Notariatul, în misiune de pace (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

România a trecut pe lângă nașterea teoriei statului de drept din Germania și Franța, și nici nu a cunoscut parcursul transformării acestei teorii într-un veritabil sistem politic, care a durat timp de aproape două secole. Așadar, nici doctrina juridică germană a Rechtsstaat-ului, care s-a impus începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea (urmată de teoria autolimitării), și nici concepția franceză a statului de drept, care s-a dezvoltat începând cu secolul al XX-lea, nu au fost – prea mult – cunoscute vieții politice din România^[1].

În anul 1945, în România se instaura regimul comunist, un regim totalitar, care avea să ia sfârșit abia 44 de ani mai târziu. Așa se face că România a luat contact brusc cu statul de drept și cu democrația – ce-i drept, luptându-se pentru acestea – abia în 1989. Un contact brusc cu un sistem de drept, care, așa cum vom vedea, nu putea fi implementat peste noapte.

Prima Constituție democratică modernă era adoptată în 1991 (fără să o neglijăm totuși și pe cea din 1923) și conținea – din fericire – toate elementele instaurării binevenite a unui stat de drept: separația puterilor în stat, libertatea persoanei și a presei, independența justiției, garantarea proprietății private, dreptul la vot. Cu toate acestea – și n-ar trebui să ne mire – la 31 ani de la adoptarea Constituției din 1991, în România există încă neconcordanțe între textul actual constituțional din 2003 (a se citi principiile statului de drept) și viața politică concretă (a se vedea Raportul din 20.07.2021 al Comisiei Europene privind statul de drept din România). Critici, observații sau recomandări, mai greu sau mai ușor de acceptat și implementat, ele arată, de fapt, că democrația și statul de drept au fost mai mult „înghițite” în România – date, uneori, afară – și nicidecum asimilate benevol. Să fim înțeleși, statul de drept și democrația constituie o provocare pentru toate statele lumii, nu numai pentru țara noastră, iar neconcordanțele (neîmplinirile) despre care rapoartele oficiale amintesc se pot întâlni – într-o măsură mai mare sau mică – inclusiv în state europene cu o tradiție democratică mai îndelungată. Istoria ultimelor trei decenii ne-a arătat că, în România, un astfel de stat de drept – atrăgător, dorit, fascinant – nu este atât de lesne de acceptat, iar voința politică pare a fi prima care i se opune. Sistemul judiciar, corupția în administrație și libertatea mass-mediei sunt subiectele principale în dialogul – pentru unii, anost și obositor – dintre instituțiile europene, pe de o parte, și factorii politici din România, pe de altă parte, încă dinainte de aderarea României (2007). O Constituție democratică este o piesă obligatorie, dar este departe de a fi suficientă. Ea constituie doar punctul de pornire, iar România va duce, probabil, aceleași lupte care au desăvârșit acest sistem în țările de origine (lupte mai puțin doctrinare și mai mult politice). Probabil că H. de Balzac avea dreptate atunci când afirma că „popoarelor le trebuie nu numai instituții, ci și moravuri” (Théorie de la démarche, L’Europe Littéraire, 1833).

Statul de drept se confundă cu cultul dreptului și se sprijină pe judecător – un personaj-cheie în controlul abuzurilor administrației – și pe juriști. De altfel, principalele preocupări atunci când vine vorba de statul de drept se referă chiar la statutul magistraților, independența acestora, sau, mai pe larg, cuprinzând și alte probleme adiacente, la starea justiției.

Acestea fiind „problemele la zi” și concentrați, în mod firesc, de decenii asupra rezolvării acestora – la nivelul reformelor instituționale și administrative – uităm că statul de drept înseamnă ordine de drept și cultul dreptului la un nivel de bază, al cetățeanului. Statul de drept cere aplicarea și respectarea legilor, într-o manieră concretă, de către cetățeni. Și dacă problemele instituționale sunt întotdeauna mai vizibile, nu înseamnă că aplicarea concretă a legilor ar constitui un dat sau o formalitate.

Notarul are o contribuție particulară la menținerea ordinii de drept, din două perspective particulare, mai puțin teoretizate și aproape trecute cu vederea: menținerea păcii sociale și funcția sa de observator!

**

Notarul este însărcinat cu una dintre cele mai importante misiuni de pace internă a unei țări, deține pentru aceasta înalta autoritate publică a statului, are numeroase obligații față de stat, aflându-se sub controlul ministrului justiției, dar, cu toate acestea, activitatea sa este independentă și liberală.

Notariatul este o componentă fundamentală pentru statul de drept și pentru sistemul judiciar al țării. Nu o simplă cărămidă, nu o grindă, nu un stâlp oarecare, ci parte a fundației pe care stă însuși statul de drept. De ce? Statul de drept se fundamentează pe cunoașterea, respectarea și aplicarea legilor atât de către cetățeni, cât și de cei care reprezintă națiunea și cei care guvernează. Legile trebuie să fie clare, să poată fi înțelese de cetățeni, să nu retroactiveze și să fie predictibile. Misiunea aplicării legilor pe teritoriul țării revine, în câteva domenii-cheie pentru societate, notariatului. Pentru aceasta, statul transmite corpului notarial, prin lege, autoritatea sa publică. Atunci, actul notarial are o autoritate specială, care îi conferă o forță probantă și o forță executorie deosebite de ale altor acte juridice.

Drepturile înseamnă ciocniri între interese diferite. Legea este, în general, suficientă pentru a concilia aceste ciocniri, dar, în concret, un profesionist al dreptului, deținător al autorității publice, este însărcinat de stat cu aplicarea legii în anumite domenii importante pentru cetățeni și pentru stat: proprietate, familie, succesiune. Astfel încât, între milioane de cetățeni cu interese contrarii, între părinți și copii, între soți sau foști soți, între vânzători și cumpărători, între creditori și debitori, între moștenitori, și în final, între stat și cetățeni să fie pace!

Pacea nu este o metaforă! Pacea trebuie câștigată și apoi trebuie menținută! Pacea familiilor era evocată magistral de consilierul Réal încă de la adoptarea Legii notariatului francez din 1803: «Pentru a așeza pe baze solide dreptul de proprietate, libertatea civilă, liniștea familiilor… o a patra instituție (după tribunale, judecătorul de pace și preoți!) este necesară, și, alături de funcționarii care conciliază și care judecă litigiile, liniștea, impune ca alți funcționari să dea sfaturi dezinteresate părților, să le redacteze imparțial dorințele, făcându-le cunoscută părților întreaga întindere a obligațiilor pe care acestea le contractează, să formuleze în scris aceste angajamente cu claritate, dându-le caracterul unui act autentic și forța unei hotărâri definitive, perpetuând existența lor și conservându-le în depozit cu fidelitate, împiedicând nașterea conflictelor între persoanele de bună-credință și răpindu-le celor lacomi, cu speranța unui succes, dorința de a face o contestație injustă. Acești funcționari dezinteresați, acești redactori imparțiali, această specie de judecători voluntari care obligă în mod irevocabil părțile contractante sunt notarii; această instituție este notariatul».

Pacea socială este deosebit de importantă pentru stat, deoarece acestuia nu-i sunt indiferente litigiile dintre cetățeni sau dezordinea socială. Într-un stat de drept cetățenii trebuie să se conformeze voluntar, iar încălcarea legilor și litigiile (de orice fel) ar trebui să fie cât mai puține. Dacă această pace socială nu poate fi asigurată în raporturile dintre cetățeni, atunci statul de drept este o iluzie, nici măcar o teorie! Eșecul statului de drept nu se produce când o reformă sau alta eșuează sau este întârziată, eșecul statului de drept se produce când pacea socială nu mai poate fi asigurată. Or, statul are obligația să garanteze și să asigure pacea dintre cetățeni, prin mijloacele cele mai eficiente. Funcția de redactare, funcția de consiliere, funcția de autentificare sunt – așa cum vom vedea – mijloace, dar misiunea notarului este să asigure pacea socială.

