere în cuantum mai mare decât al debitului principal încalcă în mod evident principiul proporționalității, în mod corect instanța de rejudecare și-a exercitat dreptul de apreciere și, în lipsa unor criterii prestabilite de legiuitor, a anulat diferența de cuantum al majorărilor de întârziere pentru ceea ce depășește cuantumul debitului principal stabilit ca datorat (redus la doar 200.740,68 RON).

Referitor la criticile formulate de recurenta pârâtă Administrația Finanțelor Publice Sector 5, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, se reține că, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se invocă lipsa de temei legal a hotărârii pe motiv că a reținut concluziile expertizei, deși acestea nu indică baza legală pentru aplicarea procedeului sutei mărite pentru calculul TVA la data emiterii deciziilor contestate și nici temeiul de drept al excluderii de la stabilirea bazei impozabile a valorii drumului de acces.

Criticile sunt nefondate, întrucât metoda de calcul a sutei mărite pentru calculul TVA a fost impusă de necesitatea respectării hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Tulică și Plavoșin, obligatorie și aplicabilă și în situațiile juridice care nu erau tranșate definitiv la data publicării hotărârii.

De asemenea, Înalta Curte reține că, potrivit art. 141 – Scutiri pentru operațiuni din interiorul țării din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, „(2) Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă (…); f) livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele:

1. teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare; (…)”.

Prin urmare, chiar legiuitorul fiind cel care a prevăzut expres excepțiile de la scutirea de TVA, în mod corect instanța de fond și-a însușit concluziile expertului în sensul neincluderii valorii drumului de acces în baza impozabilă, întrucât nu constituie teren construibil și urmează un alt regim juridic.

Criticile referitoare la defalcarea între soți a bazei impozabile și a TVA colectat, precum și la recunoașterea dreptului de deducere al TVA pentru recurenta reclamantă apar ca nefondate, pentru aceleași motive arătate mai sus cu ocazia analizării recursului reclamantei pe aceste aspecte.

Cu privire la legalitatea hotărârii sub aspectul obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, trebuie reamintit că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 (în speță nefiind incidente prevederile noului C. proc. civ., așa cum eronat a indicat recurenta-pârâtă) cheltuielile de judecată vor fi datorate de către partea care a căzut în pretenții, soluția legislativă fiind întemeiată evident pe ideea de culpă procesuală, culpă relevată de emiterea unor acte fiscale ce au fost constatate parțial nelegale.

De la această regulă, art. 275 din același cod instituie excepția – care nu este incidentă în cauză – conform căreia pârâtul poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată numai în situația in care recunoaște pretențiile reclamantului la prima zi de înfățișare (dacă nu a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată).

Cu referire la cuantumul onorariului de expert, Înalta Curte reamintește că art. 274 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres că „Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut”.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sau modificarea sentinței recurate.

Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 din C. proc. civ. de la 1865, raportat la art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304^1 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. x și de pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 5, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Sursa informației: www.scj.ro.

Obligația instanței de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților was last modified: mai 30th, 2022 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.