O problemă de executare silită generată de dispozițiile art. 717 alin. (2) CPC și opinia Curții Constituționale în legătură cu aceasta. Comentariu pe marginea Deciziei CC nr. 137/2020

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Nu mai este o noutate faptul că, în afara soluției (de admitere sau de respingere) pe care o pronunță în legătură cu o excepție de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, Curtea Constituțională a subliniat, cu diferite ocazii (chiar de la începuturile activității sale, dacă ne referim la Decizia Plenului CC nr. 1/1995), că și considerentele pe care se sprijină acea soluție dobândesc forța obligatorie a deciziilor instanței de contencios constituțional, prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Desigur, fiind vorba, în esență, tot de un act jurisdicțional (chiar dacă are o natură specială rezultată din specificul controlului de constituționalitate, și anume că litigiul vizează o lege, ca act de voință al Parlamentului sau o ordonanță a Guvernului, ori o dispoziție legală din cuprinsul acestora), este firesc ca, și dacă este vorba despre o decizie a Curții Constituționale, să se admită obligativitatea considerentelor care au condus judecătorii constituționali la luarea unei anumite decizii, după cum, în cazul unei hotărâri judecătorești, se recunoaște efectul autorității de lucru judecat în privința dispozitivului hotărârii și a considerentelor decisive sau decizorii, conform art. 430 alin. (2) CPC^[1].

O situație delicată se creează atunci când, pronunțând o decizie de respingere a unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională pleacă de la o anumită interpretare a dispozițiilor legale supuse controlului de constituționalitate și, în considerarea acelei interpretări, ajunge la concluzia că dispozițiile legale respective sunt conforme cu legea fundamentală. Sunt, însă, ținute instanțele de judecată să adopte interpretarea dată de Curtea Constituțională, astfel cum aceasta se regăsește în considerentele deciziei de respingere a excepției de neconstituționalitate? Întrebarea se ridică în contextul în care, anterior deciziei Curții Constituționale, instanțele de drept comun, în majoritate, au oferit o altă interpretare față de cea pe care instanța de contencios constituțional a prezentat-o în motivarea deciziei sale.

Decizia CC nr. 137/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 717 alin. (2) din Codul de procedură civilă^[2]

Curtea Constituțională a fost sesizată pentru a decide dacă, față de conținutul dispozițiilor art. 717 alin. (2) CPC, se încalcă accesul liber la justiție, principiu fundamental prevăzut de art. 21 din Constituția României. Ridicând din oficiu excepția de neconstituționalitate a textului legal menționat, instanța de judecată (de executare) a plecat de la interpretarea potrivit căreia executorul judecătoresc poate condiționa îndeplinirea obligației de a transmite instanței de executare copii de pe actele dosarului de executare, de avansarea sumelor de bani necesare fotocopierii, de către partea interesată (de regulă, contestatorul). În această interpretare, dacă partea interesată (contestatorul) nu avansează costul fotocopierii dosarului, executorul este în măsură să refuze transmiterea către instanță a copiilor certificate de pe actele dosarului de executare, ceea ce înseamnă că respectiva contestație la executare nu se va putea judeca. Astfel, se va putea pune problema suspendării judecării contestației la executare, pe temeiul art. 242 alin. (1) CPC, pentru neîndeplinirea obligației reclamantului (contestatorului) de a avansa sumele necesare realizării fotocopierii dosarului de executare. Desigur, ulterior ar putea interveni și perimarea judecării contestației la executare, conform art. 416 CPC. Așa stând lucrurile, instanța de executare a decis să învestească Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a textului de lege care, dacă se interpretează și aplică în sensul arătat, ar putea fi contrar dreptului contestatorului de acces la o instanță, drept fundamental prevăzut de Constituție.

Este adevărat că, în practică, dispozițiile art. 717 alin. (2) CPC au fost aplicate și altfel, în sensul că nu a intrat în discuție situația în care executorul să condiționeze fotocopierea dosarului de executare, de plata anticipată a sumelor necesare de către contestator, altfel spus, executorul a avansat din fondurile proprii sumele necesare copierii dosarului de executare, rămânând să recupereze aceste sume de la partea obligată să le achite. Astfel, s-a întâmplat ca instanța de executare să decidă abia la momentul soluționării contestației la executare în sarcina căreia dintre părți va fi costul fotocopierii dosarului de executare, stabilind aceasta după cum culpa procesuală în declanșarea executării silite aparține contestatorului sau intimatului, în funcție de soluția dată asupra contestației^[3]. Dar, lăsând la o parte aceste modalități diferite de aplicare a prevederilor art. 717 alin. (2) CPC, nu trebuie pierdut din vedere că, de principiu, soluția firească în legătură cu problema suportării costurilor fotocopierii dosarului de executare este ca acestea să fie puse, de la bun început, în sarcina contestatorului, el fiind cel care învestește instanța de executare cu cererea a cărei soluționare presupune prezentarea în fața instanței a copiilor certificate de executor de pe actele contestate. Așadar, dacă executorul judecătoresc nu ar trebui să fie obligat să avanseze din fondurile sale aceste sume, nu este deloc exagerat să i se recunoască acestuia, cel puțin în unele cazuri (contestații exercitate în mod abuziv), posibilitatea de a refuza transmiterea către instanța de executare a copiei dosarului de executare până ce contestatorul nu îi va fi achitat costul aferent. Iar cea mai bună sancțiune pentru cel care a pus în mișcare mecanismul procesual al contestației la executare, dar care nu demonstrează un comportament procesual adecvat, este, potrivit art. 242 alin. (1) CPC, suspendarea procesului pentru neîndeplinirea obligației de a achita sumele necesare fotocopierii dosarului în care au fost emise actele de executare pe care le contestă. Doctrina de specialitate^[4] arată că, într-adevăr, o astfel de sancțiune este justificată.

În mod surprinzător, Curtea Constituțională apreciază că dispozițiile art. 717 alin. (2) CPC trebuie interpretate în sensul că nu permit executorului să refuze transmiterea copiei dosarului de executare dacă contestatorul nu a avansat sumele necesare fotocopierii, ci executorul trebuie să le suporte din fondurile sale, urmând să le recupereze de la partea în sarcina căreia au fost puse de către instanța de executare. Mergând mai departe pe această linie de interpretare, instanța de contencios constituțional arată că, prin urmare, nu se poate pune problema ca instanța de executare să suspende judecata contestației, pe tărâmul art. 242 alin. (1) CPC, singurul care poate fi sancționat – cu amendă judiciară, conform art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. i) CPC – putând fi executorul judecătoresc care nu transmite copia dosarului de executare către instanță, chiar dacă contestatorul nu a avansat costul necesar fotocopierii!

Ce se va întâmpla în practică după Decizia CC nr. 137/2020?

Cel mai probabil, instanțele de executare vor adopta interpretarea dată de către Curtea Constituțională în sensul că, chiar dacă nu achită costul fotocopierii, contestatorul nu va mai putea fi sancționat prin măsura suspendării judecării contestației, așa încât executorii vor trebui întotdeauna să avanseze din fondurile proprii sumele necesare transmiterii copiei dosarului de executare. Credem că este posibil ca acesta să fie noul curent de interpretare a dispozițiilor legale analizate, pentru că, așa cum am arătat la început, Curtea Constituțională a atras atenția și asupra obligativității considerentelor deciziilor sale și, totodată, a subliniat și ideea că „este competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelor reglementări. În acest caz, Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și a libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției (Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30)” – Decizia CC nr. 170/2020, par. 19^[5].

De ce afectează creditorii interpretarea dată de CC prin Decizia nr. 137/2020?

De fiecare dată când debitorul – contestator nu va avansa sumele necesare fotocopierii dosarului de executare pentru a fi transmis de către executor instanței de executare, executorul va plăti din fondurile proprii aceste sume. Prin urmare, atunci când se vor distribui sumele obținute din valorificarea bunurilor urmărite, executorul va adăuga – în mod firesc – și sumele pe care el le-a plătit în locul debitorului urmărit a cărui contestație la executare a fost respinsă. Aceasta va putea determina și diminuarea sumei care, potrivit ordinii de prioritate prevăzute de art. 865 CPC, se plătește creditorului după acoperirea cheltuielilor generate de formarea dosarului de executare.

Uneori, deranjează – mai ales dacă este vorba de o decizie a Curții Constituționale! – soluția în sine, indiferent de miza economică (costul fotocopierii poate fi considerat nesemnificativ dacă este comparat cu alte cheltuieli pe care le presupune executarea silită, deși, la nivelul portofoliului de clienți neperformanți ai unui creditor bancar, cel mai mare creditor urmăritor (!), orice sumă mică adunată cu alte sume mici ajunge să fie o sumă mai mare… ). Oare nu ar fi fost firesc ca, spre deosebire de situația cheltuielilor de executare care trebuie avansate de creditor – și care, desigur, vor fi recuperate cu acest titlu, înainte de creanța propriu-zisă –, atunci când este vorba de o cheltuială care chiar putea fi impusă debitorului, acesta să fie constrâns să o achite?…

Chiar este surprinzător că instanța de contencios constituțional, afirmând că textul de lege nu creează condițiile suspendării cauzei [conform art. 242 alin. (1) CPC – n.n.] și, implicit, nu conduce la imposibilitatea exercitării efective a dreptului de acces la o instanță, lasă să se înțeleagă că, dacă s-ar suspenda judecata pentru neîndeplinirea obligației contestatorului de a avansa executorului sumele necesare fotocopierii dosarului de executare, s-ar restrânge accesul liber la justiție. Este cel puțin ciudat ca această măsură să fie considerată de natură a restrânge liberul acces la justiție, pentru că, în fond, este vorba de un cost în vederea judecării cererii, așa cum este și taxa judiciară de timbru (a cărei neplată atrage anularea cererii, potrivit art. 197 CPC), or, este cunoscut faptul că accesul liber la justiție nu înseamnă și gratuitatea acestui serviciu public^[6]. În plus, a-l obliga pe executorul judecătoresc să avanseze din fondurile proprii sumele necesare fotocopierii dosarului de executare în vederea judecării unei contestații la executare nu ține seama de faptul că, la nivel principial măcar, ar trebui admis că actele specifice îndeplinite de către executorul judecătoresc (învestit, în exercitarea atribuțiilor sale, cu autoritatea de stat!) trebuie să se bucure de prezumția de legalitate, nemaivorbind de faptul că, înainte de toate, a fost obținută, potrivit art. 666 CPC, încuviințarea unei instanțe de judecată pentru a se desfășura respectiva executare contestată. Sau, dacă se vorbește despre faptul că executorul judecătoresc acționează în interesul unei bune administrări a justiției, fiind un organ auxiliar al acesteia (conform par. 17 din Decizia CC nr. 137/2020), să se aloce din bugetul justiției un fond special la dispoziția executorilor, dacă tot trebuie ca aceștia să avanseze sumele necesare fotocopierii dosarului de executare, sume care să rămână în sarcina statului, iar nu să fie incluse ulterior în cheltuielile de executare care, așa cum arătam, reduc din valoarea distribuită creditorului urmăritor!

Dreptatea, adevărul în spiritul cărora trebuie să decidă și biata justiție omenească sunt, de multe ori, greu de deslușit, dar, uneori, poate se văd mai clar… dacă sunt căutate cu atenție!