Noile tendințe ale expropriatorilor în încercarea de a împiedica accesul la justiție pentru contestarea cuantumului despăgubirii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Exproprierea este o operațiune juridică care presupune trecerea forțată a unui bun imobil din proprietatea privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică. Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția României: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”.

În acord cu legea fundamentală sunt și art. dispozițiile art. 562 alin. (3) din Codul Civil „Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator. În caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească”. La rândul său, art. 1 din Legea nr. 33/1994^[1] prevede că „Exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.

Așadar, unul dintre principiile fundamentale ale exproprierii impune o despăgubire justă și prealabilă, adică o despăgubire în concordanță cu valoarea bunului expropriat și care trebuie să fie acordată la momentul la care încetează dreptul de proprietate privată în patrimoniul expropriatului și se naște dreptul de proprietate publică în patrimoniul expropriatorului.

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru utilitate publică, necesară unor obiective de interes național, județean sau local stabilește o procedură de expropriere simplificată și accelerată. Potrivit art. 9 alin. (4) din acest act normativ, „Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.

În practică, este bine cunoscut obiceiul stabilirii unor despăgubiri aproape derizorii pentru imobilele expropriate, ceea ce îi determină pe proprietari să conteste în justiție cuantumul respectivelor despăgubiri.

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 44/2021^[2] a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 coroborat cu art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 și a apreciat că aceste dispoziții legale nu încalcă prevederile constituționale întrucât „transferul dreptului de proprietate operează întotdeauna ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.

Profitând de considerentele acestei decizii, expropriatorii au recurs în ultima perioadă la o modalitate de împiedicare a accesului la justiție pentru contestarea cuantumului despăgubirii. Astfel, se emit deciziile de expropriere prin care se dispune transferul dreptului de proprietate, se estimează și se consemnează valoarea despăgubirii, iar de cele mai multe ori încep și lucrările de construire. Ulterior anii trec, iar decizia referitoare la cuantumul definitiv al despăgubirii se lasă așteptată, tocmai pentru a împiedica contestarea acesteia în justiție.

Legea nr. 255/2010 prevede termene extrem de scurte pentru finalizarea procedurii de expropriere:

• art. 18 prevede un termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, pentru ca expropriatorul să numească o comisie de verificare a dreptului de proprietate care să constate acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar asupra imobilului supus exproprierii, iar

• art. 16 alin. (1) din Normele metodologice prevede că „În toate cazurile comisia va emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor în termen de două zile de la încheierea procesului-verbal”.

Aceste termene nu sunt însă respectate, iar în momentul în care persoana expropriată se adresează instanțelor de judecată și contestă cuantumul despăgubirilor estimate, expropriatorul invocă excepția prematurității sau a inadmisibilității acțiunii, pe motiv că procedura de expropriere nu a fost finalizată, cu toate că lucrările de construire sunt demarate sau chiar finalizate, motivând că nu ar exista o decizie administrativă de expropriere prin care să fie stabilite despăgubirile finale!

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia RIL nr. 14/2019^[3] că „instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate și solicită atât stabilirea acestora de către instanță, cât și obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere și consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri”.

Expropriatorii încearcă să speculeze și această formulare a instanței supreme referitoare la lipsa nejustificată a deciziei finale și să inducă în eroare instanțele, în sensul că ar fi avut motive justificate –de exemplu, pandemia generată de Covid 19. Așadar, pandemia nu a împiedicat exproprierea și nici începerea lucrărilor de construire, dar în schimb a împiedicat adoptarea hotărârii prin care se stabilesc despăgubirile finale cuvenite celor expropriați.

Chiar dacă au mai existat unele hotărâri judecătorești în acest sens, din fericire au fost singulare și doar la nivelul instanțelor de fond, fiind desființate în căile de atac, de către Curțile de Apel. Instanțele judecătorești au sancționat această practică a expropriatorilor reținând că este vorba de un comportament abuziv și că respingerea ca prematură/inadmisibilă a acțiunii proprietarului expropriat ar reprezenta dovada unui formalism incompatibil atât cu Constituția și legile naționale, cât și cu litera și spiritul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar aduce o atingere nejustificată dreptului acestuia de acces la o instanță pentru determinarea drepturilor sale cu caracter civil.

Niciun obiectiv de interes național, indiferent cât de măreț sau necesar ar fi pentru întreaga comunitate, nu se poate clădi pe încălcarea drepturilor și principiilor fundamentale.