„Nu ştiu alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar eu am înţeles, din exemplul Profesorului, că Dreptul înseamnă foarte multă «carte», dar şi foarte multă pasiune”

Evelina Oprina: Vă mulțumesc, stimate domnule Profesor, pentru că ați acceptat să acordați un interviu pentru cititorii Revistei Române de Jurisprudență, revistă care în anul 2022 este dedicată memoriei profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu.

Evelina Oprina: Ca un colaborator apropiat și coleg al Profesorului Viorel Mihai Ciobanu, care este cea mai puternică impresie pe care o păstrați și astăzi despre Profesor?

Valerian Cioclei: Vă mulțumesc, la rândul meu, pentru invitație; este o deosebită onoare pentru mine să pot exprima câteva gânduri cu privire la un mare Om și Profesor, de care mă leagă multe amintiri frumoase. Înainte să am privilegiul de a‑i fi coleg și colaborator, am avut șansa de a‑i fi student, iar impresia cea mai puternică pe care o păstrez despre Profesor s‑a conturat în anii studenției mele și s‑a consolidat după revenirea mea în Facultate, în calitate de cadru didactic. Această puternică impresie poate fi cuprinsă într‑un singur cuvânt: Prestanță. Și folosesc acest termen, exact în semnificația pe care o găsim în dicționar: ținută, înfățișare, atitudine demnă, impunătoare și, în același timp, plăcută. Această atitudine îl caracteriza pe Profesor în orice împrejurare: la catedra amfiteatrului în fața studenților, la masa Consiliului profesoral în prezența colegilor, în mersul lui domol pe culoarele Facultății, la întâlnirile cu mari personalități culturale sau politice (am fost prezent la câteva), dar și la o petrecere între prieteni, cu un pahar în mână, ascultând: Ană, zorile se varsă… Da, Profesorul emana tot timpul Prestanță.

Evelina Oprina: Ați făcut echipă cu Profesorul Viorel Mihai Ciobanu în conducerea Facultății de Drept din cadrul Universității din București. Cum a fost colaborarea cu Profesorul atât din perspectiva profesională, cât și din cea umană?

Valerian Cioclei: Toți cei care l‑au cunoscut suficient de bine pe Profesor vă vor spune, ca și mine, că era un suflet mare și un profesionist desăvârșit. Sunt tentat, dacă îmi este îngăduit, să „împletesc” cele două perspective, prin raportare la o altă trăsătură definitorie, în opinia mea, pentru Profesor. Este vorba despre devotamentul puternic și necondiționat pentru Facultatea noastră. Poate „sună a clișeu” dar eu chiar cred că, lăsând la o parte viața privată, Profesorul a trăit pentru Facultate, de la primul Curs audiat în calitate de student, până la ultimul Curs susținut în calitate de profesor. Imediat după absolvire (în anul 1973) a devenit cadru didactic și a început „lucrarea” sa de a „șlefui” generații după generații de studenți. A fost prodecan al Facultății într‑o perioadă tulbure (1990‑1992) când, alături de Decanul de atunci, Profesorul Corneliu Bîrsan, s‑a luptat pentru păstrarea unității comunității noastre academice, al cărei echilibru fusese tulburat de evenimentele post‑decembriste. Nici în perioada în care a fost judecător la Curtea Constituțională (1992‑1998), Profesorul nu a încetat să‑și manifeste preocuparea pentru bunul mers al Facultății. Nu venea doar la Cursuri ci, îl întâlneam frecvent în biroul Decanului Bîrsan (din a cărui echipă am făcut și eu parte la un moment dat) unde aveau loc lungi discuții despre rezolvarea unor probleme legate de Facultate. Evident, devotamentul Profesorului pentru Facultate s‑a manifestat pe deplin în cei zece ani de decanat (1998‑2008), când am avut șansa să îi fiu alături, ani în care s‑au demarat și concretizat o serie de acțiuni benefice pentru comunitatea noastră academică, ale căror roade se văd și azi (reformarea planurilor de învățământ, întărirea cooperării internaționale, renovarea unor părți importante ale clădirii Palatului Facultății, recuperarea și fructificarea în folosul studenților a moștenirii Stoicescu etc.). În final, revenind la întrebare, aș spune că, să faci parte din echipa unei astfel de personalități, care își pune toate calitățile umane și profesionale în slujba Facultății, este o „poveste frumoasă” care te „îmbogățește”. Pe scurt, din punctul meu de vedere, a fost o colaborare extraordinară, din care am avut multe de învățat. 

Evelina Oprina: Cum era Profesorul Ciobanu în relația cu studenții și cu doctoranzii, cum era perceput de către aceștia?

Valerian Cioclei: Îmi aduc aminte că, student fiind, în anul IV, Profesorul era Decanul nostru de An, iar implicarea sa, ca mentor, era totală. Dincolo de procedura civilă, de sfaturile utile privind alegerea carierei juridice, de sprijinul în rezolvarea unor probleme administrative, nu ezita să meargă alături de noi la petreceri, dar nici să ne „vâneze” în bufetul Facultății, când aveam tendința să „prelungim” pauzele. Am glumit pe seama acelor „raiduri” într‑o parodie după celebra poezie a lui Ștefan Augustin Doinaș, „Mistrețul cu colți de argint”. Am recitat poezia‑parodie deghizat în Profesor (mi‑am pus ochelari și o mustață falsă – profesorul nu avea barbă pe atunci, doar mustață) pe scena Aulei‑Magna, într‑un spectacol gen „brigadă”, cum se făceau pe vremea aceea, pentru a marca terminarea facultății, care se apropia. Am prezentat astfel de mici „șarje” amicale pentru toate cadrele didactice din acel an. Spre deosebire de unii dintre colegii săi, care nu au „înghițit” prea ușor glumele noastre, Profesorul s‑a amuzat copios, ne‑a felicitat și a mers împreună cu noi, studenți și studente, după spectacol, la „o bere”, care s‑a „prelungit” până spre dimineață. Ani buni după spectacolul cu pricina, după ce am revenit în Facultate, dorind să afle vești despre Profesor, foștii mei colegi de an mă întrebau: Ce mai face „Mistrețul”?. Așa îi rămăsese numele „de alint” în generația noastră și, bineînțeles, a știut acest lucru din perioada în care eram încă studenți. Acesta era „pe vremea mea” Profesorul în relația sa cu studenții și, prin felul lui de a fi, se făcea respectat și iubit de aceștia. Cu timpul, în Facultatea noastră, relația profesor‑student a devenit, la modul general, una mai puțin personală. A fost o evoluție obiectivă, generată în primul rând de creșterea numărului de studenți. De la o sută de studenți în an, câți am fost în generația mea, s‑a ajuns la circa șase sute de studenți într‑un an de studiu (la învățământ cu frecvență). În acest context este evident că interacțiunea directă profesor student a avut de suferit. Chiar în aceste împrejurări, deși nu a putut fi apropiat de fiecare student în parte, Profesorul a știut să rămână apropiat de toți studenții. Îmi amintesc cu nostalgie de festivitățile de Deschidere a Anului Universitar sau de cele de Absolvire, când Profesorul lua cuvântul de la prezidiul Aulei Magna. La prima vorbă rostită de el, tăcerea respectului se așeza peste sală pentru că, precum un părinte preocupat de educația copiilor săi, știa să‑i laude și să‑i încurajeze pe studenți, dar știa, atunci când era cazul, să spună cu blândețe și „o vorbă de dojană”. Profesorul era alături de studenți și în afara Facultății, în momentele lor de sărbătoare, cum erau, spre exemplu, Balul bobocilor și Balul absolvenților, fiind mereu preocupat de bunul mers al acestor evenimente, preocupare pe care studenții o știau și o apreciau. Da, am convingerea că Profesorul a fost respectat și îndrăgit de studenți, cu atât mai mult de cei care au avut șansa să îl cunoască mai îndeaproape, fie ca reprezentanți ai studenților în diferite structuri, fie pentru că au redactat sub coordonarea lui lucrări de licență, de disertație sau de doctorat.

Evelina Oprina: Sunteți profesor universitar, avocat și autor a numeroase lucrări de specialitate juridică în domeniul dreptului penal și criminologiei. Ați deținut și ați exercitat o serie de alte funcții, activități și responsabilități juridice importante. Aveți foarte multe contacte în lumea juridică. Cum percepeți dumneavoastră că se raportează astăzi lumea juridică la activitatea științifică, profesională a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu?

Valerian Cioclei: „Lucrarea” Profesorului este, inevitabil, continuată de toți cei pe care i‑a format de‑a lungul carierei sale. Mă gândesc în primul rând la cei pe care i‑a îndrumat ca studenți și ca doctoranzi, după care le‑a călăuzit primii pași în lumea universitară. Unii dintre aceștia sunt acum cadre didactice de prestigiu, fie în Facultatea noastră, fie în alte Facultăți de Drept, din București sau din țară. Mulți dintre ei, dacă nu toți, sunt în același timp, și reputați practicieni, având privilegiul de a perpetua „învățăturile” Profesorului, atât din perspectivă doctrinară cât și din punct de vedere practic. Mă gândesc apoi la toți cei care i‑au fost studenți și care, în prezent, își desfășoară activitatea în diferite profesii juridice, sau în alte domenii, în care, într‑un fel sau altul, își utilizează cunoștințele din domeniul dreptului. Și nu am aici în vedere strict procedura civilă, în care Profesorul excela, ci mă refer la viziunea lui complexă asupra fenomenului juridic, în general, pe care a reușit să o transmită multor generații de viitori juriști. Am scris de curând, într‑un articol destinat memoriei Profesorului, despre faptul că reputația acestuia, de excepțional procedurist, este doar partea cea mai vizibilă a unui jurist de excepție, subliniind că: „În realitate, acesta a avut o viziune complexă și completă asupra fenomenului juridic. Dintr‑o astfel de perspectivă trebuie înțeleasă și contribuția Profesorului la deslușirea unor chestiuni disputate, din materia Dreptului Constituțional. Evident, pe lângă o pregătire teoretică multidisciplinară, competența Profesorului în materie constituțională a fost „alimentată” și de experiența practică dobândită în domeniu, ca judecător al primei Curți Constituționale. Competența „constituționalistă” de care aminteam mai sus este perfect reflectată într‑un studiu cu titlul: „Propuneri tehnice pentru revizuirea Constituției României” publicat la data de 7 martie 2013. În prima notă de subsol a articolului se specifică faptul că textul reprezintă conținutului unei scrisori adresate Președintelui Senatului României care, la acea dată, era, în același timp, Președintele Comisiei de revizuire a Constituției^[1]. Fac această precizare deoarece, dincolo de valența doctrinară a articolului, maniera de a se adresa direct unui „for competent” denotă implicarea civică, dorința Profesorului de a schimba în bine o stare de fapt din „viața reală”. Studiul cuprinde 45 de propuneri de modificare, în ordinea textelor constituționale; pentru a fi sesizate mai ușor, propunerile sunt marcate cu italice și pentru fiecare în parte există o justificare. În opinia mea, de nespecialist, toate propunerile sunt pertinente și ar trebui să‑și găsească locul într‑o viitoare revizuire a Constituției, deoarece, în esență, vizează o mai bună funcționare a instituțiilor statului, întărirea democrației și protejarea suplimentară a drepturilor și libertăților fundamentale”. Rezumând, într‑un răspuns mai direct, cred că lumea juridică de azi, de care ați amintit, este inevitabil „marcată” în sens pozitiv, de activitatea științifică și profesională a Profesorului. Mai rămâne ca această lume juridică să fie capabilă să convingă factorul politic, decizional, că sunt necesare unele „ajustări legislative”, inclusiv de nivel constituțional, cum arătam mai sus, pe care Profesorul le‑a argumentat în mod remarcabil.

