O nouă ordonanță de urgență. Răscrucea constituțională a interpretării legilor justiției

22 feb. 2019
Vizualizari: 2140
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

 Data publicării deciziei constituționale analizate aici a constituit sau ar trebui să constituie momentul zero al interpretărilor legale în numeroasele cazuri în care procedurile de numire/validare/revocare presupun aportul mai multor entități cu competențe diferite. De la acest moment va trebui să acceptăm că în toate procedurile de natura celor de mai sus, entitatea care emite actul final nu mai are decât o contribuție formală, neputând refuza sau bloca, în lipsa unui text care să îi confere expres acest drept, finalizarea procedurii decât eventual pentru motive de nelegalitate a derulării acesteia.

În funcție de modul de formulare a textelor legale, am identificat și vom analiza în continuare patru ipoteze/modalități de aplicare a deciziei constituționale, cu precizarea că ne-am limitat la texte legale din domeniul sistemului de justiție, prezentate enumerativ și nu limitativ.

1. O primă categorie de texte se referă la cele în care folosirea unor termeni imperativi prin care o entitate numește, dispune, validează este pură și simplă și lasă impresia unei competențe plenare de apreciere în favoarea decidentului final.

Astfel:

potrivit art. 21 din Legea nr. 303/2004 „auditorii de justiție optează pentru locurile de judecători stagiari și procurori stagiari scoase la concurs, iar repartizarea acestora se face pe baza notei finale de absolvire a Institutului Național al Magistraturii (…). Judecătorii stagiari și procurorii stagiari sunt repartizați și numiți în funcție de către secțiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, pe baza opțiunilor exprimate conform alin. (1)”;

– potrivit art. 31 din alin. (1) din Legea nr. 303/2004 „judecătorii și procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”;

– potrivit art. 47 din Legea nr. 303/2004 „Secția pentru judecători sau, după caz, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii dispune, prin hotărâre, promovarea judecătorilor și procurorilor declarați admiși”;

– potrivit art. 48 din Legea 303/2004 „secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii validează rezultatul concursului sau examenului și numește judecătorii în funcțiile de conducere prevăzute la alin. (1) în termen de 15 zile de la data afișării rezultatelor finale”;

– potrivit art. 52/7 din Legea nr. 303/2004 „în termen de cel mult 15 zile de la comunicarea rezultatelor concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția pentru judecători dispune, prin hotărâre, promovarea candidaților declarați admiși;

potrivit art. 35 din Legea nr. 317/2004 „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: b) numește[14] și revocă inspectorul-șef[15], în condițiile legii”;

potrivit art. 35 din Legea nr. 317/2004 „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: g) numește și revocă directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii”;

– potrivit art. 70 din Legea nr. 317/2004 „inspectorii din cadrul Inspecției Judiciare sunt numiți în funcție de către inspectorul-șef, în urma unui concurs organizat de Inspecția Judiciară (…)”.

Așa cum arătam, în exemplele de mai sus, aparent, textele conferă decidentului o deplină competență de apreciere asupra problematicii ce îi este supusă analizei, precum și opțiunea unui verdict de admitere sau respingere, fără o altă condiționare expresă prealabilă. Până la apariția juridică a deciziei constituționale, aparența se suprapunea realității, decidentul fiind considerat competent funcțional să aprecieze plenar dacă da sau nu în legătură cu problema ce îi era supusă validării, confirmării etc.

Vom constata însă, prin prisma argumentelor deciziei Curții Constituționale invocate mai sus, că nu este deloc așa și că, de fapt, decidentul este limitat în decizia sa sub două aspecte.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Sub un prim aspect observăm că în toate cazurile de mai sus, decidentul este chemat să intervină doar ulterior parcurgerii de către cei supuși deciziei finale, a unor proceduri anterioare de concurs evaluate pe fondul lor de comisii constituite la rândul lor în baza legii. Este adevărat că textele sunt în așa fel formulate încât, deși inițial conferă aparent plenitudine de competență decizională celui ce finalizează o anume procedură, în finalul lor delimitează expres zona decizională numai prin raportare la deciziile unor alte entități asupra cărora decidentul final nu poate interveni. Din această perspectivă, se poate facil constata că decidenții finali, Plenul, Secția CSM ori Președintele României sunt chemați practic doar să ia act de rezultatele unor concursuri anterioare, de propunerile unor alte entități, rezultate tot în urma unor proceduri concurențiale ori de opțiunile exprimate de candidați, care și ele au la bază notele obținute de aceștia, chestiuni ce nu mai pot fi cenzurate de decident decât eventual pe aspecte de legalitate a acelor proceduri de concurs, de evaluare, de exprimare a opțiunilor etc. Așadar, în exemplele de mai sus, validarea opțiunilor auditorilor, a rezultatului concursului de promovare a judecătorilor/procurorilor în funcții de execuție ori de conducere, acceptarea propunerii Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, ori a celei de numire a celor ce au promovat examenul de capacitate, ca și a procedurii de nominalizare a inspectorului-șef, ori a rezultatelor concursului pentru funcția de inspector, nu constituie altceva decât obligații de confirmare din partea decidentului secție/plen/președinte a procedurilor anterioare și nicidecum opțiuni ale acestuia, singurele obiecțiuni ce ar putea fi formulate fiind cele de nelegalitate ale procedurilor amintite.

Sub un al doilea aspect, derivat în mare măsură din primul, semnalăm limitarea deciziei finale prin eliminarea componentei sale personalizate conform căreia decidentul se raporta nu la legalitatea unor proceduri de concurs, evaluare etc., pe care trebuia să le finalizeze formal prin actul său, ci în funcție de persoana declarată câștigătoare în procedurile anterioare de concurs, evaluare. Acest minus al numirilor personalizate s-a materializat aproape constant în întreaga cetate românească, dar cu precădere și brutal în ultimii 10-12 ani, perioadă în care am fost martorii unor refuzuri discreționare de a numi/revoca în/din funcție anumite persoane[16] pe baza unor considerente ce vizau strict persoana (că nu are dosar profesional bun, că nu are experiență, că nu a fost eficientă într-o altă funcție anterioară[17], că este ceva neclar cu soțul candidatei sau dimpotrivă, refuzul revocării pentru că este mulțumit de prestația celui vizat), în condițiile în care, repetăm, aceste coordonate privind persoana nu intră în competența de apreciere a decidentului final, ci constituie obiect de analiză și evaluare în etapele prealabile actului final, de competența altor entități.

Firesc ar fi ca această tendință spre discreționarism să dispară odată cu adoptarea deciziei constituționale, în condițiile spulberării acelei cutume în care decidentul avea în vedere o persoană, nu o procedură, fiind nerelevantă în noul context identitatea persoanei declarată câștigătoare a etapelor anterioare de concurs validate de terțe entități. De fapt, o atare abordare ar fi favorabilă nu doar derulării fluente a unei proceduri, fără blocaje orgolioase și trocuri partizane, ci chiar și percepției publice a imaginii decidentului final, în sensul trecerii de la imaginea publică a unui jupân discreționar la cea de garant instituțional al finalizării solemne și legale a unor etape premergătoare deciziei finale.

2. O a doua categorie o constituie cea în care textul legal indică expres dreptul decidentului de a refuza, dar indică tot expres și limitele acestui drept.

– potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 „secțiile Consiliului Superior al Magistraturii pot invalida, în tot sau în parte, examenul de capacitate, în cazurile în care constată că nu au fost respectate condițiile prevăzute de lege sau de regulament privind organizarea examenului sau că există dovada săvârșirii unor fraude;

– potrivit art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, secția de judecători a CSM „analizează îndeplinirea condițiilor legale de către judecătorii stagiari care au promovat examenul de capacitate, de către alți juriști care au fost admiși la concursul de intrare în magistratură, de către judecătorii înscriși la concursul de promovare și de către judecătorii propuși pentru numirea în funcții de conducere”.

Constatăm în aceste ultime exemple că, pe de o parte textul dă decidentului dreptul expres, cum arătam, fie să refuze, fie să analizeze o propunere, dar în același timp limitează tot expres acest drept la motive de nelegalitate, adică exact în sensul interpretării constituționale, ceea ce ne motivează suplimentar să apreciem justețea punctului de vedere al judecătorului constituțional.

3. O a treia categorie de texte o constituie cea în care actul decidentului constituie chiar decizia pe fond și nu doar o valorificare a unor decizii prealabile ale altor entități, situații în care chiar decidentul este îndrituit să admită sau să respingă pe fond.

