Noțiunea de acte urgente în procedura penală

8 mai 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2026
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. În contextul actual al pandemiei cu COVID-19 asociate unui „risc global”, cu efecte social-economice imprevizibile, este clar că ne îndreptăm spre un drept penal preventiv sau al securității preventive[1], caracterizat de punerea în practică a unor măsuri de prevenție ante delictum (așa-numitele pedepse de suspect[2], potrivit doctrinei italiene, măsuri reglementate în Decretul legislativ nr. 159/ 06.09.2011, id est Codul legilor antimafia și al măsurilor de prevenție[3]). Este util, în acest sens, să delimităm stadiul reglementării noțiunii de acte urgente în procedura penală, care și ele prezintă un indubitabil caracter preventiv în special în materia probelor.

Complexul de acte care formează procesul penal constituie o activitate ordonată și progresivă desfășurată atât de organele judiciare, cât și de subiecții procesuali[4], însă în principiu doar organele judiciare, în virtutea funcției lor procesuale, pot propune sau îndeplini acte urgente.

Reprezintă acte procesuale sau acte procedurale orice acte juridice care realizându-se în procesul penal (sau, mai larg, în procedura penală) produc efecte juridice în procesul penal[5]. Este depășită sau, în tot cazul, minoritară, viziunea că sunt acte procesuale doar actele care au ca efect imediat nașterea, modificarea sau stingerea unui raport procesual.

Actele urgente nu sunt acte în sensul de negotium iuris (operațiuni juridice), cum ar fi declararea apelului, retragerea plângerii prealabile, renunțarea la apel[6], ci sunt acte în sensul de acte datorate (onere), necesitate de anumite împrejurări declanșatoare stringente. Fiind acte datorate, îndeplinirea actelor urgente constituie în același timp atât drepturi, cât și obligații ale organelor judiciare. Mai mult decât atât, actele urgente sunt actele în mod obiectiv urgente, pentru a fi evitate excesele sau opiniile personale și deci, discreționarismul organelor judiciare.

Nu toate actele urgente sunt acte procesuale, unele acte sunt efectuate chiar înainte de procesul penal, cum sunt actele aferente instituției actelor premergătoare – art. 224 C. proc. pen. anterior, acte care chiar dacă nu mai sunt reglementate sub C .proc. pen. în vigoare, nu înseamnă că nu există ca atare în plan conceptual.

Nu trebuie confundate actele procesuale sau procedurale ca acte sau manifestări de voință ale organelor judiciare sau ale părților[7]ori subiecților procesuali principali cu înscrisurile (instrumentum iuris) care constată existența lor. Forma actului (orală, scrisă) se poate referi la modalități de exhibare, de a face actul cunoscut pentru terți (de ex. citarea martorului), dar poate privi și modalități de documentare nu numai în scris, dar și pe suport magnetic sau electronic[8] (cum ar fi declararea orală a apelului, înregistrarea unei convorbiri între coinculpați).

Desigur că în faza urmăririi penale sunt desfășurate o serie de acte procesuale care trebuie îndeplinite imediat, cu operativitate, dar acest lucru nu semnifică neapărat faptul că toate aceste acte sunt acte urgente. Urgența este dată de caracterul extraordinar și derogatoriu al actelor, de faptul că nu se îndeplinesc uzual, în mod obișnuit și de termenul scurt sau foarte scurt (destul de ușor de identificat prin adverbele „imediat”, „de îndată”, „fără întârziere”) în care trebuie îndeplinite, fără formalități împovărătoare ori inutile.

2. Este vorba nu de urgență, ci de acte procesuale și procedurale operative, atunci când întâlnim, în urmărirea penală, o serie de acte care se subsumează modalităților de învestire a organelor de urmărire penală (organe de poliție judiciară, organe speciale de cercetare penală, procurori), de strângere și administrare uzuală a probelor, de promovare a acțiunii penale față de suspecții identificați ca făptuitori, în scopul tragerii la răspundere penală și, eventual, la răspundere civilă și a condamnării acestora de către instanța penală.

Astfel, lato sensu am putea considera urgente toate actele îndeplinite în termen scurt în faza de urmărire penală într-o anumită procedură, cum ar fi la percheziție împuternicirea dată organului de cercetare penală de a efectua percheziția, procesul-verbal de percheziție, încheierea prin care se dispune arestarea unei persoane fizice, mandatul de arestare[9], mandatul de aducere etc.

De asemenea, stricto sensu actele urgente sunt actele considerate ut singuli, spre deosebire de actele dintr-o procedură urgentă (procedura flagrantului sau a luării măsurii preventive) care sunt cum am menționat acte urgente lato sensu. Desigur că legiuitorul poate opta să definească sau să reglementeze noțiunea de acte urgente, dar dacă nu o face, revine doctrinei de specialitate sarcina să delimiteze și să nuanțeze ce acte pot fi calificate drept acte urgente.

Interesul ar fi dublu, pe de o parte dinamizarea procesului penal, iar pe de alta prevenirea rapidă și sigură a unor impedimente, mai ales de ordin probatoriu, care ar putea obstacula desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Și în această materie, a actelor urgente, cu anumire limitări în special de timp, trebuie respectate principiile fundamentale ale procesului penal: legalitatea, principiul separării funcțiilor judiciare, principiul oficialității, al aflării adevărului și nu în ultimul rând al caracterului echitabil și al termenului rezonabil al procesului penal[10]. Trebuie ținut cont că o societate democratică nu doar consacră în lege (C. proc. pen.) reguli și garanții procesuale, fără ca acestea să fie efective[11], iar restrângerea lor trebuie să treacă testul caracterului subsidiar, necesar și proporțional cu situația care a creat restrângerea.

Principiul nemijlocirii implică un contact direct al judecătorului cu mijloacele de probă, dar și readministrarea probelor administrate la urmărire penală[12]. Ca și sistematizare, nemijlocirea este tratată în doctrina noastră ca principiu specific fazei de judecată[13], iar în doctrina portugheză printre principiile privitoare la probe[14], în acest sens fiind și viziunea legiuitorului portughez (art. 355 C. proc. pen. portughez)[15].

În Codul nostru de procedură penală nu există o definiție sau o reglementare generică a actelor urgente, însă atât în Codul de procedură penală, cât și în Codul de procedură civilă în vigoare există instituția asigurării anticipate a probei testimoniale (art. 308 C. proc. pen., respectiv art. 359 și urm. C. proc. civ.). Diferența o face, față de procedura penală, faptul că în procedura civilă este permisă asigurarea anticipată a mai multor tipuri de probă (de ex. cu înscrisuri), nu doar a celei cu martori.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Astfel, dacă în procesul civil se ivește necesitatea administrării urgente a unor probe, întrucât până la administrarea lor în fața instanței de judecată acestea pot să dispară sau nu mai pot fi ulterior administrate, atunci partea poate apela la conservarea dovezilor pentru un eventual litigiu sau pentru un litigiu în desfășurare[16]. Este subliniată în doctrină[17] obligația solicitantului de asigurare a dovezilor de a demonstra pe lângă condiția de urgență și riscul pieirii probei ori cel puțin dificultatea administrării acesteia. Dacă există acordul pârâtului, urgența nu mai trebuie dovedită [art. 359 alin. (2) C. proc. civ.].

În procedura penală română[18] este controversată de ex. natura juridică a declarației date de persoana vătămată înainte de începerea urmăririi penale. Întrucât legiuitorul o consideră mijloc de probă, potrivit art. 111 alin. (9) și (10) C. proc.pen. în vigoare, se reține valoarea sa probatorie, deși luarea ei, de îndată, este situată într-un cadru extra-procesual și poate fi calificată ca act premergător începerii urmăririi penale. În doctrină chiar s-au exprimat o opinie în sensul neconstituționalității art. 111 alin. (9) C. proc. pen., în urma modificării acestora prin O.U.G. nr. 18/2016, întrucât apare posibilitatea chiar a condamnării inculpatului pe baza unor mijloace de probă administrate în afara procesului penal, nerespectându-se aparent nici cerințele legalității și loialității administrării probelor[19].

De asemenea, sunt acte urgente unele acte de cercetare penală efectuate în cauză de organele de cercetare necompetente, dar care nu suferă amânare, cum este cazul cercetării la fața locului, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. pen. în vigoare (art. 213 C. proc. pen. anterior[20]). Lucrările efectuate se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activității organului care le-a efectuat, procurorului competent[21].

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare, implicit sunt acte urgente și luarea măsurilor de către organul de cercetare penală pentru limitarea consecințelor infracțiunii comise, prin întocmirea unui proces-verbal în acest sens.

Termenele foarte scurte și scurte, exprese sau implicite, de ordinul orelor (24 de ore, 48 de ore sau de cel mult 24 de ore etc.) sau zilelor (una, 2, 3 sau 5 zile), în care se îndeplinesc potrivit legii de procedură române unele acte procesuale sau de procedură sunt în opinia noastră un indiciu sigur că acele acte sunt acte urgente.

Astfel, există un termen de 24 de ore pentru soluționarea cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare [art. 158 alin. (5) C. proc. pen. în vigoare].

Alte forme de percheziție (corporală și a unui vehicul) nu trebuie încuviințate în prealabil, putând fi dispuse și de organele judiciare sau de organele cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice, care le și pot efectua[22]. Nu se emite mandat, dar trebuie încheiat un proces-verbal, o copie a acestuia fiind lăsată persoanei percheziționate [art. 166 alin. (5) și (6) C. proc.pen. în vigoare]. În jurisprudența italiană (o soluție din 5 iul. 1990 a Curții Supreme de Casație[23]), s-a statuat că percheziția asupra persoanei supuse procedurii, delegată de procuror poliției judiciare, potrivit art. 247 alin. (3) raportat la art. 370 C. proc. pen. italian nu constituie un act urgent, întrucât este necesară, sub sancțiunea nulității, înștiințarea prealabilă a apărătorului[24].

3. O referință indirectă la urgență apărea și în Ordonanța din 1670 din timpul regelui Louis al XIV-lea (Ordonanța lui Colbert), care prevedea că doar judecătorii și procurorii Regelui puteau primi denunțuri și plângeri, iar în cazul în care existau urme ale infracțiunii, judecătorul trebuia să se deplaseze imediat la locul faptei și să procedeze la stabilirea faptelor, începând cu adunarea informațiilor de la martori[25].

Reglementarea actelor urgente se regăsește în Codul de procedură penală italian printre primele articole din Cartea a VII-a, Judecata (este vorba de judecata în primă instanță), cuprinzând actele preliminare judecății (dezbaterii), actele din cursul judecății propriu-zise și actele succesive judecății[26]. Reiese de aici, importanța dezbaterii ca loc privilegiat pentru contradictoriul părților și pentru administrarea probelor, cu respectarea egalității de arme și a terțietății și imparțialității judecătorului.

Potrivit art. 467 C. proc.pen. italian, actele urgente intră în categoria actelor preliminare judecății (dezbaterii) și se dispun de judecătorul italian doar la cererea părții, iar nu doar exclusiv la cererea procurorului (potrivit art. 308 C. proc. pen. român, în procedura audierii anticipate), și privesc doar probele care nu pot fi administrate în cursul judecății (prove non rinviabili).

Despre ziua, ora și locul stabilite pentru îndeplinirea actului urgent va fi informat înainte cu cel puțin 24 de ore, Ministerul Public italian, persoana vătămată și apărătorii interesați. Motivele de urgență exclud, potrivit doctrinei italiene[27], administrarea unei expertize de lungă durată sau a unei mărturii a minorului, ambele proceduri implicând un grad ridicat de complexitate și cu un consum deloc neglijabil de timp, întrucât în cazul minorului este necesară atât prezența părinților săi, cât și a serviciilor sociale de protecție a minorului.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (3) C. proc. pen. italian (dispoziție legală cu caracter general), suspendarea procesului nu împiedică efectuarea actelor urgente.

Potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. pen. italian, judecătorul recuzat va putea efectua doar actele urgente în cauză, dacă instanța de recuzare decide astfel, prin ordonanță. Numai actele urgente vor putea fi efectuate de instanța penală italiană și în cazul în care este suspendat procesul datorită incapacității inculpatului (stării sale mentale), ca și atunci când este suspendat procesul penal întrucât a fost sesizată instanța civilă să se pronunțe, ca și chestiune prealabilă, asupra cetățeniei sau stării civile a inculpatului.

Actele urgente sunt legate însă în special de administrarea anticipată a unor probe și de unele cazuri din cadrul instituției incidentului probatoriu (art. 392 C. proc. pen. italian actual), avându-și originea în art. 418 din C. proc. pen. italian de la 1930, care reglementa mărturia de memorie viitoare („testimonianza a futura memoria”). Este o expresie oarecum improprie, de vreme ce mărturia are loc în mod anticipat pentru un proces în curs, iar nu în mod anticipat pentru un proces viitor, acest lucru nefiind din punct de vedere juridic posibil.

Regula este că, în procesul penal, mărturia se administrează chiar în momentul în care va fi utilizată pentru a servi instrucției sau judecății[28], adică pe scurt pentru a servi judecătorului sau pretorului (magistrat prezent în procedura penală italiană, pe parcursul secolului XX).

Administrarea probei cu martori pentru un moment ulterior al procesului în curs are loc dacă sunt întrunite anumite circumstanțe care fac previzibilă împiedicarea pe viitor a administrării probei și fiind, desigur, necesară și utilă dobândirea probei.

Această inovație exista și în Codul de procedură penală italian din 1913 (Codice Finocchiaro Aprile), ca și în dreptul procesual civil italian (art. 692 C. proc. civ. italian din 1940, în vigoare), fiind calificat un „mijloc de instrucție preventivă”. În momentul judecății propriu-zise nu se mai impune depunerea unei atari mărturii cu efect viitor, dar dacă mărturia în pretoriu este împiedicată, se procedează la audierea la domiciliu[29] (sau mai exact de la locul unde se găsește martorul).

Mărturia de memorie viitoare pierde caracterul de mărturie propriu-zisă și derogă de la principiul nemijlocirii, dar se conservă ca probă prin înscrisul respectiv (probă documentară). Ca la orice mărturie, va putea fi admisă proba contrară. Va fi luată în considerare de judecătorul cauzei doar dacă este citită în cursul dezbaterii[30], observându-se aici efortul legiuitorului italian de a recupera oralitatea specifică acestei probe.

Dacă împrejurările care făceau previzibilă împiedicarea pe viitor a administrării probei nu se confirmă, nimic nu împiedică reaudierea martorului respectiv în faza judecății, fără ca acesta să mai depună jurământul de martor[31]. Nedepunerea jurământului încă o dată de către martorul reaudiat este o altă excepție de la mersul normal al procedurii.


* Materialul a fost publicat în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic.

Articolul este scris pe baza prezentării materialului Powerpoint din data de 31.03.2020 de către autor, în cadrul Conferinței online Urgența în drept din 30-31 martie 2020, organizată în premieră de Facultatea de Drept a Universității din București.

[1] U. Sieber, Prelegerea susținută la 30 martie 2016 la Universitatea de Vest din Timișoara cu titlul „Schimbarea de paradigmă în societatea dominată de risc global: de la dreptul penal la un drept al securității globale. Analiza noilor limite ale controlului infracționalității” în broșura oferită participanților auditori, p. 20 și urm.

[2] Alături de măsurile de siguranță cu care se confundă parțial, sunt măsuri de prevenție fișa de drum obligatorie, avizul oral al chestorului de poliție, supravegherea specială de siguranță publică (măsuri de prevenție personale), sechestrul și confiscarea (măsuri de prevenție patrimoniale). Deși în principiu Curtea Constituțională italiană s-a pronunțat în mai multe rânduri în favoarea măsurilor de prevenție în dreptul penal, aceste măsuri de prevenție ridică în continuare probleme de constituționalitate și de convenționalitate (Marea Cameră CEDO, în Cauza de Tommaso contra Italiei, 23 feb. 2017, a condamnat statul italian pentru lipsa de previzibilitate a legii care prevede măsura de prevenție de drept penal a supravegherii speciale cu obligația de a rămâne într-un anumit loc). A se vedea G. Marinucci, E. Dolcini, G. L. Gatta, Manuale di Diritto Penale, Parte Generale, Settima edizione, Giuffrè Editore, Milano, 2018, p. 821.

[3] T. Padovani, Diritto penale, XI edizione, Giuffrè Editore, Milano, p. 400.

[4] V. Dongoroz & colectiv, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, Volumul V, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 344.

[5] G. Conso, Istituzioni di diritto processuale penale, Terza edizione aggiornata, Giuffrè Editore, Milano, 1969, p. 186-187.

[6] O. Vannini, Manuale di diritto processuale penale italiano, Seconda edizione aumentata, Dott. A. Giuffrè-Editore, Milano, 1946, p. 78.

[7] I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002, p. 456.

[8] G. Spangher, L. Della Ragione, Codice di procedura penale ragionato, con schemi a lettura guidata, VI edizione, Nel Diritto Editore, Molfetta, 2019, p. 211.

[9] F. Ciopec, Drept procesual penal. Partea generală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 263.

[10] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura C.H. Beck, 2014, p. 11 și urm.

[11] L. Violante, Il nuovo codice e il contesto: un impegno difficile ma necessario in Il nuovo codice di procedura penale visto dall’ estero, a cura di Mario Chiavario, Giuffrè Editore, Milano, 1991, p. 286.

[12] A. Zarafiu, op. cit., p. 355.

[13] Idem, p. 353 și urm.

[14] P. de S. Mendes, Lições de direito processual penal, 5a reimp. da edição de Setembro de 2013, Coimbra, 2018, p. 219.

[15] Codigo de processo penal, M.J. Antunes, 21.a edição, Coimbra Editora, Coimbra, 2015, p. 160.

[16] A. Tabacu, Drept procesual civil. Legislație internă și internațională, doctrină și jurisprudență, Ed. a II-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2019, p. 302-303.

[17] Idem, p. 303.

[18] F. Ciopec, op. cit., p. 123.

[19] M.-C. Graur, Acțiunea penală – între oficialitate și oportunitate, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 90 și 92.

[20] A. Crișu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 399.

[21] Idem, p. 401.

[22] A. Zarafiu, op. cit., p. 355.

[23] L. I. Pisanelli, Indagini preliminare delegate, Rivista di diritto e procedura penale, 1995, Giuffrè Editore, Milano, p. 1168.

[24] Ibidem.

[25] A. Battaglia, Processo alla giustizia, Editori Laterza, Bari, 1954, p. 75.

[26] G. Spangher, L. Della Ragione, op. cit., p. 777.

[27] Idem, p. 780.

[28] V. Manzini, Trattato di diritto processuale penale italiano, Quinta edizione con le modificazioni del 1955 e precedenti, Volume Terzo. Gli atti del proceso penale, Unione Tipografico-editrice Torinese, Torino, 1956, p. 287.

[29] Idem, p. 289.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 290.

Noțiunea de acte urgente în procedura penală was last modified: mai 17th, 2020 by Ionuț Nefliu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice