Noţiunea de „probe noi în apel”. Privire critică asupra efectelor practice pe care le-ar putea produce recenta Decizie nr. 9/2020 a ÎCCJ în procesele civile

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Introducere

Articolul 254 alin. (1) C.pr.civ. stabilește pentru judecata în primă instanță că probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Sancțiunea decăderii, menționată la alin. (1), este întărită în alineatul următor, care prevede că dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afara unor cazuri de excepție enumerate în mod limitativ în același art. 254 alin. (2) C.pr.civ.

Pe de altă parte, art. 478 alin. (2) C.pr.civ. stabilește că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Aplicarea coroborată a acestor texte de lege a născut în practică interpretări diferite cu privire la probele care pot fi încuviințate în apel, soluțiile contradictorii ale instanțelor de judecată reținând, în esență, următoarele:
– în apel pot fi cerute orice fel de probe noi, chiar dacă nu au fost cerute în fața primei instanțe și chiar dacă partea le-a cerut peste termen, iar instanța a constatat decăderea;
– în apel pot fi cerute probe noi, cu excepția celor în legătură cu care instanța de fond a constatat decăderea;
– în apel nu pot fi cerute probe care nu au fost solicitate în fața primei instanțe în termenul prevăzut de art. 254 C.pr.civ.

Urmare a acestor soluții contradictorii, Curtea de Apel Cluj a decis sesizarea instanței supreme pentru ca aceasta să ofere un răspuns cu valoare de lege, care să asigure interpretarea unitară a noțiunii de probe noi ce pot fi cerute în etapa apelului^[1].

Problema juridică pusă în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost deloc una simplă, oricare dintre cele trei soluții prezentate anterior putând fi criticată dintr-un anume punct de vedere. Prima soluție prezenta inconvenientul de a goli de conținut sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba. A doua soluție i-ar fi plasat pe cei care nu au solicitat deloc o probă în fața primei instanțe într-o situație mai favorabilă decât cea în care s-ar fi aflat cei care au solicitat acea probă, dar peste termenul impus de art. 254 C.pr.civ. În fine, ultima soluție, deși aparent echitabilă, ar fi fost în neconcordanță cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C.pr.civ., care prevăd expres că, în apel, pot fi cerute și alte probe în afara celor solicitate în fața primei instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 9/30.03.2020^[2] („Decizia ÎCCJ” sau „Decizia”) prin care a stabilit următoarele: „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea”.

Altfel spus, instanța supremă a optat pentru prima variantă, care permite instanței de apel să administreze orice fel de probe noi, lucru care lipsește de efectivitate sancțiunea decăderii din probă în fața primei instanțe, după cum vom arăta în continuare. Precizăm că, în cadrul acestei expuneri, nu vom analiza raționamentul juridic avut în vedere de instanța supremă pentru a alege această soluție, ci ne vom limita doar la a prezenta efectele practice pe care estimăm că această soluție le va produce în procesele civile.

II. Lipsirea de efectivitate a sancțiunii decăderii din probă

Consecința majoră a Deciziei ÎCCJ nu este produsă în fața instanțelor de apel, ci vizează etapa judecății în primă instanță. Soluția golește practic de conținut instituția decăderii din probă în primă instanță, decădere care este lipsită de efecte juridice concrete și efective. Anterior acestei decizii, probele trebuiau propuse de părți prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, în afara excepțiilor prevăzute de art. 254 alin. (2) C.pr.civ. Efectele acestei sancțiuni erau foarte clare, în măsura în care proba nu era propusă în termen, judecătorul avea posibilitatea de a nu o încuviința, indiferent cât de concludentă și utilă ar fi fost aceasta pentru soluționarea cauzei.

În măsura în care partea poate solicita în apel administrarea probelor pe care nu le-a solicitat în termen în fața primei instanțe, această sancțiune rămâne fără efect. Deși art. 254 alin. (1) C.pr.civ. va putea fi aplicat în continuare în etapa judecății în primă instanță, ulterior acestei Decizii, avem serioase îndoieli că judecătorii vor mai aplica acest articol, atâta vreme cât proba va putea fi cerută cu succes în etapa apelului, iar soluția pe care ar pronunța-o judecătorul în primă instanță ar putea fi invalidată în calea de atac tocmai ca urmare a administrării acelei probe.

Deși Decizia ÎCCJ vizează numai interpetarea art. 254 C.pr.civ., aceasta ar putea să producă efecte și în alte situații în care o probă trebuie cerută într-un anumit termen, sub sancțiunea decăderii. Spre exemplu, potrivit art. 262 alin. (3) C.pr.civ., nedepunerea onorariului de expert în termenul fixat de instanță atrage decăderea din proba cu expertiza. Conform art. 260 alin. (6) C.pr.civ., atunci când proba cu martori a fost încuviințată, pe baza excepțiilor prevăzute la art. 254 alin. (2) C.pr.civ., dovada contrară trebuie cerută, sub sancțiunea decăderii, în aceeași ședință. De asemenea, potrivit art. 337-338 C.pr.civ., obiecțiunile la raportul de expertiză și cererea de efectuare a unei noi expertize trebuie depuse la primul termen după depunerea raportului de expertiză, sub sancțiunea decăderii.

În toate aceste situații, dacă probele sunt cerute tardiv în primă instanță, este posibil ca judecătorii să nu mai constate decăderea, din moment ce, în apel, cererile ar urma oricum să fie încuviințate, dacă probele sunt utile și concludente. Prin urmare, Decizia ÎCCJ ar putea face inaplicabilă instituția decăderii din probă în fața primei instanțe, această instituție urmând a produce efecte concrete și efective numai pentru probele propuse peste termen în căile de atac. De asemenea, în măsura în care probele nu sunt cerute deloc în fața primei instanțe, acestea pot fi cerute direct în apel, dacă sunt admisibile, potrivit legii.

În continuare, ne propunem să analizăm în ce măsură lipsirea de efectivitate a sancțiunii decăderii din probă produce efecte pozitive sau negative asupra desfășurării procesului civil.

III. Efectele pozitive ale Deciziei ÎCCJ

Soluția instanței supreme, indiferent de inconvenientele pe care le-ar putea crea în practică, are în spate un scop cât se poate de nobil: ea prezervă ideea de dreptate. Scopul justiției este să realizeze dreptate, iar dreptatea este realizată, cel puțin teoretic, atunci când judecătorul ajunge să afle adevărul. Aflarea adevărului în procesul civil are loc în urma administrării probatoriului. Teoretic, cu cât judecătorii vor administra mai multe probe, cu atât există șanse mai mari ca aceștia să afle adevărul și să „facă dreptate”.

Prin neaplicarea decăderii, ca sancțiune pentru propunerea tardivă a probelor, cel mai probabil va avea loc o creștere a numărului de probe administrate în procesul civil, lucru care ar trebui să mărească gradul de stabilire a adevărului. Din acest punct de vedere, Decizia este una lăudabilă, ea urmărind până la urmă creșterea calității actului de justiție.

Cu toate acestea, ne așteptăm ca Decizia ÎCCJ să producă și consecințe negative asupra modului de desfășurare a proceselor civile, consecințe pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

IV. Efectele negative ale Deciziei ÎCCJ

Pentru a putea înțelege mai bine efectele negative pe care această decizie le-ar putea produce, trebuie mai întâi explicată rațiunea pentru care există instituția decăderii în procesul civil român (A). Ulterior, vom încerca să identificăm diferite conduite ale părților aparent permise de Decizia ÎCCJ (B), urmând ca, în final, să analizăm eventualele remedii pe care le-ar avea instanțele de judecată pentru a combate aceste conduite (C).

A. Importanța instituției decăderii în dreptul procesual civil

Multă lume s-ar putea întreba care este scopul urmărit de instituția decăderii în procesul civil român, de ce a fost reglementată o instituție care împiedică părțile să propună probe peste un anumit termen, atâta vreme cât aceste probe ar putea conduce, până la urmă, la aflarea adevărului. De aceea, s-ar putea spune că instituția decăderii nu are nicio legătură cu aflarea adevărului sau cu ideea de dreptate.

Ea nu este însă singura astfel de instituție existentă în sistemul nostru de drept. Privită din această perspectivă, nici instituția prescripției din dreptul civil nu ar avea legătură cu ideea de dreptate. Dimpotrivă, prescripția chiar ar legitima nedreptatea prin trecerea timpului, fiind, de altfel, o sancțiune mult mai energică decât decăderea din dreptul procesual civil. În cazul prescripției, Statul nu mai oferă forța sa coercitivă persoanelor care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit de lege, deși teoretic, dreptatea ar putea fi de partea acestora. Instituția prescripției este, din acest punct de vedere, discutabilă.

Cu toate acestea, prescripția produce efecte juridice concrete și efective, ea fiind acceptată fără prea multe rezerve în sistemele juridice moderne, pentru că, deși legitimează uneori nedreptatea, ea urmărește realizarea unui scop foarte precis: sancționând conduita pasivă a subiectelor de drept, acestea sunt determinate să-și exercite drepturile subiective într-un anumit termen. În măsura în care drepturile nu sunt exercitate în acest termen, ceilalți participanți au certitudinea că ele nu vor mai putea fi exercitate. Acest lucru contribuie la securitatea circuitului civil.

La fel ca în cazul prescripției, și instituția decăderii din probă are o finalitate asemănătoare: asigură celeritatea procesului civil. Prin sancționarea conduitei pasive a părților de a nu-și exercita dreptul de a propune probele într-un anumit termen, acestea erau constrânse să propună probele din timp. Acest lucru dădea posibilitatea părților și judecătorului să anticipeze ce probe ar putea fi administrate într-o anumită cauză. De asemenea, puține erau situațiile în care judecătorul era nevoit să acorde termene de judecată suplimentare pentru administrarea unor probe care nu fuseseră cerute în termen.

Decăderea, indiferent de efectivitatea aplicării ei, are meritul de a crea părții impresia că, în măsura în care nu solicită probele în termenul prevăzut de lege, există riscul ca instanța să nu le mai încuviințeze. Urmează ca practica să demonstreze care va fi conduita părților în situația în care acestea vor avea certitudinea că lipsa solicitării probelor în termenul prevăzut de lege nu mai este însoțită de o astfel de sancțiune. Din punctul nostru de vedere, limitarea aplicării acestei instituții din cadrul judecății în fața primei instanțe poate da naștere unor conduite periculoase din partea participanților la procesul civil, astfel cum vom arăta în continuare.

B. Conduite aparent permise de Decizia ÎCCJ

Nemaiexistând o sancțiune împotriva propunerii tardive a probelor, Decizia instanței supreme permite părților să propună probele, teoretic, atunci când socotesc ele de cuviință. Este posibil ca părțile să nu mai propună probele direct prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, ci abia la termenul la care se discută probatoriul. Astfel cum am arătat anterior, propunerea probelor prin cerere și prin întâmpinare avea o utilitate practică deosebită: atât părțile, cât și judecătorul puteau anticipa, anterior primului termen de judecată, ce probe ar putea fi administrate în cauză. Judecătorul putea estima dinainte durata cercetării procesului, iar părțile puteau și ele în mod rezonabil să estimeze o durată a procedurii în fața primei instanțe și să construiască o strategie.

Mai mult decât atât, legitimând propunerea probelor în orice moment al judecății, inclusiv direct în apel, Decizia ÎCCJ ar putea autoriza diferite conduite ale părților care să dăuneze celerității procesului civil. Spre exemplu, o parte care ar avea interesul de a tergiversa soluționarea unei cauze ar putea propune probele cu interogatoriu sau cu martori abia după administrarea expertizei din dosar. Dacă o parte propune proba cu martori abia la momentul discutării probelor și nu anterior, cealaltă parte nu mai este obligată să solicite contraproba la același termen de judecată, ci poate cere încuviințarea acesteia oricând în timpul cercetării procesului, chiar înainte ca instanța să acorde cuvântul pe fond.

În cazul unei expertize, situația ar putea deveni și mai problematică. Nimic nu împiedică o parte să propună obiective suplimentare la expertiză după ce instanța a încuviințat obiectivele inițiale și eventual după ce expertiza a ajuns într-un stadiu avansat. Ne întrebăm ce ar decide instanțele de fond într-o astfel de situație, atâta timp cât partea ar avea oricum posibilitatea să solicite aceste obiective suplimentare direct în apel printr-o cerere de completare/refacere a raportului de expertiză. În fine, nu excludem nici varianta de-a dreptul absurdă în care eventuale probe să fie solicitate chiar ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluziile scrise. Instanța ar putea dispune repunerea cauzei de rol, în temeiul art. 400 C.pr.civ., știind că astfel de probe ar fi oricum admisibile în etapa apelului.

De asemenea, Decizia ÎCCJ permite și solicitarea unor probe direct în apel, chiar dacă acestea ar fi trebuit solicitate în fața primei instanțe. O parte ar putea cere o expertiză direct în etapa apelului, fără ca ea să fi fost pretinsă în fața primei instanțe. Ea ar putea solicita direct în apel chiar o completare a raportului de expertiză, prin obiective suplimentare care nu au fost cerute în primă instanță, obiective care să cuprindă inclusiv obiecțiuni care ar fi trebuit formulate după depunerea raportului de expertiză în fața primei instanțe.

Mai mult decât atât, în unele litigii ar putea fi necesară administrarea unor expertize diferite. Părți interesate de tergiversarea soluționării cauzelor ar putea solicita administrarea unei a doua expertize în altă specialitate abia în fața instanței de apel. Solicitarea unor probe direct în apel ar putea fi preferată și în cazul probei cu martori. Este cunoscut faptul că instanțele obișnuiesc să limiteze numărul martorilor încuviințați în cauză. Pentru a ocoli această practică, părțile ar putea alege să ceară o parte din martori în fața primei instanțe, iar cealaltă parte abia în apel, existând astfel șanse mai mari ca toți martorii propuși de parte să fie în cele din urmă încuviințați.

Acestea sunt doar câteva din situațiile care ar putea apărea în practică urmare a acestei decizii a instanței supreme. Toate aceste conduite ale părților, în măsura în care nu vor putea fi cenzurate de către instanțele de judecată, pot genera amânări suplimentare în vederea administrării probelor. Astfel de amânări pot mări durata de soluționare a cauzelor, ducând în mod indirect și la scăderea credibilității sistemului de justiție.

Desigur că unele părți vor continua să respecte rigorile impuse de Cod în materia termenelor până la care care trebuie solicitate probele. Cu toate acestea, în procesele civile există aproape întotdeauna o parte care va fi interesată să tergiverseze soluționarea cauzei și care ar putea, la nevoie, să folosească astfel de aritificii procedurale, care, pentru moment, par a fi autorizate de recenta Decizie ÎCCJ. Credem că istoria a dovedit deja acest lucru, în caz contrar, nu credem că am fi avut reglementate atâtea ipoteze de inadmisibilitate a cererilor de recuzare în Noul Cod de Procedură Civilă.

În continuare, vom analiza în ce măsură instanțele de judecată ar avea la dispoziție alte temeiuri juridice în baza cărora să sancționeze astfel de conduite discutabile ale părților.

C. Posibilitatea instanțelor de judecată de a sancționa conduitele prezentate anterior

Potrivit art. 10 alin. (1) C.pr.civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. Prin urmare, există o obligație teoretică a părților de a urmări ducerea la bun sfârșit a procesului civil și nicidecum tergiversarea acestuia.

De asemenea, art. 12 alin. (1) C.pr.civ. prevede că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Acest articol este o aplicație a abuzului de drept în plan procesual civil.

Din interpretarea coroborată a acestor două articole s-ar putea concluziona că, în ciuda posibilității părților de a propune probe oricând pe parcursul judecății, în măsura în care acest drept nu este exercitat de parte în scopul de a-și proba pretențiile și de a câștiga procesul, ci cu rea-credință, în scopul tergiversării soluționării cauzei, comportamentul părții respective s-ar afla în afara dreptului, astfel încât nu ar mai fi protejat de legea procesual civilă.

Prin urmare, judecătorii ar putea avea la îndemână un temei juridic în baza căruia să respingă o probă solicitată peste termenul legal. Totuși, apreciem că această posibilitate este una destul de limitată. Abuzul de drept sancționează doar reaua-credință a părții, nu și neglijența acesteia. Instituția decăderii avea tocmai avantajul de a permite sancționarea simplei neglijențe a părții, fără să intereseze atitudinea subiectivă a acesteia. Din această cauză, credem că simpla neglijență a părții nu va putea fi, pentru moment, pedepsită în plan procesual civil.

Mai mult decât atât, buna-credință este prezumată până la proba contrară. În schimb, reaua-credință a părții nu poate fi în niciun caz presupusă de judecător. Acest lucru înseamnă că judecătorii ar trebui să dispună de elemente destul de serioase care să le poată forma convingerea că partea a fost, într-adevăr, de rea-credință și că a urmărit tergiversarea soluționării cauzei. Ne întrebăm cum ar putea oare un judecător să ajungă la concluzia relei-credințe a părții când aceasta solicită pur și simplu efectuarea unei expertize sau o completare a raportului de expertiză direct în apel, fără ca judecătorul să administreze un probatoriu suplimentar în vederea stabilirii atitudinii subiective a părții.

De asemenea, simplul fapt că o parte este interesată de prelungirea soluționării cauzei, coroborat cu solicitarea unei probe peste termen pot fi suficiente pentru ca judecătorul să concluzioneze că partea și-a exercitat drepturile procesuale în mod abuziv? Apreciem că nu. Este foarte posibil ca partea să fi fost pur și simplu neglijentă atunci când a omis să solicite proba în termenul legal, fiind necesar să existe elemente suplimentare care să-i dovedească reaua-credință. De aceea, considerăm că această teorie a abuzului de drept ar putea servi judecătorilor doar în situații extrem de limitate în care am avea de-a face cu o rea-credință flagrantă a părții care a solicitat probele peste termenul impus de lege.

În marea majoritatea a cazurilor, credem că judecătorilor le-ar fi dificil să ajungă la o astfel de concluzie. Teoretic, judecătorii au obligația de a motiva riguros aplicarea art. 12 C.pr.civ, pe baza probelor existente în dosar. Mai degrabă ne așteptăm ca, în astfel de situații, judecătorii să se orienteze spre a respinge proba ca nefiind utilă și concludentă. Din punct de vedere teoretic însă, în urma Deciziei ÎCCJ, în măsura în care o probă este utilă și concludentă și nu există indicii clare de rea-credință, judecătorii vor avea obligația să o încuviințeze. Nu trebuie uitat că motivarea respingerii unei probe poate fi cenzurată de instanța superioară în calea de atac. Acest lucru ar putea avea loc inclusiv în etapa recursului, în măsura în care instanțele de recurs ar accepta realizarea unui control de legalitate pe astfel de aspecte.

De aceea, opinăm că Decizia ÎCCJ va permite în viitor anumite conduite discutabile ale părților în desfășurarea procesului civil, conduite care considerăm că vor putea fi sancționate de către judecători numai în cazuri limitate, în care are loc o deturnare flagrantă a dispozițiilor legale de la scopul pentru care au fost instituite. Rămâne însă de văzut dacă instanțele de judecată nu vor identifica eventual alte temeiuri juridice în baza cărora să sancționeze comportamentele descrise anterior.

Apreciem că principiul aflării adevărului nu justifica lipsirea de efectivitate a instituției decăderii, atâta vreme cât judecătorul putea oricând să treacă peste sancțiunea decăderii, în baza art. 22 alin. (2) C.pr.civ. În baza rolului său activ, în vederea aflării adevărului, judecătorul avea oricând posibilitatea să dispună expertize direct în apel, martori în situația în care aceștia nu au fost solicitați în termen, obiective suplimentare în apel sau în primă instanță ulterior încuviințării obiectivelor inițiale. Judecătorul avea posibilitatea inclusiv să dispună, conform art. 400 C.pr.civ., administrarea unor probe după închiderea dezbaterilor, prin repunerea cauzei pe rol, în măsura în care considera că acestea ar fi cu adevărat necesare în vederea aflării adevărului.

Prin urmare, decăderea nu limita în niciun fel posibilitatea judecătorului de a asigura respectarea principiului aflării adevărului, ci reprezenta doar o unealtă pusă la dispoziția acestuia, care obliga părțile să propună probele din timp.

Decăderea îi permitea judecătorului să nu încuviințeze probe utile și concludente, dacă, din diferite motive, nu le considera necesare, numai în situația existenței unei neglijențe din partea părții care le-a propus. Această unealtă ajuta judecătorul să asigure celeritatea procesului civil, fără să-l împiedice să afle pe deplin adevărul.

V. Concluzii

În concluzie, Decizia ÎCCJ are meritul de a urmări sporirea aflării adevărului în procesul civil român. Cu toate acestea, prin golirea de conținut a sancțiunii decăderii, aceasta acordă părților o libertate mult prea mare privind propunerea probelor, permițând anumite conduite discutabile care ar putea afecta celeritatea procesului civil. Modul în care urmează a fi sau nu sancționate astfel de conduite urmează a fi stabilit numai în practica instanțelor de judecată. Considerăm însă că aceste efecte negative se pot produce cel puțin pe termen scurt în etapa judecății în fața primei instanțe. Până la cristalizarea unei jurisprudențe la nivelul instanțelor de apel, instanțele învestite cu soluționarea cauzelor în primă instanță vor încuviința, cel mai probabil, aproape toate probele propuse peste termenul prevăzut de lege.

Principiul aflării adevărului trebuie să rămână obiectivul principal al instanțelor de judecată. Acest obiectiv nu ar trebui însă îndeplinit prin sacrificarea nejustificată a celerității procesului civil. De aceea, ar fi binevenit ca ÎCCJ, fie prin considerentele deciziei, fie printr-o hotărâre ulterioară, să indice posibilități concrete prin care instanțele să poată sancționa eventuale derapaje ale părților. În măsura în care instanțele de judecată nu vor putea să anihileze astfel de conduite, acestea vor dăuna atât celerității procesului civil cât și dreptului la apărare. Nu putem exclude ca, într-o astfel de situație, Curtea Constituțională să fie, în cele din urmă, sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2),art. 479 alin. (2) și art. 254 C.pr.civ., astfel cum au fost interpretate de către Înalta Curte prin Decizia nr. 9/2020.