Astfel, potrivit art. 36 lit. i) din Legea nr. 317/2004, Plenul Consiliului „numește directorul și directorii adjuncți ai Școlii Naționale de Grefieri (…)”, iar potrivit art. 12 alin. (5) din Regulamentul de organizare și funcționare al Școlii Naționale de Grefieri, adoptat prin Hotărârea nr. 183/2007 „în vederea numirii în funcție, candidații susțin un interviu în fața Plenului Consiliului Superior al Magistraturii”.

Reiese din textul de mai sus că, spre deosebire de toate textele legale enumerate anterior, în cazul acestuia, decidentul, respectiv Plenul CSM are plenitudine de competență în a admite sau respinge candidații pe care chiar el îi intervievează, nemaifiind ținut de proceduri ori decizii anterioare ale unor alte entități, situație în care decizia constituțională nu este aplicabilă.

4. O a patra categorie vizează o aplicare parțială a deciziei constituționale.

Elocvente din această perspectivă sunt prevederile art. 40 lit. h) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii (…) dispune promovarea judecătorilor”, coroborate cu dispozițiile art. 52/1 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora „concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție constă în: a) o probă având ca obiect evaluarea actelor întocmite de candidați sau care privesc activitatea acestora; b) un interviu susținut în fața Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii”.

Constatăm în această ipoteză dubla calitate a secției de judecători, atât cea de decident final al întregii proceduri de promovare la instanța supremă, dar și postura de evaluator pe fond al unei probe de concurs a acestei proceduri, cea a interviului. Evident că în această situație, aplicarea deciziei constituționale va fi nuanțată în sensul că decidentul final va decide plenar asupra candidaților în cadrul acelei probe pe care o gestionează exclusiv, putând admite sau respinge candidații în funcție de prestația lor în fața secției la proba interviului, dar va fi ținut doar la o analiză de legalitate în aprecierea rezultatului final al întregii proceduri de concurs, în condițiile în care cealaltă probă de concurs, evaluarea lucrărilor candidaților, se află în competența decizională de apreciere pe fond a unei alte entități, respectiv comisia constituită special prin lege în acest scop.

Concluziv, reținem următoarele.

Textele analizate existau și anterior Deciziei nr. 358/2018 a Curții Constituționale, iar cele mai multe există cam în aceeași formă și în prezent. Nimic nu împiedica pe nimeni să interpreteze aceste texte în sensul acceptării de către decidentul final a unor limite vădite asupra întinderii competenței sale, limite impuse de proceduri prealabile de concurs, de selecție ori de evaluare și avizare pe fond, pe care beneficiarul deciziei, candidat la o funcție, era obligat să le parcurgă și să le depășească. A fost nevoie însă de intervenția Curții Constituționale față de o atitudine punctuală a Președintelui României, pentru a se stabili obligatoriu pentru viitor că un decident final nu poate decide oricum și oricând, pe principiul unui discreționarism generalizat, ci este obligat să se circumscrie strict numai unor analize de legalitate a procedurilor anterioare[18]. Iată de ce am considerat că neechivoca decizie a Curții Constituționale a constituit o adevărată răscruce interpretativă a normelor legale de natura celor de mai sus, nu doar în domeniul justiției, ci în orice alt domeniu din viața cetății românești.

Deși am mai identificat în spațiul public tendințe de deturnare a sensului deciziei constituționale[19], chiar și ulterior publicării sale, credem că aceasta se va impune într-un termen rezonabil în acțiunea tuturor decidenților publici. Această previzionare optimistă însă nu îl exonerează pe legiuitor de obligația inventarierii tuturor situațiilor de acest tip pe care să le clarifice pe două căi de acțiune: fie să simplifice procedurile de numire în funcții prin responsabilizarea unei singure entități, fie, în cazul mai multor entități, să stabilească expres limitele de competență ale acestora în procesul de declanșare, derulare și finalizare a unei proceduri de numire/revocare în/din funcții publice, termene, alternative, sancțiuni.

În concluzia concluziilor de mai sus, modificările aduse legilor justiției în perioada 2018-2019, susținute de jurisprudența constituțională, chiar dacă nu sunt perfecte[20] și suficiente, nu reprezintă nicidecum motive de vitriolare națională ori de „îngrijorare” europeană[21].


[14] Conform art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 „Inspecția Judiciară este condusă de un inspector-șef – judecător numit prin concurs organizat de Consiliul Superior al Magistraturii”.

[15] În procedura revocării inspectorului șef al Inspecției judiciare, art. 67 din Legea nr. 317/2004 prevede că deși decizia aparține Plenului CSM, acesta nu poate dispune decât pe baza unui raport de audit întocmit de o entitate externă, rezultând de aici că oricât de mult și-ar dori, membrii Consiliului nu pot decide nimic în lipsa raportului de audit.

[16] Exemplele sunt numeroase și se referă toate la refuzul președinților României 2004-2019 de a numi/desemna/revoca prim miniștri, miniștri, procurori generali, adjuncți, președinte de instanță supremă, judecători, militari.

[17] Cel mai recent exemplu îl reprezintă refuzul Președintelui României de a semna decretul de numire a unei persoane propusă de primul-ministru pentru funcția de ministru, pe motiv că, printre altele, nu îi place cum se exprimă persoana nominalizată în spațiul public.

[18] În opinia noastră, nerespectarea acestor principii statuate acum expres și la nivel de interpretare constituțională, poate fi discutată fie sub forma unei erori grave, fie chiar sub forma unui abuz.

[19] Ne referim punctual la poziția publică recentă a unor membri CSM care au semnalat intenția unor colegi ai lor de a invalida concursul de ocupare a funcției de șef al Inspecției judiciare, dar nu pentru motive de nelegalitate, ci de oportunitate.

[20] În condițiile unei Constituții dovedit imperfecte în domeniul analizat aici, ar fi chiar un miracol ca legislația secundară să poată fi perfectă.

[21] Am tot repetat acest termen de „îngrijorare”, pornind de la realitatea pozițiilor adoptate frecvent de responsabili ai Uniunii Europene care, atunci când, din tot felul de rațiuni, trebuie neapărat să fie împotriva a ceva dintr-o țară membră, dar nu au argumente concrete de susținere, folosesc formula generică și diplomatică „suntem îngrijorați”.

O nouă ordonanță de urgență. Răscrucea constituțională a interpretării legilor justiției was last modified: februarie 26th, 2019 by Ion Popa

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ion Popa

Ion Popa

Este doctor ştiinţe juridice din anul 2007, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, lucrare de doctorat „Statutul profesional al magistraţilor în România”; Judecător judecătorie/tribunal/curte de apel 1.02.1989 - 1 octombrie 2018; inspector general judecătoresc Inspecţia Generală Ministerul Justiţiei; director Direcţia Organizare Judiciară, resurse umane şi statistică judiciară din Ministerul Justiţiei; Secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii; reprezentant al României în Comisia Europeană de Eficientizare a Justiţiei (C.E.P.E.J.), precum şi raportor al acestei Comisii pentru întregul sistem judiciar din România; Coordonator al grupurilor de lucru înfiinţate la nivelul Ministerului Justiţiei pentru proiectele de legi privind reforma în justiţie, validate de Parlamentul României în anul 2004: legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii Autor/coautor/coordonator: „Evaluarea sistemelor judiciare din Europa”, publicat în anul 2005 la Haga; Tratat privind profesia de magistrat în România”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2007. Lucrarea a fost distinsă în acelaşi an cu Premiul special al Uniunii juriştilor din România şi al revistei Dreptul. Lucrarea a fost tradusă în limbile engleză şi franceză în anul 2009 la Editura Universul Juridic; „Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eşec funcţional”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2011; „Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei”, publicată în anul 2013 sub egida Revistei de Drept Public „Cercetarea averii. Teorie şi jurisprudenţă”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2014; „Călăuza juristului. Ediţia 5.”, publicată la Editura C. H. Beck în anul 2014; redactor a circa zece mii de hotărâri judecătoreşti, zeci de articole, studii, note de fundamentare proiecte de legi, hotărâri de guvern, hotărâri ale plenului şi secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, regulamente, ordine de ministru, etc., în perioada 1990 – 2018. De asemenea, autor al lucrării „Legile justiției – modificare, necesitate, boicot”, publicată la Editura Universul Juridic în două ediții, în luna februarie 2019 și în luna aprilie 2019; coautor şi coordonator al lucrării „Călăuza juristului. Ediţia 6”, publicată la Editura C. H. Beck în anul 2019; autor al lucrării „Noaptea dreptății românești – 2005-2020”, publicată la Editura Universul Juridic, 2021.Membru, din anul 2011, al Academiei Central Europene pentru Ştiinţe, Litere şi Arte (A.C.E.S.L.A.), cu sediul social la Universitatea Sorbona, Paris
A mai scris: