Noțiunea de răspundere penală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Intrat în vigoare la 1 februarie 2014, Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009) a adus modificări substanțiale în ceea ce privește limitele speciale ale pedepselor (de pildă, în cazul infracțiunii de furt prevăzute de art. 228 NCP, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, spre deosebire de Vechiul Cod penal, unde infracțiunea era sancționată cu închisoarea de la 1 la 12 ani), aplicarea unor instituții în cazul săvârșirii unor infracțiuni (de pildă, în cazul infracțiunilor de înșelăciune și de furt săvârșit în anumite modalități, este posibilă împăcarea, spre deosebire de vechiul cod penal, unde nu era posibilă), introducerea unor noi instituții (de pildă, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei), precum și în ceea ce privește mecanismul de aplicare a pedepselor [de pildă, în cazul stabilirii pedepsei principale în caz de concurs de infracțiuni, în lumina dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) NCP, sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse este obligatoriu, spre deosebire de vechiul cod penal, unde sporul era facultativ și limitat la maximul de 5 ani].

În ceea ce privește conceptul de răspundere juridică, în legislație nu este dată o definiție a răspunderii, astfel că, doctrina a îmbrățișat opinia potrivit căreia, răspunderea juridică „reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancțiunea juridică^[1]”, ca „un complex de drepturi și obligații conexe care se nasc, potrivit legii, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice, în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept^[2]”.

Încălcarea normelor instituite de lege constituie singurul temei al răspunderii juridice.

Principalul criteriu de clasificare a răspunderii juridice este natura normei încălcate.

Astfel, răspunderea juridică este:

− Răspundere civilă, care poate fi delictuală sau contractuală;

− Răspundere administrativă, care poate fi contravențională, materială sau disciplinară;

− Răspundere patrimonială sau disciplinară în ceea ce privește dreptul muncii;

− Răspundere penală.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care apare ori de câte ori este încălcată o normă de drept penal.

În doctrină, răspunderea penală este definită ca fiind „obligația de a suporta și executa o pedeapsă și dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsă ca urmare a comiterii unei infracțiuni și de a obliga prin constrângere pe infractor să execute o astfel de pedeapsă^[3]”. Potrivit art. 15 alin. (2), infracțiunea constituie singurul temei al răspunderii penale, iar pe de altă parte „trebuie să existe capacitatea juridică penală a făptuitorului, adică responsabilitatea acestuia, constând în aptitudinea psiho-fizică de a răspunde penal^[4]”.

Conform art. 14 NCPP, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni se realizează prin exercitarea acțiunii penale (obiectul acțiunii penale).

Răspunderea penală diferă după cum cel care încalcă norma de drept penal este persoană fizică sau juridică, minor sau major. Astfel, art. 113 NCP prevede că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”, iar minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, urmând ca minorul care a împlinit vârsta de 16 ani să răspundă penal conform legii.

De asemenea, categoriile de pedepse aplicate diferă în funcție de aceleași criterii menționate anterior. Spre exemplu, în cazul persoanei juridice pedeapsa principală este amenda, iar cu titlu de exemplu pentru pedepsele complementare enumerăm: dizolvarea, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani.

Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de răspundere penală trebuie făcută o analiză care să răspundă la întrebările „De ce oamenii se supun legii?”, „Ce este infracțiunea ca temei al răspunderii penale?” și mai ales „Ce urmărește legiuitorul să obțină prin incriminarea unei conduite?”.

Pentru a răspunde la prima întrebare, vom face referire la un studiu realizat de către Tom Tyler în lucrarea „Why People Obey the Law”, Editura Yale Univeristy Press, New Haven and London, 1990, studiu la care au participat 1.575 de persoane din Chicago. În urma realizării studiului s-a concluzionat că oamenii se supun legii din două motive, moralitate și legitimitate. În ceea ce privește moralitatea, adepții acestei teorii vor încălca legea în unele cazuri că nu vor fi pedepsiți, întrucât în opinia lor, conduitele respective nu constituie infracțiuni și, drept urmare, nu vor suporta consecințele. Spre exemplu, vor consuma droguri, dar se vor abține de la a fura. Pe de altă parte, cei care aderă la cea de-a doua teorie, anume, legitimitatea, au ca principal criteriu de încălcare a normei, gradul riscului de a fi prinși. Spre exemplu, vor conduce autoturismul peste limita de viteză legală, crezând că riscul de a fi prinși și sancționați este relativ mic, dar nu vor încerca să jefuiască o bancă, întrucât, riscul de a fi prinși este foarte mare.

Cu toate acestea, moralitatea și legitimitatea sunt asemănătoare întrucât ambele au ca urmare supunerea în fața legii, dar nu sunt identice. Moralitatea poate conduce la respectarea legii, dar în același timp poate opera și împotriva ei. Spre exemplu, în cazul unei situații de război, cei care cred în legitimitate se vor supune legii și vor participa la conflict, indiferent de moralitate, pe când, cei care consideră războiul ca fiind contrar bunelor moravuri, nu vor participa la conflict, încălcând astfel legea.

Pentru a răspunde la întrebare, ne raliem celei de-a doua teorii, potrivit căreia, oamenii respectă legea din legitimitate, întrucât statul intervine și poate impune respectarea legii prin constrângere în conformitate cu norma de drept.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, „Ce este infracțiunea ca temei al răspunderii penale”, Noul Cod Penal definește infracțiunea în art. 15 alin. (1) ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, fiind astfel enumerate cele 4 trăsături esențiale ale infracțiunii, anume: prevederea într-o lege cu caracter penal, săvârșirea faptei cu una dintre formele de vinovăție prevăzute de lege, caracterul nejustificat (să nu fie incident vreunul dintre cazurile justificative prevăzute de lege), făptuitorul să nu se afle sub incidența unei cauze de neimputabilitate prevăzute de lege.

Într-o definiție dată de doctrină^[5], infracțiunea este conduita interzisă de lege, al cărei subiect activ poate fi supus tragerii la răspundere penală.

Pentru a înțelege mai bine conceptul de infracțiune ca temei al răspunderii penale, cât și pentru a răspunde celei de-a treia întrebare, trebuie avut în vedere principala caracteristică ce diferențiază norma de drept penal de alte norme, anume, pedeapsa.

Publilius Syrus, scriitor latin, afirmă despre pedeapsă și legi: „Dacă nu vei pedepsi infracțiunile, vei ajuta răutatea”, precum și „Poporul e puternic acolo unde legile sale sunt respectate”. Astfel, deducem că, scopul tragerii la răspundere penală este determinat de aplicarea unei pedepse, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Totuși, există o incertitudine în ceea ce privește scopul real al aplicării pedepsei, astfel că, vom face o analiză a patru scopuri urmărite de legiuitor în elaborarea normei de incriminare: reabilitarea, prevenirea săvârșirii de infracțiuni, răzbunarea și descurajarea săvârșirii de noi infracțiuni.

Deși principalul scop al legiuitorului prin elaborarea normei de incriminare este acela de a obține reabilitarea făptuitorului, se observă că, de cele mai multe ori acesta nu este atins, urmând ca, cel care a executat o pedeapsă, să recidiveze pe viitor și să continue comportamentul infracțional.

Al doilea scop, cel al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, se urmărește a fi atins prin punerea făptuitorului în situația în care nu are posibilitatea de a săvârși noi infracțiuni, precum, privarea de libertate, restrângerea exercitării unor drepturi etc.

Al treilea scop, cel al răzbunării, se realizează prin intervenția directă a statului pentru a- l pedepsi pe făptuitor, întrucât prin activitatea infracțională a comis un rău societății și trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Conform acestei opinii, James Stephens, susține în lucrarea sa „A History of the Criminal Law in England, vol. 2, Ed. Macmillan, Londra, 1883”, că „dreptul penal pornește de la ideea că este corect din punct de vedere moral ca infractorii să nu fie agreați de societate și este de dorit ca aceștia să nu fie agreați”.

Al patrulea scop, cel al descurajării săvârșirii de noi infracțiuni este realizat prin măsurile luate de fiecare dată când se constată săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, ceilalți indivizi din societate fiind astfel descurajați să comită fie fapte similare, fie alte fapte prevăzute de lege.

Exisă astfel două tipuri de descurajare: generală și specială. Cea generală se bazează pe ideea că pedepsirea făptuitorului îi va determina pe ceilalți să se abțină de la a comite fapte incriminate de lege, iar cea specială are în vedere descurajarea făptuitorului de a comite fapte incriminate de lege pe viitor.

Montesquieu afirmă despre Lege: „Legea se angajează să pedepsească numai faptele”, astfel că, pentru a determina dacă o anumită conduita constituie infracțiune, norma de drept penal nu oferă doar o listă cu infracțiuni, ci și un set de principii care ajută, in concreto, la încadrarea unei fapte într-o anumită norma de incriminare.

Concluzionând asupra celor menționate anterior, ne raliem opiniei potrivit căreia, legea trebuie să aibă ca scop principal aplicarea unei pedepse proporționale cu fapta săvârșită, păstrând un echilibru între oferirea unei șanse de reabilitare a celui condamnat și prevenirea și descurajarea săvârșirii de infracțiuni atât la nivelul individului, cât și la nivelul societății.

Principiile răspunderii penale

1. Principiul legalității

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea), în hotărârea din 22 noiembrie 1995, în cauza S.W. contra Marii Britanii, par. 34-36, a arătat că doar legea poate stabili faptele care constituie infracțiuni și doar legea poate stabili pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii infracțiunilor (nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege). De asemenea, Curtea a stabilit că legea trebuie să fie previzibilă și accesibilă, astfel încât orice persoană să își poată da seama pe baza textului care sunt acțiunile sau inacțiunile care pot antrena răspunderea penală. Tot Curtea a stabilit, prin hotărârea din 28 martie 1990, în cauza Groppera Radio AG ș.a. contra Elveției, par. 68, că întinderea noțiunii de accesibilitate și previzibilitate depinde de conținutul normei, de domeniul de aplicabilitate și de numărul și calitatea celor vizați de norma respectivă.

Principiul se regăsește și în acte internaționale: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de ONU în 1966 (art. 15), Convenția europeana a drepturilor omului (art. 7 par. 1)^[6].

În dreptul intern, acest principiu se regăsește în art. 1 NCP privind legalitatea incriminării și în art. 2 NCP privind legalitatea sancțiunilor de drept penal, precum și la nivel constituțional în art. 23, Libertatea individuală, alin. (12) din Constituția României.

2. Principiul unicității răspunderii penale (Ne bis in idem)

Potrivit art. 6 NCPP, nicio persoana nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.

Principiul se regăsește și în art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și în art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Conform hotărârii din 29 mai 2001, în cauza Franz Fischer c. Austriei, par. 28, autoritățile pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul Convenției europene, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și independent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă^[7].

3. Principiul celerității și al prescriptibilității răspunderii penale

Principiul celerității este prevăzut atât în doctrină^[8] și potrivit acestei opinii, este necesar ca momentul tragerii la răspundere să fie cât mai apropiat de săvârșirea infracțiunii, cât și în art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, potrivit căruia, inculpatul are dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil.

În NCP instituția prescripției este prevăzută de art. 153, potrivit căruia, prescripția înlătură răspunderea penală, iar art. 149 prevede termenele de prescripție a executării pedepsei. Aceasta instituție urmează să fie analizată în secțiunea privind cauzele care înlătură răspunderea penală.

4. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

Răspunderea penală este, în principiu o răspundere personală. În acest sens, art. 2 NCP alin. (1) prevede că „legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”. De asemenea, circumstanțele personale ale autorului sau ale unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți, iar cele reale se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50 NCP alin. (1) și alin. (2)]. Răspunderea penală își păstrează caracterul personal și în cazul participației penale, precum și al infracțiunilor colective, de pildă, în cazul săvârșirii infracțiunii de încăierare, ținând cont de criteriile de individualizare ale pedepsei, se poate personaliza răspunderea în funcție de activitatea infracțională a fiecărui participant.