Obligarea pârâților la plata contravalorii investiţiei efectuate de reclamant în imobil. Neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale. Respingerea recursului ca nefondat

• art. 117 alin. (1)
• NCC: art. 1268
• NCC: art. 1270
• NCC: art. 1271
• NCC: art. 1350
• NCC: art. 1385
• NCC: art. 1528
• NCC: art. 1530
• NCC: art. 1531
• NCC: art. 1535
• NCC: art. 2016
• NCC: art. NCC: 2015
• NCPC: art. 107 alin. (1)
• NCPC: art. 130 alin. (3)
• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 20
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 397
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 pct. 5
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 9
• NCPC: art. 95 pct. 1
• NCPC: art. 98 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 mai 2017, pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., obligarea pârâților la plata contravalorii investiției efectuate de reclamant la imobilul din Amara, județul Ialomița, proprietatea pârâților, în procent de 80% din prețul total al acesteia, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, 1271, 1350, 1530, 1531, 1528, 1385 C. civ., O.G. nr. 13/20111, Legea nr. 72/2013.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 551 din 18 martie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în cauza de față, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței să îi oblige la plata contravalorii investiției efectuate de reclamant la imobilul situat în Amara, județul Ialomița, în procent de 80% din prețul total al acesteia, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că între reclamant și fosta sa soție, fiica pârâților, a fost încheiată la notar, la data de 06.03.2015, convenția autentificată sub nr. x, prin care aceasta recunoaște că în timpul căsătoriei reclamantul a suportat financiar în procent de 80% cheltuielile făcute cu edificarea construcției locuință individuală/pensiune turistică pe terenul deținut în concesiune de C., în baza contractului de concesiune nr. x/24.07.2000. Prin această convenție, soția reclamantului s-a obligat ca, până la 27.03.2015, să obțină consimțământul părinților săi de a-i ceda acestuia o cotă parte de 4/5 din dreptul de proprietate asupra construcției ori procentul de 80% din suma încasată ca preț, în cazul vânzării imobilului. Ulterior, reclamantul a convenit cu pârâții să vândă imobilul, cu condiția ca 80% din preț să îi revină, în acest sens fiind încheiată procura autentică nr. 1603/16.10.2015, prin care acesta a fost împuternicit să vândă.

A mai susținut că din anul 2015 pârâții refuză să intre în legalitate, nefiind respectată autorizația eliberată pârâtului C. la data edificării construcției, expertul cadastral fiind în imposibilitate de a realiza operațiunile de intabulare, astfel că imobilul nu poate fi vândut.

Reclamantul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, în drept invocând dispozițiile art. 1270, 1271, 1350, 1530, 1531, 1528, 1385 C. civ.

Instanța de fond a reținut că, la 06.03.2015, între reclamant și G. a fost încheiată convenția autentificată sub nr. x la H., prin care aceasta a recunoscut că în timpul căsătoriei reclamantul a suportat financiar, în cotă de 80%, cheltuielile făcute cu edificarea construcției locuință individuală/pensiune turistică, pe terenul deținut în concesiune de C., în baza contractului de concesiune nr. x/24.07.2000. G. se obliga, prin convenție, ca până la data de 27.03.2015 să obțină consimțământul părinților săi, pârâții din prezenta cauză, de a-i ceda reclamantului o cotă parte de 4/5 din dreptul de proprietate asupra construcției ori procentul de 80% din suma încasată ca preț, în cazul vânzării imobilului.

Ulterior, între părțile din prezenta cauză a fost încheiată o procură specială de vânzare, autentificată sub nr. x/16.10.2015, prin care pârâții îl împuternicesc pe reclamant ca, în numele lor, să vândă în condițiile pe care le va considera ca fiind mai avantajoase, construcția amplasată pe terenul în suprafață de 800 mp situat în Amara, județul Ialomița. Conform acestui act, se stabilește ca mandatarul A. să încaseze prețul vânzării, care va fi plătit astfel: 80% în contul mandatarului și 20% în contul vânzătorilor mandanți C. și D.. La aceeași dată părțile au încheiat și o altă procură specială, autentificată sub nr. x/16.10.2015, prin care pârâții îl împuternicesc pe reclamant ca, în numele lor, să cumpere de la orașul Amara terenul aferent acestei construcții.

În urma analizării probelor administrate, prima instanța a considerat că cererea reclamantului, fondată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală, este întemeiată, fiind întrunite cumulativ în speță cele patru condiții impuse de norma de drept indicată. În cauză, reclamantul a făcut dovada că părțile au fost de acord cu înstrăinarea acestei construcții și împărțirea prețului ce urma să fie obținut de către reclamant, în calitatea sa de împuternicit de către pârâți, precum și că operațiunea de vânzare nu a putut fi realizată ca urmare a conduitei pârâților, care nu au intabulat construcția, imposibilitatea de intabulare datorându-se faptului că aceștia au extins construcția edificată inițial în baza autorizației de construire nr. x/24.09.2007 fără a obține o autorizație pentru extindere. Ca atare, răspunderea pârâților, care nu și-au îndeplinit obligația rezultată din convenția părților, este antrenată indiferent dacă vina în neexecutarea lato sensu a obligației a avut la bază intenția sau o simplă culpă.

Instanța de fond a reținut, totodată, că, potrivit concluziilor raportului de expertiză imobiliară, întocmit în cauză, valoarea totală a lucrărilor executate este de 591.046 RON, iar suma ce reprezintă investiția efectuată de reclamant la imobilul din litigiu, în procent de 80% din valoarea imobilului, este de 472.836,80 RON.

Printr-o primă critică formulată în calea de atac exercitată împotriva sentinței primei instanțe, pârâții au arătat că tribunalul a reținut greșit natura juridică a raporturilor dintre părțile în litigiu ca fiind una specifică pretențiilor civile propriu-zise, în situația în care însuși reclamantul a afirmat, în acțiune, că a făcut dovada convenției prin care părțile au stabilit edificarea în comun a unei construcții, sens în care ar fi vorba de un raport juridic ce derivă dintr-un drept de coproprietate asupra imobilului în litigiu. Cum la data formulării cererii de chemare în judecată pârâții nu erau proprietarii imobilului, avându-se în vedere acest aspect instanța de fond era obligată să clarifice temeiul juridic al acțiunii, respectiv să dea acesteia calificarea juridică exactă, iar, din această perspectivă, să pună în discuție din oficiu (și să admită) și excepția necompetentei teritoriale.

În al doilea rând, pârâții au susținut că instanța de fond a apreciat în mod vădit eronat asupra probelor din dosar. Astfel, cererea reclamantului trebuia respinsă, întrucât, așa cum afirmă și probează, dreptul acestuia de a încasa suma de bani reprezentând cota de 80% din contribuția sa la edificarea construcției urma a se naște doar în urma vinderii imobilului în discuție. Cum acesta nu s-a vândut, pârâții nu pot fi obligați să-i achite reclamantului nicio sumă de bani. De altfel, susținerile reclamantului că nu a putut vinde imobilul din culpa pârâților nu sunt îndreptățite, cu atât mai mult cu cât din documentele depuse de acesta la dosarul cauzei reiese că știa foarte bine că două 2 încăperi excedează autorizației inițiale de construcție, iar pârâții îl mandataseră să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului – respectiv vânzarea imobilului – chiar daca nu se menționează în mod expres.

Au mai arătat că reclamantul a fost de rea credință pentru că putea uza de calitatea conferită de contractul de mandat pentru a vinde imobilul și a încasa 80% din suma obținută drept preț, însă acesta cunoaște că prețul pieței este semnificativ mai mic decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză și, evident, profită de aceasta situație injustă pentru pârâți.

