O succintă analiză a independenței avocatului în situația asistenței judiciare din oficiu și, respectiv, sub forma ajutorului public judiciar

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

 

Independența profesiei de avocat și independența avocatului

Este independența profesiei de avocat distinctă de independența avocatului?^[1] În ceea ce privește profesia de avocat, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat republicată^[2], în continuare Lege sau Legea, aceasta este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile legii și ale statutului profesiei. În ceea ce privește avocatul, art. 2 alin. (1) din Lege stipulează că în exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic. În același art. 2, alin. (3) teza finală, instituie obligația instanțelor autorității judecătorești, a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, a altor persoane fizice sau juridice de a permite și de a asigura avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.

Dispoziții similare se regăsesc și în Statutul Profesiei de Avocat^[3], în continuare Statut sau Statutul, care, în art. 1 alin. (1) statuează că profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare, funcționare și conducere autonome, iar în alin. (2), reglementează ca principii fundamentale ale exercitării profesiei de avocat, principiul libertății și principiul independenței. De asemenea, art. 62 din Statut distinge între independența profesiei, autonomia baroului și, respectiv, exercitarea liberă a profesiei de avocat, care nu pot fi îngrădite sau limitate prin actele autorităților administrației publice, ale instanțelor judecătorești, ale Ministerului Public sau ale altor autorități decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Ar putea fi echivalată exercitarea liberă a profesiei de avocat cu independența avocatului, caz în care aceasta din urmă ar putea fi îngrădită sau limitată în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege?

Independența avocatului și a profesiei în jurisprudența CJUE și în documentele europene

În cauzele conexate C-515/17 P și C-561/17 P (C-561/17 P)^[4], CJUE a reținut că (pct. 62) în această privință, trebuie subliniat că, deși misiunea de reprezentare de către un avocat prevăzută la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut trebuie exercitată în interesul unei bune administrări a justiției, obiectivul acestei misiuni constă mai ales, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 104 din concluziile sale, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice.

În cauza C-110/21 P^[5], Pct. 47, CJUE a reținut că în acest context, obiectivul misiunii de reprezentare de către un avocat (…) care se exercită în interesul unei bune administrări a justiției, constă, înainte de toate, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii, a normelor profesionale și a normelor deontologice. Pct. 48 – pe de altă parte, deși noțiunea de „independență” a avocatului a fost dezvoltată inițial în contextul confidențialității documentelor în domeniul dreptului concurenței, jurisprudența precizând în această privință că avocatul este un auxiliar al justiției chemat să furnizeze, în interesul superior al acesteia, asistență juridică clientului său, trebuie totuși să se constate că definiția acestei noțiuni a cunoscut recent o evoluție în materie de reprezentare în fața instanțelor Uniunii, criteriul predominant reținut în această privință fiind în prezent protecția și apărarea intereselor clientului.

Carta principiilor de bază ale avocatului european care a fost adoptată la ședința plenară din Bruxelles la 24 noiembrie 2006^[6], statuează în Principiul (a) – Independența și libertatea de a asigura apărarea și consilierea clientului său, că avocatul trebuie să fie liber în sens politic, economic și intelectual atunci când acționează în cauza clientului său, când acordă consultații sau când își reprezintă clientul. Aceasta înseamnă că avocatul trebuie să fie independent față de stat sau de alte interese puternice și nu trebuie să permită ca această independență să fie compromisă de presiuni nepotrivite din partea asociaților săi. Avocatul trebuie să rămână, de asemenea, independent față de clientul său dacă avocatul dorește să se bucure de încrederea terților și a instanței de judecată. Un avocat nu poate asigura o calitate înaltă a serviciilor sale fără a rămâne total independent de clientul său.

De asemenea, Codul Deontologic al avocaților din Uniunea Europeană^[7], reglementează independența ca principiu general: Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune o independență absolută a acestuia, scutită de orice presiune, îndeosebi de presiunea derivată din propriile sale interese sau datorată influențelor din afară. Această independență este, de asemenea, necesară atât pentru încrederea în justiție, cât și pentru încrederea în imparțialitatea judecătorului. Prin urmare, avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenței sale și să vegheze la a nu neglija etica sa profesională pentru a-i mulțumi pe clienții săi, pe judecător sau pe terți.

Garanții ale independenței profesiei de avocat și a avocatului în reglementările naționale

Întreaga filosofie a Legii nr. 51/1995 susține atât independența profesiei de avocat, cât și independența avocatului. Problema ridicată de acest studiu prezintă interes și din perspectivă generală, nu numai din perspectiva avocatului înscris în Registrul de Asistență Judiciară, care prestează asistență în cauzele penale în care apărarea este obligatorie, în cauzele non-penale, ca modalitate de acordare a ajutorului public judiciar, precum și cea acordată la solicitarea organelor administrației publice locale.

În continuare, art. 2 alin. (4) din Lege reglementează dreptul oricărei persoane de a-și alege în mod liber avocatul. Se observă aici că legiuitorul nu a utilizat sintagma în condițiile legii, ceea ce aparent ar duce la concluzia că de la această regulă nu există nicio excepție. Ca un corolar, art. 128 alin. (1) din Statut statuează că onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale prezentului statut.

Apoi, art. 4 din Lege statuează că în exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta, avocatul este protejat de lege.

Potrivit art. 11 din Lege, avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege.

Independența avocatului este asigurată și de reglementările privind condițiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a deveni avocat^[8].

Prezintă relevanță în materia independenței avocatului și dispozițiile art. 34 din Lege, potrivit cărora, pentru asigurarea secretului profesional, actele și lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziționarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri și bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condițiile legii, cu excepția înscrisurilor care conțin comunicări între avocat și clientul său și a înscrisurile care conțin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client, acestea neputând fi nici ridicate și nici confiscate. De asemenea, convorbirile telefonice ale avocatului nu pot fi ascultate și nici înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, iar corespondența sa cu caracter profesional, nu poate fi interceptată și nici înregistrată, decât în condițiile și cu procedura prevăzute de lege. În fine, raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) Cod Procedură Penală. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Judecătorul dispune informarea avocatului.

În continuare, potrivit art. 35 alin. (1) din Lege, contactul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.

În fine, potrivit art. 38 alin. (1) din Lege, în exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege.

Independența profesiei de avocat și independența avocatului sunt de esența însăși a garantării dreptului la apărare. Statul Român garantează dreptul la apărare, care se exercită în tot cursul procesului judiciar prin avocat, ales sau numit din oficiu^[9]. A susține o altă teză, înseamnă a afecta însuși dreptul la apărare.

Avocatul înscris în Registrul de Asistență Judiciară trebuie să fie la fel de independent ca și avocatul ales

Dispozițiile de mai sus nu disting după cum este vorba despre un avocat ales, care prestează oricare dintre activitățile enumerate de art. 3 din Lege sau, respectiv, de unul înscris în Registrul de Asistență Judiciară. În acest context, principiul independenței profesiei de avocat subzistă și în cazul avocatului înscris în Registrul de Asistență Judiciară.

Totuși, câteva elemente, cum sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească avocatul pentru a se înscrie în Registrul de Asistență Judiciară, modalitatea de desemnare/alegere a avocatului, modalitatea de formare și, respectiv, de plată a onorariului cuvenit avocatului, exercitarea mandatului încredințat, pot fi analizate pentru a observa în ce măsură este sau nu afectată independența avocatului care prestează asistența judiciară din oficiu sau sub forma ajutorului public judiciar,

În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească avocatul pentru a se înscrie în Registrul de Asistență Judiciară, înscrierea se realizează la cererea avocatului interesat^[10]. Remarcăm o deosebire în ceea ce privește aria teritorială în care avocatul înscris în Registrul de Asistență Judiciară își poate desfășura activitatea, acesta activând numai în raza baroului din care face parte. Spre deosebire de acesta, avocatul ales poate să își desfășoare activitatea la orice instanță sau parchet de pe teritoriul României, singurele limitări fiind cele reglementate de art. 22 din Lege^[11]. Dobândirea calității de avocat înscris în Registrul de Asistență Judiciară se realizează în urma admiterii cererii formulate, de către consiliul baroului. Înscrierea avocatului în Registrul de Asistență Judiciară poate fi respinsă, motivat, de către consiliul baroului^[12].

Aceste reglementări care aparent instituie niște limitări de la exercitarea profesiei de avocat, nu pot fi privite ca afectând independența avocatului, atâta vreme cât nu interpretăm în mod absolut această sintagmă.

În ceea ce privește alegerea avocatului, trebuie să observăm mai întâi cine este clientul, respectiv cine este beneficiarul activității profesionale a avocatului. Pot fi susținute două direcții de interpretare.

Într-o interpretare, clientul avocatului este persoana fizică sau juridică în procesul penal, pentru care avocatul prestează asistența judiciară din oficiu, atunci când apărarea este obligatorie și, respectiv, persoana fizică în procesul non-penal, pentru care avocatul prestează asistența judiciară sub forma ajutorului public judiciar. Sunt multe argumente care susțin această teză, amintindu-le pe cele mai relevante: potrivit art. 2 alin. (2) din Lege, avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului, iar potrivit art. 39 alin. (2) din Lege, avocatul este obligat să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora. Această teză este susținută și de dispozițiile care reglementează dreptul la apărare al suspectului și inculpatului în procesul penal, precum și de cele care reglementează dreptul persoanei fizice la ajutor public judiciar sub forma asistenței judiciare și, respectiv, extrajudiciare prin avocat, în procesul non-penal.

Pornind de la concluzia de mai sus, respectiv clientul avocatului este persoana fizică sau juridică în procesul penal, pentru care avocatul prestează asistența judiciară din oficiu, atunci când apărarea este obligatorie și, respectiv, persoana fizică în procesul non-penal, se observă mai multe particularități.