Notariatul român nu are istoria notariatului italian sau a celui francez, care iau ființă încă din secolul al XIII-lea. Istoria grea a acestei țări, loc de bătălii între imperii și aflată mereu sub puterea sau influența acestora, desăvârșirea sa statală târzie, dar și orgoliile ulterioare au făcut ca instituția notariatului să ia naștere – la nivel național – abia în perioada comunistă (1950). Notariatul de Stat – cu posibilitățile sale logistice modeste – a scris 45 de ani de istorie proprie în România – aflându-se, probabil, mai aproape de durerile și necazurile poporului despuiat de proprietatea privată, decât orice altă instituție – care nu poate fi neglijată – și care este model pentru tinerii notari de azi, prin rigoare și profesionalism. Acum însă avem 27 ani de notariat modern în România, care se administrează singur, complet detașat de finanțele țării și muncește să recupereze secole de întreruperi.

Notariatul român și-a regăsit identitatea liberală nativă abia în 1995. De atunci – conștient de misiunea de pace care i-a fost încredințată de stat – notariatul a pornit pe lungul drum al reformelor. Prima, 1995 (adoptarea Legii nr. 36 a notarilor publici și a activității notariale, înființarea Casei de asigurări pentru garantarea responsabilității civile a notarilor publici, azi Casa de Răspundere Civilă a Notarilor Publici, dovadă a seriozității profesiei în fața societății). În întreaga țară funcționau în 1995, doar 140 de notariate de stat, mult sub nevoile populației. Organizarea liberală a profesiei a realizat un salt calitativ al actului notarial nemaiîntâlnit. Este suficient să fie lecturate, în paralel, un contract încheiat în perioada notariatelor de stat și un contract încheiat în zilele noastre, pentru a observa amploarea obligației de consiliere a notarului și rigoarea conținutului actelor juridice actuale. A doua, 2007 (Înființarea registrelor naționale notariale, un demers unic în Europa prin întinderea sa, numărând azi 7 registre naționale notariale). A treia, 2012-2013 (Reforma Legii nr. 36, înființarea Institutului Notarial Român, înființarea Centrului Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale și digitalizarea completă a registrelor naționale notariale, debutul pregătirii profesionale continue a notarilor). A patra, 2019-2022 (debutul „erei digitale” în notariat, dezvoltarea și implementarea aplicației informatice I.not la nivelul fiecărui birou notarial, în colaborare cu cea mai cunoscută societate din Europa care oferă astfel de soluții informatice, Societatea franceză GENAPI). Reformele nu se vor opri aici. Era digitală este la început, dar provocările acesteia încă nu pot fi deplin cunoscute. Statul nu poate risca pierderea proprietății private imobiliare sau atingeri aduse acesteia din cauza unor atacuri cibernetice sau a disfuncționalităților sistemelor informatice, care nu vor putea fi niciodată eliminate. Din acest motiv, notariatul este prudent și va face pașii necesari în această direcție după ce va fi cert că actul notarial întocmit în formă electronică va fi complet sigur – asemenea unui act întocmit pe suport material – și va putea asigura, în continuare, pacea socială. Rapiditatea extraordinară a schimbului electronic de informații – realmente seducătoare, chiar tulburătoare – pare că nu ar fi compatibilă nu neapărat cu realitatea încheierii unei convenții oarecare, ci cu exigențele de securitate juridică ale unui act autentic. În final, alegerea va fi a părților…

Notariatul român și-a căutat singur părinții, fără ajutor și fără să se plângă, și a încheiat un Acord de cooperare (2007, în vigoare și azi) cu Consiliul Superior al Notariatului francez, care s-a concretizat în Colocvii notariale franco-române anuale, schimburi de experiență în domenii variate, menite să contribuie la dezvoltarea notariatului român.

Notariatul român și-a căutat apoi singur familia europeană și a aderat la CNUE (2007, Consiliul Notariatelor din Uniunea Europeană) și la ARERT (2010, Asociația Rețelei Europene a Registrelor Testamentare). Munca și seriozitatea notariatului român au dat roade: azi deține funcția de secretar general al CNUE (din 2016) și președinția Consiliului de administrație al ARERT.

Apoi, notariatul român și-a căutat parteneri zonali pentru a coopera în domeniul formării profesionale, coordonării științifice și profesionale, respectiv pentru asigurarea liberei circulații a actelor autentice și promovarea profesiei notariale pe plan local și internațional (2017, Acordul de la București, dintre notariatele din România, Ungaria, Bulgaria și Serbia, la care au aderat în 2019 și notariatele din Malta și Grecia).