Evelina Oprina: Uniunea Juriștilor din România decernează anual Premiile Științifice ale Uniunii Juriștilor din România, ale Revistei „DREPTUL” și ale Societății Titu Maiorescu, unul dintre premii purtând numele Profesorului Viorel Mihai Ciobanu. De asemenea, societatea de avocatură Zamfirescu Racoți Vasile & Partners a ales să omagieze personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu prin organizarea anuală a unei competiții intitulată „Premiile de excelență Viorel Mihai Ciobanu” adresată studenților din cadrul Universității București, Facultatea de Drept, aflați în anul IV de studiu.

Sunt câteva demersuri lăudabile, însă nu credeți că lumea juridică, academică, publicistică ar trebui să fie mult mai preocupată de păstrarea memoriei și omagierea personalității marilor Profesori de drept ai acestei țări, formatori de generații întregi de studenți și de opinii juridice în domeniile lor de activitate?

Valerian Cioclei: Inițiativele de care ați amintit sunt într‑adevăr lăudabile. La acestea aș mai putea adăuga faptul că Facultatea noastră pregătește un Volum omagial în onoarea Profesorului, la care, cum am anticipat mai sus, am contribuit și eu cu un articol. Demersul Revistei române de jurisprudență, în cadrul căruia are loc acest interviu, este la rândul lui extrem de important. În acest context, aș spune că perpetuarea memoriei Profesorului Ciobanu se află într‑o direcție pozitivă. Dacă ar fi să mă refer strict la comunitatea academică a Facultății noastre, pot spune că există o preocupare constantă de a‑i omagia pe profesorii noștri. Se realizează volume „in honorem” la împlinirea unor vârste „rotunde”, la care se adaugă de ceva vreme portrete omagiale (o schiță este oferită profesorului, iar varianta în ulei este expusă în Facultate), există o galerie cu portrete ale Decanilor Facultății de la începuturile ei și până în zilele noastre etc. Firește, dacă este să punem în balanță ce ne‑au oferit marii profesori de drept ai acestei țări nouă, cu ce oferim noi pentru păstrarea memoriei și omagierea lor, dezechilibrul este evident. Dar, simplul fapt că îmi puneți o astfel de întrebare, că discutăm această problemă, cred eu că este un semn bun…

Evelina Oprina: Profesorul Viorel Mihai Ciobanu era și un foarte fin și atent observator al vieții academice, juridice, științifice și chiar politice. Care credeți că ar fi fost mesajul Profesorului astăzi pentru decidenții lumii juridice?

Valerian Cioclei: Cred că le‑ar fi cerut mai multă „muzică” și mai puțin „zgomot”. Pentru partea de muzică i‑ar fi trimis la sensul figurat al noțiunii de simfonie, iar pentru partea de „zgomot” (în justiție) i‑ar fi trimis la cartea lui Daniel Kahneman: „Noise. Un defect al judecății umane”.

Evelina Oprina: Ce ar trebui să înțeleagă viitorii juriști din opera și activitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu?

Valerian Cioclei: Nu știu alții cum sunt (vorba lui Creangă), dar eu am înțeles, din exemplul Profesorului, că Dreptul înseamnă foarte multă „carte”, dar și foarte multă pasiune. Pentru a folosi un cuvânt care este în mod tragic „la modă”, dacă nu ești contaminat de „virusul dreptului”, poți „duce o viață de jurist”, dar ea va fi searbădă.

Evelina Oprina: Vă rog să transmiteți un mesaj pentru cititorii Revistei române de jurisprudență.

Valerian Cioclei: Sub impresia evenimentelor din ultima vreme aș spune că: „a trebuit” să apară o pandemie, pentru a conștientiza cât de importantă este sănătatea noastră și a celor din jur; a „trebuit” să vină un război la granițele țării, pentru a conștientiza cât de importantă este pacea noastră și a celor din jur; haideți să conștientizăm cât este de important să continuăm să citim „scrieri” de calitate, înainte ca acestea să devină o amintire. Fără cititori de calitate, nu există „scrieri” de calitate.

Evelina Oprina: Vă mulțumesc, domnule Profesor Valerian Cioclei, pentru că ați stat de vorbă cu mine și ați avut disponibilitatea de a împărtăși cu cititorii Revistei române de jurisprudență gândurile, aprecierile și amintirile legate de personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu.