Nerespectarea termenului de depunere a contestației în anulare. Imposibilitate obiectivă datorată unor motive neimputabile contestatorului (NCPC, Constituția României, L. nr. 554/2004)

29 oct. 2021
Vizualizari: 368
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 1997/2021

NCPC: art. 13, art. 14, art. 176 pct. 6, art. 248, art. 426, art. 478 alin. (3), art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, art. 496 alin. (1), art. 503 alin. (2) pct. 3, art. 506 alin. (1); Constituția României: art. 2, art. 15, art. 16, art. 50; L. nr. 554/2004: art. 20 

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației în anulare

II.1. Având a se pronunța cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la excepția tardivității contestației în anulare, invocată de intimata Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. În speță, decizia nr. 4555/2019, pronunțată în dosarul nr. x/46/2016, a fost comunicată contestatorului A. la data de 25.11.2020, conform dovezii de înmânare aflate la fila 148 din dosarul instanței de recurs, iar contestația în anulare a fost depusă prin serviciul poștal, la data de 07.12.2020, înăuntrul termenului de 15 zile, prevăzut de teza I a textului de lege anterior indicat.

Cât privește interpretarea celei de-a doua teze a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la respectarea termenului de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii atacate cu contestație în anulare, Înalta Curte constată că, în speță, hotărârea atacată a fost comunicată contestatorului la mai mult de un an de la data pronunțării, situație în care, respectarea de către contestator a acestui termen reprezintă o imposibilitate obiectivă, datorată unor motive neimputabile acestuia.

Nu poate fi primit argumentul intimatei, în sensul că, în speță, contestatorul avea posibilitatea formulării contestației înăuntrul termenului de un an, urmând a o motiva în termen de 15 zile de la data comunicării, având în vedere motivele contestației în anulare, prin care se invocă nepronunțarea asupra tuturor criticilor de nelegalitate invocate în recurs. Or, raportat la soluția de respingere a recursului, ca nefondat, recurentul-reclamant nu putea, în mod rezonabil, să previzioneze necesitatea formulării unei contestații în anulare decât după luarea efectivă la cunoștință de considerentele deciziei și de omisiunea instanței de recurs. În aceste condiții, nu poate fi primită ideea formulării „preventive” a unei contestații în anulare, un astfel de exercițiu reprezentând un evident formalism, contrar principiului efectivității căilor de atac.

În acest context, aplicarea sancțiunii procedurale a tardivității contestației în anulare, pentru depășirea neimputabilă a termenului de depunere de un an, în condițiile în care declararea contestației în anulare era condiționată, cu necesitate, de cunoașterea conținutului deciziei atacate, este contrară dreptului la un remediu efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, text pe care se sprijină și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitor la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

În același sens vor fi avute în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 389/2019, care, în paragraful nr. 25 a reținut că: „În cazul în care hotărârea nu a fost redactată și, prin urmare, comunicarea nu a avut loc în termenul de un an de la data rămânerii definitive a acesteia, partea nu va putea fi decăzută din termenul de formulare a contestației în anulare. În acest caz, partea va putea solicita repunerea în termen, arătând că nedepunerea contestației în anulare în termen se datorează unui motiv temeinic justificat, neimputabil ei, respectiv neredactarea hotărârii și, implicit, necomunicarea acesteia în limita termenului de un an prevăzut de lege.”. În cauză, prin motivele expuse în susținerea contestației în anulare, contestatorul a susținut motivarea cu întârziere a hotărârii pronunțate de instanța de recurs, cu depășirea termenului prevăzut de art. 426 C. proc. civ., aspect de natură a afecta dreptul său de acces la justiție. Chiar dacă, din punct de vedere riguros procedural, nu au fost expuse sub forma unei cereri de repunere în termen, aceste argumente pot fi valorificate în acest sens, prin intermediul lor contestatorul justificând formularea contestației în anulare cu depășirea termenului de un an, din motive neimputabile acestuia, în sensul considerentelor Curții Constituționale, anterior prezentate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte consideră că, în cauză este aplicabil termenul de 15 zile prevăzut de teza I a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., termen care a fost respectat de contestator la depunerea prezentei contestații în anulare.

Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că argumentele expuse în susținerea excepției reprezintă apărări care privesc fondul căii de atac, întrucât, pentru a se pronunța asupra admisibilității contestației în anulare, Înalta Curte trebuie să procedeze la analiza motivelor invocate de contestator, analiză care depășește limitele unei simple excepții.

Pentru ca o cerere adresată instanței de judecată să fie considerată inadmisibilă, trebuie să-i lipsească (să nu îndeplinească) una dintre condițiile necesare promovării sale, potrivit temeiului de drept în baza căruia este formulată.

Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., pe care contestatorul și-a fondat cererea, oferă posibilitatea părților de a formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, pentru motivele indicate în text. Din analiza contestației în anulare, rezultă că aceasta a fost formulată împotriva deciziei civile nr. 4555 din 8 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de  contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/46/2016, în calea de atac a recursului, iar motivele invocate se raportează la existența unei pretinse greșeli materiale a instanței de recurs, fiind indicate și aspectele asupra cărora ar fi purtat această eroare, precum și la omisiunea analizării unora dintre motivele de recurs, punctual indicate ca fiind cele subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Așadar, cererea contestatorului se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege invocate, iar temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate, respectiv constatarea existenței unei greșeli materiale sau a unei omisiuni de pronunțare asupra unor motive de recurs ține de analiza contestației în fond, și nu constituie un aspect de inadmisibilitate al cererii, care să tindă la respingerea acesteia fără antamarea fondului cauzei.

Ca atare, argumentele expuse în susținerea excepției de către intimata Agenția Națională pentru Protecția Mediului vor fi avute în vedere pe fondul contestației în anulare.

II.2. Analizând contestația în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte o va admite, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază a fi nefondate argumentele referitoare la existența unei greșeli materiale în cuprinsul deciziei atacate.

Circumscris acestei critici, contestatorul a invocat depășirea termenului de motivare a hotărârii judecătorești, prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., apreciind că această împrejurare se încadrează în sintagma de „eroare materială”, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acest caz de contestație în anulare privește situația în care „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”, iar noțiunea de „eroare materială” vizează  erori cu caracter formal, procedural, sau situații  în care  se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei cu ocazia judecării căii de atac a recursului. Or, redactarea cu întârziere a deciziei pronunțate de instanța de recurs nu reprezintă un aspect care ține de judecarea căii de atac, respectiv de modalitatea de dezlegare a pricinii în recurs, ci reprezintă un aspect de ordin procedural, survenit ulterior pronunțării soluției, neavând legătură cu soluționarea recursului, astfel încât contestația în anulare nu poate fi primită pentru acest motiv.

În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite, constatând că instanța de recurs a omis a răspunde tuturor motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant A..

Referitor la criticile din recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.civ., recurentul a invocat, pe de-o parte, omisiunea de pronunțare a primei instanțe asupra petitelor nr. 2 și 3 ale cererii, ca urmare a greșitei calificări a acestora ca având caracter accesoriu, precum și nemotivarea sentinței recurate, prin prisma O.G. nr. 137/2000, a art. 16 din Constituția României, a art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, din perspectiva dreptului la nediscriminare și a încălcării demnității personale – motive expuse la pct. a) și c) din cerea de recurs.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 4555/2019, instanța de recurs a soluționat doar parțial aceste critici, răspunzând doar celor privitoare la caracterul accesoriu al unor petite ale acțiunii, omițând a analiza și soluționa criticile referitoare la nemotivarea sentinței recurate în raport de textele de lege invocate de reclamant în susținerea acțiunii în anulare.

Celelalte critici din recurs au fost subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., recurentul susținând că instanța de fond a încălcat atributele puterii judecătorești și a făcut o greșită aplicare a legii. Astfel, recurentul a formulat critici prin care a invocat existența unor nereguli procedurale în adoptarea Ordinului MMAP nr. 1817/2016, în raport de normele de tehnică legislativă ce fac obiectul Legii nr. 24/2000, precum și încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 448/2006, art. 2, art. 15, art. 16 și art. 50 din Constituție, art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, referitoare la dreptul la nediscriminare, dreptul la demnitate personală, principiul egalității de șanse și a drepturilor persoanelor cu dizabilități – motive de recurs expuse la pct. b) din cererea de recurs.

Aceste critici au fost încadrate de instanța de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu au fost efectiv analizate, considerentele deciziei atacate reluând, în esență, argumentația instanței de fond referitoare la nerespectarea de către reclamant a prevederilor art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Ghidul de finanțare a programului „Casa Verde clasic 2016”, aprobat prin Ordinul MMAP nr. 1817/2016.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns doar parțial motivelor de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu a răspuns deloc criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost reîncadrate. În cauză nu se poate afirma că, din felul în care motivele de recurs invocate de reclamant au fost tratate, ar rezulta numai neînsușirea lor de către instanța de recurs, ci este evidentă omisiunea instanței de recurs de a cerceta integral motivele de casare invocate de recurent. Înalta Curte reține că obligația instanței de judecată de a se pronunța asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită în calea de atac reprezintă una din garanțiile dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar cazul de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea instanței de recurs și să acorde părții vătămate dreptul de a-i fi rejudecată calea de atac cu privire la aspectele omise.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că judecata prezentului recurs, după admiterea contestației în anulare, nu poate privi criticile reclamantului asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat, fiind definitiv dezlegate și anume calificarea capetelor de cerere nr. 2 și nr. 3 din acțiune ca având caracter accesoriu și legalitatea soluției pronunțate cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4555 din 08 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/46/2016, va anula decizia contestată și va relua judecata recursului, în limitele motivelor de casare neanalizate, astfel cum au fost anterior expuse.

II.3. Analizând, în rejudecarea recursului, actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza doar critica referitoare la nemotivarea sentinței recurate în raport de prevederile O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 448/2006 și Constituția României, din perspectiva dreptului la nediscriminare și a încălcării demnității personale, criticile privind greșita calificăre a acestora ca având caracter accesoriu fiind dezlegate definitiv prin decizia nr. 4555/2019.

Înalta Curte apreciază a fi fondată această critică referitoare la nemotivare, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că: „(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei „va cuprinde”, stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.”

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 – VIII, p. 2.930, paragraful 60)”.

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: „30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a „audia” argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)”.

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată de reclamant, precum și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și a motivelor expuse de reclamant, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

Considerentele primei instanțe asupra fondului cauzei se rezumă la redarea contextului factual care a condus la prezentul litigiu, pentru ca, ulterior, să prezinte o serie de argumente succinte referitoare la legalitatea Adreselor emise de APM Argeș sub nr. 21417/08.11.2016 și nr. 22419/29.11.2016, reținând, în esență, că reclamantul nu a respectat prevederile art. 14 și art. 15 din Ordinul MMAP nr. 1817/2016 referitoare la procedura de depunere a dosarului de finanțare, astfel încât cele două adrese nu constituie un răspuns nejustificat de a soluționa cererea reclamantului. În ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea Ordinului MMAP nr. 1817/2016, instanța l-a respins, ca neîntemeiat, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate în cauză și a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României.

Înalta Curte constată că, deși strict formal, curtea de apel s-a pronunțat asupra capătului de cerere vizând anularea Ordinului MMAP nr. 1817/2016, constatând netemeinicia acestuia, totuși nu a expus considerentele care au condus la această soluție. Simpla trimitere la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate în cauză nu este de natură a susține soluția de netemeinicie, aspectele invocate pe calea excepțiilor neavând vreo legătură cu motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la acest ordin, mai exact cu privire la art. 4 alin. (1), care  obligă persoanele cu dizabilități să depună personal dosarul de finanțare. În susținerea cererii de anulare, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor Legii nr. 448/2006, a principiului nediscriminării și a demnității personale, astfel cum sunt prevăzute de art. 2 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, precum și de art. 50 din Constituția României, argumente de nelegalitate pe care instanța de fond nu le-a analizat în cuprinsul sentinței recurate.

Prin urmare, în lipsa analizării efective a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere, iar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea adreselor emise de APM Argeș, se observă o contrarietate în argumentație, pe de-o parte instanța de fond stabilind caracterul legal al acestor adrese (în raport de prevederile Ordinului nr. 1817/2016), iar pe de altă parte, respingându-l ca lipsit de obiect, consecutiv respingerii capătului principal de cerere vizând anularea Ordinului nr. 1817/2016.

Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță nu a mai procedat la analiza excepțiilor inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la anularea actelor atacate (petitele 1 și 2), respingându-le ca lipsite de obiect, deși, conform art. 248 C. proc. civ., aceste excepții trebuiau soluționate cu prioritate datorită obiectului lor (lipsa plângerii prealabile).

Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele sentinței de fond nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, neîntrunind rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe cale de consecință, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca urmare a constatării incidenței acestui caz de casare și a soluției de casare cu trimitere la rejudecare, instanța de recurs nu va mai analiza motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc. civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 448/2006, art. 2, art. 15, art. 16 și art. 50 din Constituție, art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, vizând dreptul la nediscriminare, dreptul la demnitate personală, principiul egalității de șanse și a drepturilor persoanelor cu dizabilități, urmând ca aceste argumente să fie avute în vedere de instanța de fond, în rejudecare, întrucât reprezintă chiar temeiul motivelor de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la Ordinul MMAP nr. 1817/2016 și la Adresele emise de APM Argeș sub nr. 21417/08.11.2016 și nr. 22419/29.11.2016.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea procedurii de adoptare a Ordinului MMAP nr. 1817/2016, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, fiind expus pentru prima dată prin cererea de recurs.

Analizarea acestui motiv de nelegalitate în calea de atac a recursului este contrară prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.”, coroborat cu art. 494 din același act normativ, care dispune că: „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.”. Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de Codul de procedură civilă. O altfel de interpretare ar contraveni dreptului la apărare stipulat de art. 13 C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu o pretenție distinctă de verificat în calea acțiunii judiciare, referitoare la legalitatea Ordinului MMAP nr. 1817/2016 din perspectiva nerespectării procedurii de adoptare prevăzute de Legea nr. 24/2000, aceste critici de nelegalitate nu pot face nici obiectul cercetării în recurs.

Înalta Curte va menține soluțiile pronunțate de instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., în reprezentarea reclamantului A. și la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Administrația Fondului pentru Mediu București și Agenția Națională pentru Protecția Mediului București, aceste soluții nefiind criticate prin recursul declarat de reclamantul A., precum și soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, care a fost definitiv dezlegată prin decizia nr. 4555/08.10.2019 și nu a fost desființată prin admiterea contestației în anulare.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va casa sentința recurată și va trimite cauza instanței de fond în vederea rejudecării capătului de cerere principal, referitor la anularea Ordinului MMAP nr. 1817/2016 și a capetelor de cerere accesorii (astfel cum au fost definitiv calificate prin decizia nr. 4555/08.10.2019), referitoare la anularea Adreselor emise de pârâta APM Argeș sub nr. 21417/08.11.2016 și nr. 22419/29.11.2016 și la obligarea pârâților la acoperirea prejudiciului pretins de reclamant. Cât privește cel de-al doilea petit al acțiunii, referitor la constatarea încălcării de către pârâți a drepturilor persoanelor cu handicap prevăzute de Legea nr. 448/2006, fapt ce a condus la discriminarea reclamantului și la încălcarea demnității personale, astfel cum este prevăzută de O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 4555/2019, instanța de recurs a clarificat acest capăt de cerere ca reprezentând un motiv de nelegalitate, urmând a fi avut în vedere de instanța de fond din această perspectivă.

De asemenea, în rejudecare instanța de fond va reanaliza și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București, având în vedere că, în primul ciclu procesual, această excepție a fost respinsă ca lipsită de obiect, față de respingerea primului capăt al acțiunii. Odată dispusă desființarea sentinței cu privire la soluția de respingere a acestui petit al cererii, se impune și reluarea dezbaterilor cu privire la excepția inadmisibilității, cu prioritate față de examinarea fondului cererii, conform art. 248 Cod procedură civilă.

Pentru aceleași considerente expuse anterior, va fi reluată și analiza excepției inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea Adreselor emise de pârâta APM Argeș sub nr. 21417/08.11.2016 și nr. 22419/29.11.2016, având în vedere că această excepție a fost respinsă ca lipsită de obiect, iar rejudecarea cererii de anulare a adreselor atacate implică și reluarea dezbaterilor asupra excepției.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, în limitele arătate prin prezenta decizie.

Sursa informației: www.scj.ro.

Nerespectarea termenului de depunere a contestației în anulare. Imposibilitate obiectivă datorată unor motive neimputabile contestatorului (NCPC, Constituția României, L. nr. 554/2004) was last modified: octombrie 27th, 2021 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.