Notariatul parcurge un drum pe cont propriu și pe spezele proprii ale notarilor români, aproape singuratic, în care înghite deceniu după deceniu de schimbări. Notariatul s-a angajat – prin aceste reforme – să asigure în România pacea socială!

***

Pace fără conservarea actului juridic nu se poate. Ce s-ar întâmpla dacă actele juridice dintre cetățeni nu ar fi conservate de o persoană sau de o entitate care să prezinte cele mai înalte garanții și care să nu dispară – voit sau nu – peste 5 sau 10 ani? Haosul ar domni! Fiecare birou notarial este creatorul unui fond arhivistic, proprietatea statului, de o importanță covârșitoare pentru liniștea cetățenilor și a afacerilor. Actele notariale imobiliare, succesorale și de divorț sunt păstrate permanent (la încetarea funcției unui notar arhiva sa este preluată de Camera notarilor publici). Mai mult, arhivele fostelor Notariate Județene de Stat se află, azi, în conservarea Camerelor Notarilor Publici, care au derulat, pe speze proprii, investiții de ordinul zecilor de milioane de euro pentru a asigura spații adecvate conservării acestor arhive la nivelul celor 15 Camere ale notarilor. Organizate cu rigoarea unei biblioteci, găsirea unui act notarial are loc în câteva minute. Istoriile patrimoniale ale familiilor, generații după generații, cu momente plăcute și cu tristeți, se află în administrarea notarilor. Dar, mai important de atât, această arhivă asigură certitudinea proprietății imobiliare în România.

Pace fără asigurarea secretului profesional nu se poate. Când nici nu se visa la Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date sau, apoi, la GDPR (Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, intrat în vigoare la 25 mai 2018), notarii știau, din propria perspectivă, valoarea informațiilor și importanța nedivulgării acestora. Tainele sentimentelor, motivelor și gândurilor ce i-au fost încredințate verbal și consemnate în scris, cu ocazia fiecărui act notarial, trebuiau să rămână cunoscute numai notarului. Ca să primești aceste taine, trebuie să dovedești încredere. Iar secretul profesional constituie unul dintre pilonii profesiei notariale din toate țările cu notariat de tip latin. Astfel încât, pentru corpul notarial, GDPR nu a constituit vreo surpriză, constituind doar o circumstanțiere binevenită a propriei obligației de a păstra secretul profesional, pe care o avea de mult și de care era mândru să se achite. Notarul nu va divulga niciodată conținutul unui act notarial unei persoane care nu poate justifica niciun interes pentru a-l afla.

Pace fără imparțialitate nu se poate. Statul a văzut și a căutat, în mod deosebit, în profesia notarială caracteristica imparțialității. Ce alt profesionist al dreptului ar putea să primească interesele contrarii a două părți și să instrumenteze un act pentru acestea, în mod egal și imparțial, să observe și să tempereze tentativele de a avea o poziție dominantă? Tocmai această imparțialitate este cea care dă încredere deplină cetățenilor în funcția notarială și situează, prin aceasta, notariatul alături de funcția judecătorească. Între două persoane aproape întotdeauna va fi nevoie de un arbitru (al contractului), care să le sfătuiască, să le explice drepturile și obligațiile, să calmeze pasiunile, să vegheze ca acela puternic să nu abuzeze de puterea sa în detrimentul celor slabi, să le împace și să le unească.

Pace fără pregătire juridică și răspundere nu se poate. Înființarea Institutului Notarial Român a întărit fundația notariatului, care știa că fără o practică notarială unitară și fără o pregătire continuă a notarilor nu se poate menține stabilitatea și siguranța actului juridic. Pentru aceasta, notariatul cere și are nevoie, în primul rând, de un sistem de învățământ universitar performant, care să-i furnizeze cei mai buni specialiști ai dreptului.

Într-o diversitate de opinii juridice, preocuparea principală a corpului notarial este, dimpotrivă, aplicarea unitară a legii. Notariatul încurajează interpretările inovative și opiniile proprii, dar nu experimentele. Actul notarial trebuie să urmărească o linie de consecvență și de stabilitate. Actul notarial nu conține experimente juridice la care să ia parte cetățenii. Un act notarial individual înglobează întreaga experiență a unui corp profesional.

Când notariatul și-a câștigat identitatea liberală în 1995 și a primit și autoritatea publică necesară exercitării funcției, statul i-a transmis că trebuie, de acum înainte, să-și asume singur în fața cetățenilor răspunderea pentru actele notariale întocmite. Notarii au înțeles ce importanță fundamentală pentru securitatea juridică a unei țări are răspunderea individuală și colectivă a profesiei și au înființat, pentru aceasta, pe speze proprii, Casa de asigurări pentru garantarea responsabilității civile a notarilor publici, azi Casa de Răspundere Civilă a Notarilor Publici. Într-o lume în care ideea de răspundere este prezentă mai mult la nivel de „cerere” (pretenție) și mai puțin de obligație personală, notarii știu că răspund și știu bine pentru ce răspund în fața cetățenilor. Într-o lume în care garanțiile, în cele mai diverse domenii, abia dacă sunt acordate pentru un număr derizoriu de ani (3, 5, 10 ani) și, uneori, cu greu pot fi puse în practică, notarul răspunde ad infinitum. Realitatea celor 27 de ani ne arată că scrupulozitatea actelor notariale face ca numărul litigiilor care țin de validitatea acestora să fie infim.

Pace fără ordine de drept nu se poate. „Legea trebuie respectată” este un imperativ axiomatic al statului de drept. Încălcarea sau nesocotirea unei legi într-un act juridic atrage efecte juridice negative în cascadă, care vor afecta și alte persoane decât cele care au nesocotit legea. Statul nu-și poate permite haos în societate. Principala misiune a notarului constă în a se asigura că raporturile juridice dintre cetățeni respectă legile țării. Așadar, mai mult decât actele juridice care au trecut de filtrul notarilor și care azi își produc efectele pentru că respectă legile țării, trebuie observate numeroasele tentative de a încheia acte juridice nelegale pe care notarii le-au oprit. E mai important, deci, ce a rămas în sita notariatului, decât ceea ce a trecut. Notarul are misiunea de a preveni litigiile care țin de nerespectarea legilor imperative ale țării. Dar și litigiile care țin de comportamentul neloial al părților sunt, de asemenea, prevenite prin acte juridice notariale clare, minuțioase, cuprinzătoare, care să descurajeze părțile să-și încalce obligațiile contractuale asumate.

Notariatul a înființat 7 registre notariale unice (naționale), informatizate complet, pentru a se asigura că actele juridice notariale sunt eficace. Cum ar fi fost să se încheie un act notarial și să nu se cunoască faptul că o procură a fost revocată? Sau cum ar fi fost să se lichideze o succesiune și să nu se cunoască donațiile și legatele consimțite de defunct sau datoriile acestuia? Sau cum ar fi fost să nu se cunoască starea civilă a contractanților la încheierea unui act juridic? Notariatul a răspuns la aceste nevoi și a asigurat complet actul juridic notarial prin propriile reforme.

Ordine de drept înseamnă cooperare cu celelalte instituții ale statului. Notarul îndeplinește azi o funcție – străină de amprenta sa liberală – prin care cooperează cu statul în calcularea, perceperea și virarea anumitor impozite și tarife datorate bugetului de stat și ANCPI. Statul are garanția deplină a colectării complete și corecte a acestor taxe, făcută de un corp profesional și nu de propriii angajați. Notarul cooperează cu instituțiile statului și în domeniul infracțional (al infracțiunii de spălare a banilor), înțelegând că este nevoie de experiența sa pentru a asigura respectarea legilor. Notariatul a inițiat încă din 2013 o colaborare permanentă cu ANCPI, pentru a găsi soluții la numeroasele probleme juridice legate de operațiunile de carte funciară și care au avut un rol decisiv pentru stabilitatea circuitului civil imobiliar. Comisia UNNPR-ANCPI a furnizat mii de rezolvări ale unor probleme de carte funciară punctuale, pentru ca drepturile cetățenilor să fie respectate.

Pace fără solidaritate socială nu se poate. Notarul trăiește în mijlocul cetățenilor, alături de ei și împreună cu ei. Notarul nu a fost niciodată străin de greutățile, lipsurile și necazurile poporului român (fie că a fost vorba de inundații, de Colectiv, de pandemia provocată de virusul SARS-CoV-2, de alte nevoi sociale ale populației sau chiar de recentul război din Ucraina), iar contribuțiile sale benevole au fost mereu discrete.

Notarii români și-au îndeplinit funcția în pandemie fără nicio întrerupere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când școlile și universitățile erau închise, când instituțiile și agențiile statului nu mai permiteau accesul cetățenilor, când spitalele se transformau și se reorganizau continuu (cu consecințele pe care le cunoaștem), notariatul (notari și angajați) funcționa zilnic în regim normal și organiza examene de acces în profesie. Paradoxul făcea atunci că birourile notariale funcționau, dar persoanele care se deplasau spre acestea, pentru a rezolva probleme juridice urgente, erau amendate de autorități. Mai mult, deși era dispus să se deplaseze la domiciliile persoanelor aflate în carantină sau chiar în secțiile spitalelor, legile nu-i permiteau o atare îndrăzneală și l-ar fi trimis pe notar, de asemenea, în izolare proprie, după o astfel de tentativă.

Solidaritate socială înseamnă să nu uiți de milioanele de români care muncesc și trăiesc în țările Europei și în lume, lipsiți de asistență juridică și chiar de mijloacele economice pentru a apela la un notar străin, și care trebuie să poată să pună ordine în problemele juridice și economice pe care le au în țară. Notarii români și-au oferit voluntar serviciile și au realizat o punte juridică unică între țară și diaspora. Văzând dificultățile întâmpinate de cetățenii români, notarii români au transmis benevol misiunilor diplomatice mii de proiecte de acte juridice (în general, procuri) redactate special pentru fiecare cetățean român aflat în străinătate, în funcție de problema juridică specifică a fiecăruia, care trebuia rezolvată în țară.

****

Utilitatea funcției notariale pentru statul de drept este dată, deci, de faptul că notarul trăiește și respiră zilnic în mijlocul pieței publice, în aglomerații, în sunete asurzitoare, în dorințe, în nemulțumiri, în plânsete și în bucurii. Apoi, el îndeplinește și o misiune sistematică de culturalizare juridică, indispensabilă pentru ordinea de drept.

Notariatul român este tânăr și dinamic. El are 2.541 de senzori (notari) răspândiți pe întreg teritoriul țării (din care 1.734 sunt femei și 807 sunt bărbați). Noi și noi senzori li se adaugă anual (comparativ, în anul 1995, în România erau 448 de notari de stat în funcție, care își desfășurau activitatea în doar 140 de Notariate de Stat, la o populație a țării mai mare cu peste 3.000.000 de români decât cea existentă azi). Notarii români au făcut eforturi ca logistica birourilor notariale să fie comparabilă cu cea a birourilor notariale din țările europene, iar actul notarial și serviciile notariale să îndeplinească cele mai înalte standarde de calitate și siguranță.

Notariatul știe că dreptul patrimonial al familiei este incomplet din cauza lipsei unei teorii a avantajelor matrimoniale, noul regim al comunității convenționale fiind, din această cauză, aproape inutil și nepracticat, notariatul știe că proprietatea devălmașă a soților a generat în șase decenii mii de litigii la desfacerea căsătoriei din cauza arbitrariului determinării cotelor părți, dar și a lipsei unei teorii a recompenselor, notariatul știe că planificarea succesorală este anostă din cauza nereformării partajului de ascendent, notariatul știe că lipsa unei contabilități a indiviziunii succesorale este sursă de numeroase litigii între coproprietari, notariatul știe că efectul constitutiv al partajului (mai ales în cazul celui succesoral) a constituit un șoc pe tărâmul matrimonial al indivizarilor, legiuitorul fiind însă complet indiferent, notariatul cunoaște blocajele continue în materia aplicării dreptului de preempțiune în domeniul agrar, notariatul cunoaște birocrația fiscală locală atât de împovărătoare pentru cetățeni, notariatul cunoaște dificultățile cadastrării terenurilor, dar și consecințele economice nefaste ale aplicării Legii nr.18/1991, notariatul cunoaște avântul imobiliar din România, dar și provocările date uneori de nerespectarea dispozițiilor în materia edificării de construcții și de unele practici incorecte.

Notarul român – un partener vechi și loial al statului și al cetățeanului și un susținător concret al statului de drept – este un fin observator al aplicării legii și al stării sociale. Notariatul vede și știe tot. Așteaptă numai să fie întrebat!

Să fie pace!