O viață dăruită dreptului

27 feb. 2016
Vizualizari: 2167
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Legal Point în dialog cu prof. univ. dr. Ion Dogaru de la Universitatea din Craiova, membru corespondent al Academiei Române.

Cornel Dărvășan

Cornel Dărvășan: Domnule profesor, după o lungă și susținută activitate în domeniul juridic, vă invităm să spicuim câteva amintiri. Cum ați descoperit drumul științei dreptului?

 

Ion Dogaru: Uneori întâmplarea îți amendează destinul. În anul 1952, am absolvit Școala Normală „Spiru Haret”, devenită în anul 1948 Școala Pedagogică de Băieți din Târgu-Jiu, împreună cu fratele meu Grigore. Deși aveam repartiție pentru învățământul superior (așa erau dispozițiile Ministerului de resort de atunci), atât eu, cât și fratele meu mai mare cu trei ani, Grigore, am decis să intrăm în învățământ, pentru a o putea salva pe mama noastră a cărei sănătate era cu adevărat precară din cauza maladiei Basedow.

Ion Dogaru

În anul următor, după ce operația mamei fusese un succes, urma să dăm examen de admitere la facultate. Pentru acest examen fratele se pregătise serios pentru că dacă nu devenea student, îl așteptau „detașamentele de muncă” în urma încorporării iminente în armată. În ceea ce mă privește, fiind cu trei ani mai mic, mai aveam timp, așa că toată vara anului 1953 am fost în tabere cu elevii. Examenul de admitere se dădea pe atunci în luna septembrie: a trebuit ca eu să „alerg” pentru amândoi spre a obține o nouă repartiție și apoi pentru a ne înscrie la specializarea „Pedagogie” și totul în detrimentul acestui concurs. Ajuns la București, întâlnesc un coleg de clasă de la Târgu-Jiu căruia îi vorbesc despre prilejul cu care mă aflu în capitală. Colegul meu trecuse în anul II la Drept și se afla la cursurile de pregătire pentru că primise o bursă pentru studii în fosta URSS. Auzind că vreau să ne înscriem la specializarea „Pedagogie”, colegul mi-a sugerat să mă înscriu la Drept, pentru că în anul precedent, 1952, pentru a se ocupa cele 280 de locuri, s-a dat examen de admitere de trei ori. 1952 a fost anul marilor epurări din avocatură. Sugestia colegului se potrivea de minune cu situația mea, nu și cu cea a fratelui care se pregătise serios pentru admitere. Numai că, în ziua primei probe scrise la limba română am constatat cu surprindere că erau aproape 1000 de candidați pe 116 locuri.

Deși probele erau aproape aceleași, nu spun prin ce a trecut relația cu fratele meu, numai că totul este bine când se termină cu bine.

Așa am ajuns student la drept și, dacă am îmbrățișat acest domeniu, mi-am propus să-l respect printr-o pregătire asiduă care mi-a permis să obțin timp de șapte semestre pe timpul studenției bursă republicană. Repartizat ca funcționar principal la Serviciul Învățământ din cadrul Ministerului Justiției, la începutul ultimului semestru destinat pregătirii tezei de licență, cu posibilități de a rămâne în învățământul superior juridic din București după susținerea examenului de licență, în urma unor rugăminți și insistențe, ministrul justiției – fostul meu profesor de Organizare judecătorească a acceptat să mă numească judecător stagiar la Râmnicu Vâlcea, începând cu 1 iulie 1958. Argumentul care l-a convins pe profesorul meu a fost destul de puternic: acolo urma să mă căsătoresc cu soția mea, absolventă a Facultății de Geologie – Geografie cu un an mai târziu – 1959. Și așa s-a întâmplat chiar în aprilie 1959. În perioada 1 octombrie 1959 – 15 aprilie 1960 am urmat Cursurile de perfecționare a judecătorilor. Cumulând perioada studenției cu perioada acestor cursuri am avut rarul privilegiu de a număra printre profesorii mei șapte membri ai Academiei Române. În mine se ducea o adevărată luptă între propunerea mai veche de a fi oprit în învățământul superior juridic și munca de magistrat care începuse să-mi placă din ce în ce mai mult.

A învins cea de-a doua ipostază, convenabilă și pentru familia noastră, soția intrase în învățământul superior în anul 1964. După 4 ani, 7 luni și 15 zile, la 16 februarie 1963 am fost transferat ca judecător și numit vicepreședinte la fostul Tribunal Popular Oraș – Raion Craiova. În anul 1966 s-a înființat Facultatea de Științe Economice în cadrul Universității din Craiova, unde, prin concurs și transfer, am devenit lector universitar la 1 octombrie 1968 și am parcurs toate treptele universitare, devenind profesor plin la 1 octombrie 1978. Începând cu 1 octombrie 1990 am fondat Facultatea de Drept „Nicolae Titulescu” în cadrul Universității din Craiova, de care și azi sunt legat sufletește și nu numai. Mărturisesc cu deplină sinceritate că, personal, m-am convins că pot fi judecător după 4-5 ani de practicare a acestei profesii și că pot fi cadru didactic după alți 4-5 ani de învățământ superior juridic.

Cum am descoperit drumul scrisului în ale dreptului? Vorba lui Coșbuc: „Nevoia te învață la rugă!” Predând disciplinele juridice la o facultate de profil economic am fost obligat să am preocupări în domeniul Dreptului civil, Teoriei generale a dreptului, Drept constituțional, Drept administrativ, Dreptul comerțului internațional ș.a., numărul orelor de curs și seminar atribuit prin planurile de învățământ disciplinelor juridice era foarte mic, ceea ce mă obliga să citesc foarte mult, să sintetizez cunoștințele din aceste domenii și să-mi creez o metodă și un stil proprii de transmitere a cunoștințelor pentru ca studenții să învețe și să rețină. Îmi amintesc că prin anii 1980-1985, în sălile de curs, găseam mult mai mulți studenți decât aveau formațiunile respective de studiu și că mereu observam fețe noi la curs. Nedumerit, mi-am manifestat curiozitatea față de cei mai buni dintre studenți, iar răspunsul lor a fost că la cursurile mele veneau de fiecare dată cca 30-40 studenți de la Facultatea de Medicină și, uneori, câte un „rătăcit” de la alte facultăți. În acea perioadă mi-am dat seama că am vocație (chemare) pentru profesia de cadru didactic universitar.

Cornel Dărvășan: După atâția ani de învățământ juridic superior și după atâtea lucrări publicate ați putea să ne dați o definiție a DREPTULUI?

Ion Dogaru: Este cea mai grea întrebare care mi se poate pune pentru că adesea lucrurile simple, în realitate, sunt cele mai complexe. Cel mai mare filosof neokantian al dreptului din țara noastră, academicianul Mircea Djuvara, machedon asimilat total oltenilor, pentru că a fost trăitor în aceste locuri, casele și moșia sa fiind situate la cca 4 km de centrul Craiovei, astăzi aparținând Stațiunii Științifice de Cercetări Pomicole din Craiova, după ce publicase opt volume consacrate esențializării (teoriei generale) și explicațiunii (filosofiei dreptului), el, care era prietenul și egalul celebrului profesor italian Giorgio Del Vecchio, la rândul său perceput ca cel mai important filosof neokantian al dreptului în plan european, se întreba: „Și totuși, CE ESTE DREPTUL?”

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Vă amintesc, poate, definiția ideală dată dreptului, încă în antichitate, de Publius Iuventius Celsus: ”Ius est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui și a echității). Aceasta ar fi misia ideală a dreptului – să asigure binele și echitatea între și pentru membrii societății.

Numai că, practic, această definiție este destul de utopică.

Pentru a nu fi utopică legiuitorul trebuie să facă legile în așa fel încât destinatarii lor să și le asume, să le considere ca și când ar fi fost făcute de ei.

Acest lucru nu este posibil datorită naturii umane generatoare de interese deosebite, ba chiar potrivnice.

Totuși, această definiție trebuie să stea în permanență în atenția parlamentelor pentru că măsura respectării normelor juridice este indubitabil legată de măsura în care acestea sunt asumate de destinatari, de măsura în care ele sunt considerate de aceștia ca și când ei le-ar fi făcut.

Iată de ce legiuitorul este chemat să studieze istoria relațiilor reglementate printr-un act normativ, să ceară avizul mai multor categorii de specialiști (economiști, sociologi, psihologi, medici etc.), să ia „pulsul” destinatarilor și, nu în ultimă instanță, să supună analizei dacă și în ce măsură actul normativ respectiv deschide porțile dezvoltării relațiilor la care se referă.