Or, invocându-se dispozițiile art. 1270 – 1271 C. civ., precum și cele ale art. 1350 C. civ., instanța de fond ar fi trebuit să stabilească conținutul obligațiilor izvorâte din contractul de mandat, ce constituie temei al acțiunii formulate. Potrivit procurii autentificată sub nr. x/16.10.2015, reclamantul a fost mandatat de către pârâți, foștii săi socri, să se ocupe în mod exclusiv de achiziționarea terenului concesionat, precum și de a-i reprezenta în fața oricăror persoane fizice sau instituții implicate în realizarea mandatului, la deschiderea cărții funciare, respectiv intabularea dreptului de proprietate asupra construcției. Mai mult, mandatul cuprinde împuternicirea reclamantului să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului chiar dacă nu se menționează în mod expres. Ca atare, cel care nu și-a executat obligațiile asumate prin contractul de mandat este reclamantul, care avea obligația să facă tot ceea ce este necesar pentru a intabula dreptul de proprietate, inclusiv demersurile pentru obținerea autorizației de construcție pentru extinderea efectuată fără autorizație.

1. Prin primul motiv de recurs, recurentul invocă încălcarea principiului disponibilității și pe cel al contradictorialității, respectiv a dispozițiilor art. 9 alin. (2), (14) alin. (1) și (5) și 22 alin. (6) C. proc. civ., împrejurare în raport de care Înalta Curte va analiza criticile formulate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care prevede casarea unei hotărâri pentru motive de nelegalitate „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”, iar nu cum a arătat recurentul cu trimitere la prevederile art. 488 pct. 8 din același act normativ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Conform art. 14 C. proc. civ., „(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel . . . . . . . . . .(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate”.

Înalta Curte reține, astfel, că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligația judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că „Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel”. Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Pe de altă parte, articolul în materia contradictorialității din C. proc. civ. – art. 14, prevede un set de garanții juridice elementare ce însoțesc desfășurarea întregului proces civil. Astfel, sunt reglementate drepturi ale părților – dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept (alin. (4), precum și îndatoriri ale acestora – obligația de a-și face cunoscute, reciproc și în timp util, motivele de fapt și de drept, precum și mijloacele de probă (alin. (2), obligația de corectitudine în redarea situației de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute (alin. (3) teza I), obligația relatării propriei percepții relative la aserțiunile adversarului și la registrul factual (alin. (3) teza finală), dar și îndatoriri ale instanței – obligația de a nu dispune vreo măsură anterior citării, ori, după caz, înfățișării părților (alin. (1), obligația de a supune dezbaterii părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept (alin. (5), obligația de a-și întemeia hotărârea numai pe aspecte supuse dezbaterii contradictorii prealabile (alin. (6), obligația de a respecta ea însăși principiul contradictorialității (îndatorire dedusă din dispozițiile mai generale ale art. 20 C. proc. civ. vizând respectarea principiilor fundamentale).

În speță, instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune în pretenții rezultate din neexecutarea unei convenții, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală guvernată de dispozițiile art. 1350 și următoarele C. civ., respectiv pe prevederile art. 1270 C. civ. ce vizează efectele contractului.

Instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâților, în considerentele acțiunii menționând că a încheiat o convenție cu aceștia în temeiul căreia s-a obligat să asigure finanțarea la edificarea construcției în proporție de 80%, aceleași părți convenind și asupra vânzării imobilului, iar din prețul obținut din vânzare reclamantului să îi revină 80% și pârâților 20%.

A mai constatat că, invocând neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor asumate, respectiv de a obține autorizație de construcție pentru extinderea neautorizată a construcției, reclamantul a dezvoltat considerentele pentru care a apreciat că există o faptă ilicită care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, respectiv obligația de intabulare și de întocmire a schițelor cadastrale, că există un prejudiciu produs reclamantului, un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâților.

Având în vedere această descriere a faptelor, cât și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, respectiv restituirea de către pârâți a cotei de 80% stabilită prin convenție, instanța de apel a apreciat că atât reclamantul, cât și instanța au dat o calificare corectă cererii, ca acțiune personală patrimonială, respectiv o acțiune în pretenții, având o valoare mai mare de 200.000 RON, calificare în raport de care, în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (1) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., a stabilit că aparține Tribunalului Constanța competența materială de soluționare a litigiului. Instanța a considerat că litigiul nu privește un drept real imobiliar, ci un drept de creanță, situație în care nu poate fi reținută incidența art. 117 alin. (1) C. proc. civ., dar și faptul că necompetența teritorială pe temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., excepție de ordine privată, nu putea fi verificată de instanță câtă vreme pârâții nu au înțeles să o invoce în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.

Recurentul a criticat raționamentul judiciar al instanței de apel expus anterior, susținând, în esență, că în mod greșit curtea a procedat, din oficiu, la recalificarea obiectului acțiunii cu încălcarea principiilor de drept anterior menționate și considerând că prin acțiunea formulată s-ar fi urmărit valorificarea unui drept de coproprietate.

Critica este nefondată. Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a coroborat argumentele de fapt și temeiul juridic invocat în motivarea în drept a acțiunii, stabilind că reclamantul a pretins despăgubiri pentru conduita culpabilă a pârâților, care nu și-au respectat obligațiile asumate prin convenția încheiată de părți, pe care a apreciat-o ca fiind abuzivă și discreționară, deci intrând în sfera ilicitului civil.

În acest context, nu se poate reține că au fost depășite limitele deduse judecății ori că judecătorul nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut în apel, în limitele devoluțiunii legale, părțile fiind legal citate și având posibilitatea să formuleze concluzii asupra chestiunilor supuse discuției de către instanța de apel, respectiv asupra tuturor cererilor, excepțiilor și împrejurărilor de fapt sau de drept invocate prin motivele de apel și întâmpinare.

De altfel, în apel pârâții au invocat convenția încheiată cu reclamantul, respectiv contractul de mandat, materializat în procura specială, prin care reclamantul a fost mandatat să vândă imobilul, să se ocupe de toate formalitățile necesare vânzării, iar odată obținut prețul, să rețină 80% din acest preț, suma ce i s-ar cuveni în contul finanțării lucrărilor de executare a construcției, învederând că doar acest contract le poate fi opus.

Chiar dacă pârâții au susținut necompetența instanței de fond în soluționarea acțiunii pendinte cu referire la o calificare corectă a obiectului acțiunii, se constată că instanța de apel a înlăturat aceste critici și a reținut obiectul judecății ca fiind pretenții izvorâte din răspunderea contractuală, precum și normele aplicabile relative la competența teritorială.

Prin urmare, cererea de apel fiind soluționată pe fondul său, doar pârâții ar fi avut interes să conteste modul de soluționare a excepției de necompetență teritorială raportat la calificarea obiectului supus judecății, însă aceștia nu au formulat recurs în legătură cu această chestiune.

2. Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel a validat cel de-al doilea motiv de apel, în sensul de a se reține că reclamantul avea dreptul de a încasa suma de bani reprezentând cota de 80% din contribuția sa la edificarea construcției doar în urma vinderii imobilului.

Astfel, în opinia recurentului, instanța de apel a dat o interpretarea eronată izvorului obligațional dintre părți, în situația pendinte, instanța fiind sesizată cu o acțiune în pretenții, izvorul fiind o convenție încheiată de părți, motivul apelării la forța coercitivă a statului fiind nerespectarea obligațiilor asumate de acestea. Contractul de mandat a fost încheiat ulterior pentru a se realiza obiectivul scontat în convenție. Se poate observa că instanța de apel a considerat că singurul izvor obligațional este contractul de mandat, nefăcând nicio referire la convenția încheiată între părți, care era de fapt esența ce a condus la încheierea procurii de vânzare și care reprezenta, în fapt, o convenție extinsă, prin acordul pârâților. Așadar, contractul de mandat trebuia să fie analizat în subsidiar, nu în principal.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit clauzele cuprinse în contractul de mandat sub aspectul obligațiilor mandatarului, cu referire expresă la obligația potrivit căreia mandatarul va fi în drept să solicite și să ia în primire de la vânzător titluri de proprietate, documente și orice alte acte, întrucât mandanții se obligau să-i transmită mandatarului toate documentele necesare operațiunilor pentru perfectarea vânzării imobilului, iar refuzul acestora de a obține autorizație de construire l-a pus pe recurentul mandatar în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile asumate prin mandat, instanța de apel dispunând astfel, cu încălcarea normelor de drept material incidente și interpretând superficial clauzele stabilite în contractul de mandat.

Înalta Curte constată că, în speță, pretențiile recurentului nu pot fi raportate în relația cu intimații decât la acea convenție în care B. sunt părți și numai în legătură cu obligațiile asumate prin acea convenție, intitulată procură specială. Aceste precizări sunt necesare în raport de susținerile recurentului, în sensul că nu procura constituie izvorul obligației, ci convenția încheiată între foștii F., în care intimații nu au fost parte.

În fapt, instanța de apel a reținut că părțile litigiului nu au contestat că între reclamant, fosta sa soție, fiica pârâților, și pârâți a existat o convenție, nescrisă, în puterea căreia reclamantul a asigurat finanțarea, în procent de 80%, pentru edificarea unei construcții în Amara, județul Ialomița, pe terenul deținut cu contract de concesiune nr. x/24.07.2000 de către pârâtul C..

Ulterior desfacerii căsătoriei dintre reclamant și fiica pârâților, prin convenția autentificată sub nr. x/06.03.2015 la H., G. s-a obligat față de reclamant să obțină, până la 27.03.2015, consimțământul părinților săi, C. și D., să îi cedeze acestuia fie cota parte de 4/5 din dreptul de proprietate asupra construcției locuință individuală/pensiune turistică, fie ca, în cazul vânzării construcției, un procent de 80% din prețul vânzării să îi revină reclamantului.

La 16 octombrie 2015, prin actul autentificat sub nr. x la H., pârâții au împuternicit pe reclamant ca în numele lor și pentru ei să vândă cui va crede de cuviință, în condițiile și la prețul ce le va considera ca fiind cele mai avantajoase, construcția în litigiu. În conținutul acestei convenții s-a stabilit că, în executarea acestei procuri, mandatarul va face, oriunde este necesar, dovada calității mandanților de proprietari, îi va reprezenta în fața oricărei persoane fizice sau juridice, precum și în fața oricărei instituții, va face demersurile pentru obținerea actelor necesare perfectării vânzării, va putea solicita și ridica de la Primăria competentă certificatul de atestare fiscală pentru imobil, va face orice cereri și declarații, va achita orice taxe, va semna contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, va îndeplini orice procedură pentru intrarea în posesia documentelor necesare transferului proprietății imobilului, se va adresa biroului notarial lăsat la libera sa apreciere, unde va formula orice cerere și va îndeplini orice formalități pentru autentificarea contractului de vânzare cumpărare, cât și a altor formalități pentru autentificarea contractului de vânzare cumpărare, cât și a altor acte ce vor fi necesare. Mandatarul încasa prețul vânzării, iar plata prețului de vânzare urma să se facă astfel: 80% în contul mandatarului, 20% în contul vânzătorilor, stipulându-se că odată cu încasarea prețului se vor finaliza și orice operațiuni de desocotire între mandanți și mandatar. De asemenea, mandatarul reprezenta mandanții în fața oricăror persoane fizice sau instituții implicate în realizarea mandatului, depunând cereri și efectuând orice declarații, solicitând și ridicând orice document necesar realizării tranzacției. În fine, contractul a prevăzut că „În general mandatarul este împuternicit să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului de mai sus, chiar dacă nu se menționează în mod expres”, precum și faptul că mandatul este cu titlu gratuit și netransmisibil, urmând a se stinge la îndeplinire, durată ce poate depăși termenul prevăzut de art. 2015 C. civ.

La aceeași dată, 16 octombrie 2015, prin actul autentic nr. 1602 la H., C. și D. au împuternicit pe A. ca în numele lor și pentru ei să cumpere de la Orașul Amara terenul situat în orașul Amara, județul Ialomița, teren proprietate privată a Consiliului Local Amara, mandatarul fiind împuternicit pentru executarea mandatului să îndeplinească toate formalitățile legale, să semneze contractul de vânzare cumpărare, să facă orice cereri și declarații, să achite vânzătorului prețul bunului imobil cumpărat.

În acest context factual, raportat la clauzele din convențiile sus menționate, instanța de apel a concluzionat că reclamantul și pârâții au convenit ca procentul de 80 % cuvenit reclamantului pentru contribuția sa la edificarea construcției proprietatea pârâților să se aplice la prețul de vânzare al imobilului, sens în care reclamantului i-au fost acordate puteri depline pentru vânzarea imobilului, mandatul special dat pentru vânzarea construcției conținând, în același timp, și un mandat general potrivit art. 2016 C. civ.

Conform art. 1270 alin. (1) C. civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

În cazul de față își găsește aplicabilitatea acest principiu care guvernează contractul civil, consacrat într-o formulare expresă de textul citat, respectiv principiul forței obligatorii a contractului, potrivit căruia, contractul are putere de lege între părțile contractante, acestea fiind ținute să-l respecte și să execute întocmai prestațiile la care s-au îndatorat prin contract, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Înalta Curte reține că, pornind de la convențiile încheiate de reclamant, în mod corect instanța de apel a stabilit care dintre acestea reprezintă izvorul obligațiilor asumate de pârâți, doar actul autentificat sub nr. x la H. fiind semnat de aceștia, nu și cel autentificat sub nr. x/06.03.2015 la H., asumat de fiica intimaților.

Doar acordul de voință consemnat în această procură obligă părțile întocmai ca și legea, fiind întrunite cerințele impuse de art. 1270 alin. (1) C. civ., în raport de clauzele din cuprinsul convenției urmând a se verifica, în cadrul procesual pendinte, stabilit la momentul învestirii instanței cu cererea dedusă judecății de către reclamant formulată exclusiv în contradictoriu cu mandanții, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale astfel cum sunt invocate de recurent prin prisma art. 1350 și următoarele C. civ.

Or, astfel cum a statuat și instanța de apel, verificarea existenței elementelor constitutive ale răspunderii contractuale presupune determinarea unei fapte ilicite săvârșită de către debitor constând în aceea că, fără justificare, nu a executat integral sau doar parțial ori nu a executat în mod corespunzător obligațiile asumate printr-un contract valabil încheiat, existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ceea ce implică stabilirea situației de fapt și a raporturilor juridice încheiate între părți, pentru a se observa dacă pârâții și-au asumat contractual o obligație pe care nu au îndeplinit-o, producând prin aceasta un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește fapta ilicită săvârșită de către pârâți, reclamantul a susținut că aceștia au adus modificări neautorizate construcției și că vânzarea imobilului nu s-a putut realiza în lipsa autorizației de construcție pentru extindere, pârâții neîndeplinindu-și obligația de a obține o autorizație de construcție în acest sens și de a intabula construcția.

Această susținere a fost considerată de instanța de apel ca neputând fi primită, în condițiile în care nu a fost inserată în convenție o atare obligație în sarcina mandanților, pe care aceștia să și-o fi asumat în raport cu mandatarul într-un termen de la expirarea căruia să se nască dreptul reclamantului de a obține executarea obligației prin apelul la forța de constrângere a statului. În plus, puterile conferite prin mandatul dat reclamantului de către pârâți includ și pe cele privind autorizarea construcției realizată cu depășirea primei autorizații de construcție pentru că, potrivit contractului, „mandatarul ne va reprezenta în fața oricăror persoane fizice sau instituții implicate în realizarea prezentului mandat, depunând cereri și efectuând orice declarații, va solicita și va ridica orice document necesar realizării tranzacției”, mandatarul fiind împuternicit „să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului de mai sus, chiar dacă nu se menționează în mod expres”.

Înalta Curte reține, raportat la conținutul convenției părților, cum în mod corect a apreciat și instanța de apel, că neîndeplinirea clauzelor asumate este imputabilă recurentului, iar nu intimaților, această parte având obligația de a face demersuri pentru obținerea autorizației de construcție pentru extinderea efectuată fără autorizație, în vederea reglementării situației juridice a imobilului și pentru intabularea dreptului de proprietate, condiție prealabilă îndeplinirii obligației asumate de mandatari, de a-i permite acestuia să rețină 80% din prețul de vânzare.

Recurentul a invocat și încălcarea art. 1268 C. civ. (care se referă la interpretarea clauzelor îndoielnice) și a arătat că în contractul de mandat este specificată o clauză prin care mandanții se obligă, dacă le-a fost solicitat de mandatar, să îi pună la dispoziție înscrisurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile, însă, în speță, această obligație nu a fost respectată de intimați.

O astfel de critică poate fi însă cenzurată de instanța de recurs numai în raport de elementele de fapt ale cauzei deduse judecății dată fiind structura căii de atac a recursului, deschisă restrictiv și exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc considerente care să confirme că recurentul s-a adresat intimaților pentru a-i fi comunicate înscrisurile necesare pentru intabulare și a fost refuzat de aceștia.

În plus, recurentul nu a indicat în concret care ar fi clauza susceptibilă de mai multe înțelesuri pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 1268 și 1270 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, susținerile recurentului în sensul că nu au fost analizate demersurile efectuate de acesta în vederea intabulării imobilului, implicit că nu a fost respectat principiul bunei credințe, prevăzut de art. 14 C. civ., vizează, în opinia Înaltei Curți, aspecte legate de netemeinicia hotărârii atacate, ce nu pot fi cenzurate în recurs.

Înalta Curte constată, de asemenea, că, până la vânzare, nu poate fi determinat prejudiciul, ca element al răspunderii civile contractuale, dreptul recurentului de a obține procentul de 80% din preț născându-se numai la data înstrăinării imobilului. Așa cum a constatat și instanța de apel, anterior acestui moment nicio convenție încheiată între părți nu stabilește dreptul reclamantului de a obține 80% din valoarea de circulație a imobilului și, corelativ, obligația pârâților de a plăti către reclamant această valoare.

Or, pentru a obține o despăgubire justă, integrală și echitabilă, creditorul trebuie să facă dovada prejudiciului suferit și că acesta este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei faptei ilicite de către debitor, ceea ce în situația de față nu s-a probat, nefiind astfel întrunite cerințele prevăzute de art. 1350 și următoarele C. civ.

S-a invocat și încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ., text de lege ce vizează dispoziții referitoare la domeniul de reglementare al acestui act normativ și care nu au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Cu privire la acordarea daunelor interese moratorii ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de debitori, recurentul a arătat că sunt întrunite condițiile art. 1535 C. civ.

Această critică nu va fi însă analizată de instanța de recurs, în speță nefiind admise pretențiile recurentului cât privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale.

În acest context, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, văzând prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 153 din 28 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Cu referire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reținând culpa procesuală a părții căzute în pretenții, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 6.550 RON, cheltuieli de judecată către intimați, reprezentând onorariu avocat.

Sursa informației: www.scj.ro.