Clientul nu își poate exercita dreptul de a alege în mod liber avocatul, reglementat așa cum am arătat mai sus, de dispozițiile art. 2 alin. (4) din Lege. Avocatul este desemnat/ales de barou, în conformitate cu dispozițiile art. 77 lit. c) din Lege, dintre avocații înscriși în Registrul de Asistență Judiciară. În cazul ajutorului public judiciar, desemnarea avocatului este atributul decanului baroului sau avocatului căruia decanul i-a delegat această atribuție^[13]. Nici încetarea raportului juridic nu mai este lăsată de legiuitor la dispoziția părților, avocatul desemnat să acorde ajutorul public judiciar neputând refuza această sarcină profesională, decât în caz de conflict de interese sau pentru alte motive justificate. Există și o situație de excepție în cazul ajutorului public judiciar sub forma asistenței din partea unui avocat, respectiv dreptul beneficiarului ajutorului public judiciar de a solicita el însuși desemnarea unui anumit avocat, cu consimțământul acestuia, în condițiile legii^[14].

Onorariul cuvenit avocatului pentru activitatea prestată nu se mai stabilește liber, între avocat și client, așa cum reglementează art. 128 alin. (1) din Statut și nici nu este plătit de către client. Astfel, pentru asistența judiciară acordată^[15], avocatul desemnat are dreptul la un onorariu stabilit de organul judiciar, în limitele sumelor stabilite prin protocolul încheiat între U.N.B.R., Ministerul Justiției și Ministerul Public. Plata onorariului pentru asistența judiciară acordată se face lunar prin virament bancar, pe baza documentelor pentru decontare prevăzute la art. 81 alin. (2), avizate de consiliul baroului. Sumele necesare pentru plata onorariilor sau, după caz, a remunerațiilor pentru asistența judiciară se virează, lunar, în condițiile legii, într-un cont distinct, deschis de fiecare barou. Respectarea de către barouri a destinației fondurilor astfel virate face și obiect al controlului U.N.B.R., în condițiile stabilite de Statutul profesiei de avocat^[16].

În mod evident, relația dintre client și avocat nu se mai stabilește în baza unui contract de asistență juridică încheiat în formă scrisă, așa cum reglementează art. 28 alin. (1) din Lege, izvorul relației client – avocat fiind în această situație legea.

Într-o a doua interpretare, clientul avocatului este Statul Român, plecând de la premisa că acesta are obligația de a garanta exercitarea dreptului la apărare suspectului și inculpatului în procesul penal și, respectiv, de a asigura persoanei fizice dreptul la asistență prin avocat, ca formă de ajutor public judiciar, în procesul non-penal. Statul Român fiind garantul dreptului la apărare, activitatea avocatului apare ca fiind prestată în beneficiul acestuia.

Această interpretare ar putea fi susținută și de argumentul potrivit căruia Statul Român este cel care stabilește și plătește onorariul cuvenit avocatului. Cu toate acestea, nu putem vorbi despre o normă echivalentă celei care lasă exclusiv părților raportului juridic, respectiv avocatului și clientului, libertatea de a stabili onorariul cuvenit avocatului.

În același timp, un argument în contra acestei interpretări, îl reprezintă împrejurarea potrivit căreia Statul Român nu poate avea în același timp calitatea de titular al acțiunii penale (al acuzării), cât și pe aceea de client al avocatului care exercită dreptul la apărare.

Într-o opinie^[17], s-a susținut că avocații trebuie să fie liberi de orice presiune externă și orice imixtiune nepermisă de lege în activitatea lor profesională. În special în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, avocații trebuie să acționeze exclusiv în raport de crezul lor profesional bazat pe lege. Într-o altă opinie^[18], s-a susținut că libertatea și independența sa profesională îi permite avocatului să interpreteze și să solicite să se aplice legea într-un anume caz, potrivit propriului crez profesional, fără a urmări și fără a se teme că va mulțumi sau nemulțumi puterea judecătorească, executivă, legislativă, politică, ierarhică, economică, mass-media sau opinia publică.

Cu privire la aspectele analizate succint mai sus, este dificil de tras o concluzie în sensul afectării independenței avocatului înscris în Registrul de Asistență Judiciară. În primul rând, pentru că o asemenea concluzie este de natură a ridica multiple semne de întrebare cu privire la însăși esența profesiei de avocat. În al doilea rând, pentru că în ciuda acestor elemente de natură a ridica aparente semne de întrebare, avocatul este totuși singurul în măsură să stabilească și să aplice strategiile de apărare în procesul judiciar, nefiind subordonat niciunei autorități publice ori private, raporturile sale cu organele profesiei de avocat fiind unele de reglementare. În același timp însă, reglementarea acestor activități profesionale ale avocatului trebuie să ofere suficiente garanții, în vederea respectării și consacrării permanente a independenței avocatului.

Independența avocatului rezidă din lipsa unui raport de subordonare, din lipsa oricărei presiuni externe exercitate asupra avocatului. Libertatea de gândire neviciată a avocatului este esența independenței acestuia.

---