O definiție a dreptului trebuie să aibă în vedere raportul dintre fenomenul dreptului și ideea de drept, dreptul ca ansamblu de reguli juridice și de conduită, măsura în care regulile juridice vizează exteriorizarea conștiinței, caracterul public al regulilor juridice, caracterul general (de generalitate) al acestor reguli, faptul că aceste reguli se constituie în sisteme, sancțiunile posibile, pretenția de validitate categorică, rolul dreptului de mediere între libertăți ș.a..

Din perspectiva acestor cerințe care învederează o pluralitate de perspective, Dreptul ca fenomen „ … este un ansamblu de reguli publice de conduită, generale și abstracte, având ca fundament coeziunea grupului social și fiind susceptibile, de regulă, de sancțiune care, structurând ansamblul raporturilor intersubiective, asigură coexistența libertăților într-o societate organizată”.

Pe de altă parte, se poate observa cu ușurință că legea este doar o parte din drept și anume, proba scrisă a dreptului; ea nu este în niciun caz însuși dreptul.

Rezultă cu prisosință că dreptul are o sferă mai largă decât dreptul pozitiv și că departajarea dreptului de forță are drept condiție esențială existența unui drept natural a cărui menire este umanizarea dreptului pozitiv și, dacă este cazul, limitarea lui.

Pe de altă parte, „eficacitatea unei legi oarecare, de oriunde am lua-o, nu se bazează exclusiv pe sancțiunea sa prin forță”; doar dreptul natural validează obiectiv și subiectiv un sistem juridic.

Altfel spus și pe înțelesul tuturor, simplificând mult lucrurile, pentru toți cei interesați, dreptul este cel mai important instrument – instrumentul juridic normativ – cu ajutorul căruia, în principiu, se conduce societatea organizată în stat.

Cornel Dărvășan: Ați practicat profesia de judecător. În ce măsură cei peste 10 ani de magistratură v-au ajutat în profesia de cadru didactic și în calitatea de cercetător?

Ion Dogaru: Mereu am spus studenților mei că cea mai grea dintre profesiile existente este cea de judecător și că cel care „doarme liniștit” înainte de judecarea unui nou dosar în care probele au un grad mare de relativitate și doarme bine în noaptea precedentă, deși avea posibilitatea și obligația să lămurească totul, acesta nu trebuia să intre în magistratură, iar dacă ”doarme bine” și în noaptea următoare, trebuie să renunțe la această profesie.

Cunoscutul filosof german Vundt consideră că cel care dorește să cunoască cu adevărat viața, cu părțile ei luminoase, dar și cu penumbrele și umbrele ei, trebuie să zăbovească mai mult pe sălile tribunalelor.

Eu am stat în sălile tribunalelor timp de 10 ani și 3 luni.

Munca de judecător m-a ajutat extrem de mult să înțeleg fenomenul juridic.

Cu siguranță, este un ajutor substanțial pentru profesia mea de dascăl, dar înțelegerea fenomenului juridic m-a ajutat enorm în ale scrisului, mi-a ajutat elaborarea lucrărilor publicate.

Cornel Dărvășan: Care dintre domeniile dreptului vi s-au părut mai frumoase – domeniul practicii dreptului sau cel al teoriei lui, al muncii la catedră sau al cercetării științifice juridice?

Ion Dogaru: Deși am ajuns la Facultatea de Drept din întâmplare, pot da un răspuns sec: amândouă sunt la fel de frumoase, sunt magnifice. Singurul lucru pe care îl subliniez este că domeniul proiectării dreptului este mai susceptibil în zona apariției problemelor de conștiință, atunci când dificultățile probării și cele ale intersectării sunt evidente.

Cornel Dărvășan: Care a fost resortul interior al ascensiunii dumneavoastră de la profesor suplinitor într-un oraș mic – Târgu Cărbunești – la membru corespondent al Academiei Române?

Ion Dogaru: Destinul? Nu știu. Oricum, nu este un singur resort interior. Poate vocația de care m-am convins că există, de fiecare dată, după 4-5 ani de practicare fie a magistraturii, fie a carierei universitare. Adaug acestui resort pe cel al provenienței mele dintr-o zonă mirifică, deosebit de frumoasă, dar la fel de săracă. Comuna în care m-am născut, deși are nume luminos, „Licurici”, a fost și este încă atât de săracă încât, în perioada 1948-1989, nu s-a putut înființa nici măcar o „întovărășire”. Și astăzi, în comuna mea natală, se folosește plugul de lemn. Cred că cel mai puternic resort a fost voința și predispunerea la efort.

Cornel Dărvășan: Care considerați că este cea mai importantă amprentă a dumneavoastră în domeniul dreptului civil?

Ion Dogaru: Am publicat singur sau în colaborare, cel mai adesea ca prim autor și coordonator, un număr important de cărți (manuale, cursuri universitare, monografii și tratate). În ordinea numărului lor pe domenii am publicat: 29 în domeniul dreptului civil, 8 în domeniul dreptului comerțului internațional, 7 în domeniul teoriei generale a dreptului, 6 în domeniul dreptului familiei, 3 în domeniul dreptului comercial, 3 în domeniul dreptului constituțional, 2 în domeniul filosofiei dreptului, 2 în domeniul dreptului agrar, 2 în domeniul dreptului economic, 2 antologii și 6 în domenii conexe.

Evident, cele mai multe sunt în domeniul dreptului civil, iar dacă ținem seama de structura ramurii dreptului civil stabilită prin Noul Cod civil, dacă adăugăm cele 7 cărți din domeniul dreptului familiei, cele 3 din domeniul dreptului comercial, cele 2 din domeniul dreptului agrar și cele 2 din domeniul dreptului economic, se adună 43 de cărți aparținând acestei structuri.

Este foarte greu să vorbesc despre cea mai importantă amprentă pentru că precum părintele își iubește la fel copiii, așa și autorul își iubește la fel cărțile, deși, cu siguranță, nu toate sunt la fel de valoroase. Pe de altă parte, există interferențe, uneori mari, între domenii și materii.

Totuși, două precizări cred că se impun:

– prima privește cele circa 18-20 de cărți de anvergură apărute în ultimii 14-15 ani, cu mulți autori, coordonate de mine. Majoritatea colegilor mei mi-au fost studenți sau studenți și doctoranzi, ori doar doctoranzi.

La intrarea în învățământul superior, unii nu aveau experiență în ale scrisului. Este motivul pentru care am procedat la ceea ce eu am denumit „Cărțile – școală” la care au contribuit mai mulți colegi, partea fiecăruia fiind finalizată după asigurarea împreună a ultimei forme;

– cea de-a doua precizare: am ținut și țin foarte mult la o lucrare primită favorabil de literatura de specialitate – „Valențele juridice ale voinței”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986. Cu prilejul documentării am constatat că doar o singură altă lucrare a mai fost consacrată efectelor juridice ale voinței – De la déclaration de volonté, Paris, 1929, autor René Saleilles – numai că, această lucrare este de dimensiuni mult mai mici, iar sfera de cuprindere a analizei este mai restrânsă. Așadar, „Valențele juridice ale voinței” primește efectele fenomenului volitiv – voinței privite ca fiind o categorie psihologică în domeniul dreptului. Așa cum se arată în prefața lucrării făcute de reputatul profesor Constantin Stătescu, precum și în referatul științific pentru avizarea publicării elaborat de mentorul meu, academicianul Tudor Radu Popescu, voința se află în drept la tot pasul: în actele unilaterale de voință, în acordurile bi și multilaterale, în sistemul raportului voințelor subordonate ori în raporturile internaționale dintre state și popoare. Pe de altă parte, s-au reținut contribuții și în domeniul literaturii de profil psihologic privind cheia conceptului psihologic al acestui proces (fenomen) – voința.

Cornel Dărvășan: Care sunt elementele de care trebuie să țină seama absolvenții de liceu care doresc să îmbrățișeze o carieră juridică?

Ion Dogaru: Dreptul și științele juridice sunt seducătoare prin frumusețe, profunzime, finețe, rafinament juridic, misiune și pecetea conștiinței.

Absolventul de liceu care dorește să îmbrățișeze o carieră juridică trebuie să aibă în vedere că este relativ facil să absolvi o facultate de drept, dar este enorm de greu să știi să operezi cu categoriile juridice, să știi drept.

Absolventul trebuie să stăpânească elementele fundamentale ale logicii, să fie apt a întreprinde operațiuni de sinteză și analiză, să manifeste determinare în privința operei de înfăptuire a dreptății și să aibă imaginea exactă a responsabilității sociale a omului de drept. Într-un cuvânt, absolventului de liceu, spre deosebire de cazul meu, trebuie să-i placă de la început domeniul, să iubească dreptul și dreptatea și să fie apt de efort.

Apoi, dreptul este, în același timp, artă, formator de cultură, disciplinator și, bineînțeles, meserie care permite absolventului să fie resorbit în multe domenii ale practicii: judecător, procuror, avocat, consilier juridic, cercetător științific, cadru didactic în învățământul preuniversitar și universitar, lucrător în organele de poliție, jandarmi, vamă, SRI, armată, în administrația publică locală sau centrală ș.a.. Important este să se pregătească scris, să-i placă domeniul și să fie stăpânit mereu de neastâmpărul venit din variația fără de sfârșit a cazurilor și faptelor și să nu uite misia juristului: aplicarea corectă și interpretarea normelor juridice.

Cornel Dărvășan: Numiți un oraș pe care îl considerați special pentru participarea dumneavoastră la o manifestare științifică internațională, cu puternice amintiri.

Ion Dogaru: Răspunsul este Roma, iar manifestarea științifică a fost cel de-al doilea Congres Internațional de Drept Privat, în realitate, primul Congres de Drept al Comerțului Internațional cu tema „Le Droit du Commerce International: une nouvelle tache pour les legislateurs nationaux ou une nouvelle lex mercatoria”. Congresul a avut loc în perioada 2-14 septembrie 1976, România fiind raportor general, iar Franța coraportor general.

Amintirea care mă domină, mă bucură și mă „hrănește” spiritual și azi rezidă în convingerea mea formată la acest Congres că mentorul meu, profesorul academician Tudor Radu Popescu, a fost și rămâne mult mai apreciat ca savant (ca om de știință) în străinătate decât în țară. Intervenția mea la lucrările Congresului, publicată în volumele dedicate acestui eveniment, pălește în fața prestației fabuloase, magnifice a profesorului.

M-am convins atunci, cunoscând în bună măsură opera savantului român și văzând raporturile relaționale – apreciative – în care se află cu cei mai reprezentativi juriști – doctrinari și practicieni – din foarte multe țări.

Nimic nu mă putea face mai mult să fiu mândru de magistrul meu, decât participarea sub autoritatea și aura sa la acest Congres.

În ședința de deschidere a Congresului care a avut loc în sala Horiazilor și Curiazilor din Capitoliu s-au prezentat cele două rapoarte generale de către delegația română, prin reprezentantul Tudor Radu Popescu, și de către delegația franceză, prin celebrul René David (80 ani), fost rector al Universității din Marsilia, în prezența a circa 300 de specialiști din toată lumea și circa 300 de specialiști din Italia. Festivitatea a fost onorată cu prezența de profesorul Giovani Leone, pe atunci președintele Italiei, coleg la Sorbona, la studiile doctorale, cu magistrul (președintele, în Drept procesual penal, iar magistrul în Drept civil), primarul Romei – Darida – și alte multe notabilități.

Celebrul profesor Marino Matinci, președintele Consiliului de Direcție al UNIDROIT (Institutul Internațional pentru unificarea Dreptului Privat), în vârstă de 90 ani, a deschis lucrările Congresului, dând apoi cuvântul raportorilor generali.

Tot în deschiderea lucrărilor Congresului, s-a prezentat Raportul general asupra activității UNIDROIT pe perioada 50 ani de existență de către profesorul român care, cu acest prilej, a adresat mulțumirile de rigoare autorităților participante și organizatorilor, precum și cuvântul de bun venit participanților sine deo jumătate de oră, într-o italiană perfectă, întrerupt în repetate rânduri de ropote de aplauze, după care, într-o franceză impecabilă, apreciată ca atare de celebrul Berthold Gold Nan, rectorul Universității II de Drept din Paris, membru al delegației franceze.

Începând cu ziua următoare, lucrările s-au desfășurat în Aula Institutului Latin din Roma Nouă, sub conducerea profesorului nostru (mai mult de două treimi) și a profesorului René David (mai puțin de o treime, datorită vârstei).

Acolo, prin mijlocirea și cu bucuria nedisimulată a magistrului, am cunoscut și noi – membrii delegației române – pe celebrii profesori – mari personalități ale lumii internaționale a dreptului, doctrinari consacrați în domeniul Dreptului privat și Dreptului Comerțului Internațional: Marino Matencii, Ricardo Monaco și Michael Joachim, Bonell din Italia, René David și Berthold Golman din Franța, Ernst Steindorff din Germania, Chive M. Schmitthoff din Anglia, Pierre Laliv din Elveția, Lászlo Reczei din Ungaria, Mark M. Bognslavski din fosta URSS ș.a. În cursul dezbaterilor, se opuneau două bazine (dacă putem spune așa) de sisteme naționale de drept: cele din țările capitaliste și cele din țările socialiste, pentru că, dacă raportul pe o temă era susținut de un reprezentant al unei țări capitaliste, coraportul era prezentat de reprezentantul unei țări socialiste și invers.

Îmi amintesc faptul că disputele mergeau, uneori, până la adevărate violențe verbale între autorii rapoartelor și corapoartelor.

Mă stăpânea un sentiment aparte atunci când magistrul, care a prezidat peste două treimi din lucrări, cu intervenții bazate pe argumente, pentru fiecare vorbitor în limba lui, cu apeluri și incursiuni în dreptul roman ori în sistemele de drept actuale, cu o glumă sau cu abile, cel mai adesea, izbutite încercări de armonizare a comportamentelor, cu sugestii pentru noi piste ale abordărilor, a reușit nu numai să contribuie decisiv la „ajungerea la liman”, dar și să creeze terenul respectului participanților și al stimulării spiritului lumii căreia îi aparțin, spiritului celor ce fac parte din lumea dreptului.

Azi, după 37 ani, îmi dau seama că parcă gustam din ceva pe care l-aș putea numi fericire atunci când, în pauzele acordate în cele 7-8 zile de dezbateri, marii specialiști (atunci le spuneam „rechinii”) ai teoriei și practicii comerțului internațional, pe intervalurile dintre rândurile meselor ori în holurile Institutului, trecând pe lângă profesorul nostru, plecam semnificativ capul în semn de respect și recunoaștere, gest însoțit de apelativul „Domnule Profesor”, în principal în limbile de circulație internațională, dar și în altele.

Profesorul nostru avea, în discuțiile cu toți sau cu fiecare, intervenții scânteietoare, un zâmbet cu valențele unui argument și, parcă, destinat să sugereze nevoia de a ne căuta pe noi înșine, de a căuta adevărul din noi și în relațiile noastre cu lumea, mai ales cu lumea dreptului.

Negreșit, era un fel de fascinație pe care interlocutorii, oricât de mari erau ei, o căutau la mentorul nostru, fiind convinși că marile personalități de față se vor simți mai bine și vor adăuga ceva spiritului în compania celui atât de căutat cu privirea, cu strângerea de mână, cu dorința de a-i fi în preajmă sau cu înclinarea capului.

Cu siguranță, Congresul a fost o mare reușită, mai ales datorită prof. român Tudor Radu Popescu și, bineînțeles, grație modului magistral în care marele nostru compatriot a condus lucrările.

Cornel Dărvășan: Care credeți că a fost secretul reușitei dumneavoastră în tot ceea ce ați întreprins?

Ion Dogaru: Răspunsul este simplu: MUNCA și VOINȚA de a realiza ceva.

Cornel Dărvășan: Se spune că un profesor este mare atunci când investește în ucenicii lui care, la rândul lor, ajung mari. Ne puteți spune cărui fapt se datorează altruismul dumneavoastră academic, într-o țară în care la umbra marilor stejari nu prea crește nimic?

Ion Dogaru: Și în acest caz răspunsul este simplu: VOCAȚIA și gândul că fiecare generație de specialiști încearcă să-și asigure „prelungirea” prin generația care o succedă.

Am învățat mult și multe de la marii mei profesori și de la viață; cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat este să muncesc, să nu fiu prea orgolios și deloc egoist. Aceasta este și, de fapt, condiția sine qua non a profesiei de dascăl.

Prin fața catedrei de la care am predat sau am examinat au trecut aproximativ 8000 studenți în economie (1968-1989) și aproximativ 15000 studenți în drept. Nu pretind și nu greșesc, predau mult, când spun că în fiecare om am investit o fărâmă de suflet și de minte.

Mi-am iubit profesorii și încerc să-i „imit”, cu siguranță însă că nu mă voi ridica la nivelul lor. Poate că din această cauză am ajuns profesor. Îngăduiți-mi să spun două vorbe despre ceea ce mie îmi place să „numesc multiplicarea eului”.

În anul 1990 am fondat Facultatea de Drept „Nicolae Titulescu” de la Craiova. Mi-a fost de mare ajutor experiența în funcția de profesor al Universității din Craiova (1976-1984), calitatea de expert al UNESCO pentru evaluarea experimentală a Facultății de Drept din București, Universității de Medicină „Carol Davila” din București și a Universității din Oradea (februarie 1993 – aprilie 1994), precum și calitatea de membru al C.N.A.A. (Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică) de la înființare (20 aprilie 1994) și până la încetarea activității (6 noiembrie 2006). Cea mai grea întreprindere pentru viabilitatea unei entități de învățământ superior este formarea corpului profesoral. Odată cu această întreprindere a început lupta cu mine însumi, lupta cu timpul pe care doream în permanență să-l comprim și lupta cu discipolii (cuvântul „luptă” trebuie luat în sensul său pozitiv).

Așa s-a făcut că în decurs de 15-18 ani de la înființare, Facultatea de Drept și Științe Administrative, prin vectorul său fundamental, corpul profesoral care număra aproape 100 de cadre didactice, a venit să se atașeze facultăților de drept tradiționale (București, Cluj și Iași).

Am primit la doctorat acei specialiști de care consideram că facultatea are nevoie. Am fost dominat de ideea potrivit căreia „Pilda generează pilda și dă substanță tradiției în domeniul dreptului”.

Am mai scris undeva rândurile care urmează: „Cu gândul la investiția de suflet și de minte făcută de marii mei profesori în generația mea m-am străduit, la rândul meu, să contribui la prelungirea generației lor, prin modesta mea contribuție la dezvoltarea teoriei dreptului.

Dar ceea ce mi se pare la fel de important, dacă nu mai mult, este un fel de multiplicare a eului prin propria investiție în opera formativă. Las la o parte miile de economiști și juriști la formarea cărora am contribuit prin eforturile depuse la catedră și mă opresc la nivelul formării de specialiști prin studii doctorale”.

Din rândurile celor care au urmat cursurile doctorale sub conducerea mea științifică, 20 sunt deja profesori universitari, 23 sunt conferențiari universitari, 44 sunt lectori universitari, 4 sunt asistenți universitari și un număr de specialiști din domeniul practicii juridice.

Apoi, satisfacția puținului împlinit vine din maniera în care o parte dintre aceștia s-au impus în zona managerială a învățământului superior ori în domeniul practicii dreptului:

– rectorul unei importante universități din țară;

– doi prorectori;

– doi secretari științifici la nivelul senatelor universității;

– șase decani de facultăți (patru de profil și doi din domenii apropiate);

– zece prodecani;

– doi președinți de Curte de apel;

– doi magistrați la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție;

– unsprezece foști doctoranzi, azi doctori în drept, sunt cetățeni din alte state (Germania, Grecia, Israel, Republica Moldova, Armenia ș.a.).

Acestora li se adaugă trei cazuri speciale:

– liderul mondial al unei populații (liderul mondial al Beduinilor), azi profesor universitar la Universitatea din Beer Sheva, Israel;

– un ambasador la București, aprobat și repartizat subsemnatului pentru studii doctorale de către ministerul de resort care, la întoarcere în țara sa (Albania), a devenit ministru, apoi parlamentar și profesor universitar;

– un arhiepiscop și mitropolit, azi membru de onoare al Academiei Române.

Evoluția postdoctorală nu este întâmplătoare.

O demonstrează următoarele argumente:

– foștii mei doctoranzi au publicat în țară și în străinătate aproape 1000 de cărți (manuale, cursuri, monografii, tratate) și aproape 3000 de studii și articole;

– 11 dintre foștii mei doctoranzi au primit premii ale Academiei Române pentru cărțile publicate, cu precizarea că, în cazul unuia, trei cărți au fost laureate cu asemenea premii, iar în cazul a doi dintre ei, au fost laureate câte două cărți.

Nu știu dacă „multiplicarea eului” în asemenea limite înseamnă mult sau puțin și nu știu dacă azi, când mă aflu în amurgul vieții mele profesionale, ”„lăsământul” înseamnă ceva. Poate că și acest fel de „neștiință” m-a condus spre modestele rezultate obținute, a constituit secretul „neopririi” mele din ale scrisului.

Și așa consider că am contribuit cu puțin la îndeplinirea misiei generației mele de specialiști în domeniul dreptului de a pregăti generația care va succeda spre a fi aptă să ne prelungească în folosul dreptului, al doctrinei juridice și al societății românești.

Cornel Dărvășan: Vă mulțumesc, domnule profesor, și vă rog să transmiteți un mesaj cititorilor revistei Legal Point.

Ion Dogaru: Studenților în drept și tinerilor colegi ca și tuturor cititorilor acestei reviste le transmit să aibă răbdare cu ei înșiși și să privească spre magisterii lor a căror generație le predă ștafeta.

Completez mesajul de față cu câteva crâmpeie din ceea ce, la vremea respectivă, am notat „În loc de Cuvânt înainte” la lucrarea Valențele juridice ale voinței, scrise în anul 1984 și publicate în anul 1986: „Să iubești viața este prea puțin, s-o urăști îți demonstrezi ție însuți și tuturor că nu-i poți desluși sensurile, dimensiunile și valențele. S-o trăiești cu folos întru împlinirea unor idealuri scumpe poporului căruia îi aparții și ție însuți, să-i descoperi rosturile adânci, să-ți propui și să reușești să acționezi în conformitate cu ele și, prin ceea ce faci, să poți lăsa ceva posterității, acesta este sensul vieții. Poți tinde către asemenea idealuri, poți deveni propriul tău resort de propulsare numai dacă ești stăpânit de o voință puternică, formată prin și în focul viu al eforturilor cerute de Examenele vieții, iar dacă n-ai reușit să faci atât cât ai fi vrut, fie pentru că ceea ce ți-ai propus depășește limitele puterilor tale, fie pentru factori lăuntrici ție sau extrinseci personalității tale au constituit tot atâtea obstacole greu de depășit, să alături acestei nemulțumiri satisfacția puținului împlinit și gândul că mereu vor fi semeni care vor face mai mult ca tine.

Încearcă, insistă și satisfacțiile îți vor răsplăti șirul neîntrerupt al eforturilor.”

A fost, poate, un crez al meu sau, poate, un fel de testament „lăsat” studenților mei. Nu știu ce a fost, dar A FOST! Sper din tot sufletul că cititorii vor reține din intervenția mea puterea cultului pentru înaintași. În lucrarea „Elemente de teorie generală a dreptului” publicată la începutul anilor 90, în ceea ce am denumit „În loc de Postfață”, referindu-mă la profesorii mei și, implicit, la marii juriști ai neamului, spuneam: „Îi așez la icoana sufletului și minții mele cu credința că din efort neîntrerupt, din valoare și din respect pentru înaintași s-a născut, se cultivă și se dezvoltă tradiția în domeniul dreptului” (pag. 281). Un număr de specialiști din domeniul dreptului au elaborat lucrările (antologiile) „MARI JURIȘTI ROMÂNI. Centenar Tudor Radu Popescu” și „MARI JURIȘTI ROMÂNI. Centenar Nicolae Mateescu Matte”, lucrări îngrijite de mine și de reputatul profesor universitar Mircea Duțu Buzura, directorul Institutului de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” al Academiei Române, inaugurând astfel Colecția „MARI JURIȘTI ROMÂNI”. În curând va apărea lucrarea care îl privește pe marele nostru penalist, academicianul Vintilă Dongoroz.

Octogenarul din mine învață colegii mai tineri să continue această întreprindere. Nu este magnific faptul că din cei 25 membri ai Academiei Române, 8 (32%) au avut studii juridice? Nu este impresionant faptul că din totalul de 850 membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare din țară, 166 (o medie ponderată de 19,41%), au avut studii juridice sau/și studii juridice?

Vă sugerez, așadar, un tărâm nou de preocupări științifice care să pună mai bine în lumină o lume fascinantă – „LUMEA DREPTULUI”.

O viață dăruită dreptului was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Ion Dogaru

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ion Dogaru

Ion Dogaru

Este un academician român, jurist și fondatorul Facultății de Drept a Universității din Craiova.
A mai scris: