Nemulţumiri în ceea ce priveşte reducerea de către instanţa de apel a cuantumului onorariului de avocat pus în sarcina reclamantei, considerat exagerat faţă de complexitatea muncii depuse de acesta

• C. muncii: art. 192 alin. (1) lit. a) b) şi c)
• C. muncii: art. 193 lit. a)
• C.muncii: art. 254
• Legea nr. 31/1990: art. 155
• NCPC: art. 488 pct. 8
• NCPC: de art. 451 alin. (2)
• O.U.G. nr. 129/2000: art. 4
• O.U.G. nr. 129/2000: art. 7

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2014, reclamanta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice „L.” S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în principal obligarea acesteia la restituirea, către reclamantă, a sumei de 4.958.587,72 RON, actualizată cu indicele inflației până la momentul plații, conform dispozițiilor legale, reprezentând plăți efectuate eronat, în baza contractelor de prestări servicii nr. x/25.09.2006, nr. y/12.07.2007, nr. z/15.09.2008 și nr. 440/28.12.2010, încheiate cu A. S.R.L. (așa cum prevăd dispozițiile Curții de Conturi cuprinse în Decizia nr. 14/2011 și, respectiv, în Decizia nr. 37/2013), în considerarea valorii diminuării patrimoniului reclamantei prin intermediul contractelor menționate anterior, iar, în cazul în care instanța consideră că nu este incidentă instituția civilă a îmbogățirii fără justă cauză, atunci să o considere ca prejudiciu produs reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale. În subsidiar, în măsura în care nu va fi admisă cererea de obligare a pârâtei de rang I la restituirea plăților efectuate eronat, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a pârâților de rang II, care au aprobat și semnat contractele sus-menționate cu pârâta de rang 1, respectiv B., C., în calitate de directori generali și D., în calitate de persoană responsabilă cu formarea profesională, pentru a fi obligați la plata acestei sume, actualizată cu indicele de inflație.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 251 din 4 februarie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte reține că nemulțumirea pârâtei în ceea ce privește reducerea de către instanța de apel a cuantumului onorariului de avocat pus în sarcina reclamantei, considerat exagerat față de complexitatea muncii depuse de acesta, nu constituie o critică de nelegalitate a soluției, întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text de lege în baza căruia instanța a procedat la diminuarea onorariului, ci constituie o problemă de netemeinicie, cu privire la marja în care a operat reducerea, ce ține strict de aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul și complexitatea activității desfășurate de apărătorul pârâtului, a cărei verificare este incompatibilă cu dispozițiile care reglementează judecata în recurs.

Prin urmare, câtă vreme instanța de apel a aplicat criterii legale în aprecierea reducerii de onorariu și a justificat o astfel de măsură, iar pârâta nu a demonstrat în recurs nelegalitatea unei astfel de măsuri recursul acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

Instanța urmează a o obliga pe reclamanta Compania Națională de Transport al E. S.A. la 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs către pârâta A. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciate a fi într-un cuantum rezonabil față de aplicarea criteriilor legale referitoare la volumul de activitate a apărătorului derulată în recursul principal, complexitatea cauzei și împrejurarea că recursul incident al pârâtei declarat împotriva reclamantei, a fost, la rândul său, respins.

În ceea ce îi privește pe pârâții persoane fizice, reclamanta a criticat menținerea în apel a soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, susținând că a formulat o acțiune personală, cu caracter patrimonial, prin care a urmărit valorificarea dreptului la despăgubiri, născut în patrimoniul angajatorului ca urmare a prejudiciului cauzat acestuia de către angajați, în cursul derulării raporturilor de muncă, prejudiciul constând în plata unor sume despre care Curtea de Conturi, în raportul emis, a menționat că au fost achitate necuvenit și care trebuie recuperate de către societate în principal de la beneficiar, iar în subsidiar la persoanele vinovate de efectuarea respectivelor plăți.

Răspunderea patrimonială a pârâtei D., angajata societății reclamante cu contract individual de muncă, este pretinsă în temeiul art. 254 C. muncii pe motiv că, în calitate de manager resurse umane, nu a îndeplinit corespunzător atribuțiile privind întocmirea programului de formare și perfecționare profesională, imputându-i-se întocmirea documentelor care au generat procedurile de achiziție și încheierea celor 4 contracte.

Referitor la pârâții B. (decedat în cursul procesului) și C., care au îndeplinit funcția de directori generali ai reclamantei, li se reproșează neîndeplinirea corespunzătoare a actelor de administrare a companiei în ceea ce privește modul de încheiere, gestionare și organizare a activității privind contractul de prestări servicii cu societatea pârâtă, precum și decontarea serviciilor prestate în baza acestor contracte, de natură a prejudicia compania reclamantă.

Înalta Curte reține că, deși a respins această acțiune ca inadmisibilă, prima instanță și-a întemeiat soluția pe considerente ce antamează o judecată în fond a cauzei. În acest sens a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai puțin aceea a prejudiciului, a cărui întindere consideră nu a fost probată. De asemenea, a apreciat că nu s-a probat derularea unui mecanism intern de declanșare a răspunderii patrimoniale pentru salariat, respectiv a răspunderii specifice managementului societății. A constatat că răspunderea civilă delictuală are caracter subsidiar și poate fi susținută în lipsa unui contract între părți, pentru ca, în final, să aprecieze că, prioritar, se impune soluționarea definitivă a cererii în raport cu societatea pârâtă și apoi stabilirea răspunderii față de pârâții persoane fizice.

Menținând această soluție, instanța de apel a constatat, răspunzând criticilor reclamantei, că aceasta avea posibilitatea de a formula o acțiune separată față de pârâții persoane fizice, întemeiată pe dispozițiile art. 254 C. muncii și ale art. 155 din Legea nr. 31/1990, apreciind că modalitatea în care a înțeles să formuleze cererea față de pârâții de rang II, subsidiar față de pârâta de rang I, a atras respingerea acțiunii ca inadmisibilă, cu considerentele reținute de instanța de fond.

Recurenta a criticat această soluție a instanței de apel, susținând, pe de o parte, că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă anterior admiterii ei, de către instanța de fond printr-o încheiere interlocutorie. Pe de altă parte, a arătat că, deși s-a reținut că sunt întrunite condițiile privind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția în raport de atribuțiile pârâților, nu este lămurit pe deplin aspectul privind întinderea prejudiciului și s-a respins cererea formulată de pârâții de rang II de disjungere a judecării cauzei, pe motiv că există o solidaritate pasivă și o strânsă legătură între soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de rang I și capătul de cerere privind obligarea pârâților de rang II, trebuind administrat același probatoriu, totuși instanța de fond a refuzat să judece capătul subsidiar de cerere până la soluționarea definitivă a capătului principal de cerere referitor la pârâta de rangul I, deși reclamanta a depus toate dovezile necesare în vederea probării cererii.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt fondate în parte, respectiv sub aspectul unei greșite aplicări a dispozițiilor legale, care au dus la o motivare contradictorie cu privire la soluția pronunțată și care împiedică exercitarea, în mod judicios, a unui control judiciar asupra soluției pronunțate în cauză.

Prima critică formulată nu corespunde realității dosarului, fiind eronată susținerea reclamantei în sensul că instanța de fond ar fi respins excepția inadmisibilității acțiunii prin încheierea din 14.04.2016, pentru ca, prin hotărârea finală prin care s-a dezînvestit, să admită această excepție.

În mod corect instanța de apel a constatat că dezbaterile și pronunțarea din 14.04.2016 au vizat exclusiv admisibilitatea acțiunii principale formulate împotriva societății comerciale, despre care a apreciat că este o apărare de fond, și nu acțiunea îndreptată împotriva persoanelor fizice. Prin urmare, nu se poate considera că instanța de fond a revenit asupra unei soluții date printr-o încheiere interlocutorie, în condițiile în care nu a avut a soluționa, prin încheierea respectivă, excepția inadmisibilității acțiunii îndreptate împotriva persoanelor fizice.

Este întemeiată critica recurentei referitoare la modalitatea contradictorie în care a fost motivată respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Astfel, instanța de fond nu a argumentat de ce reclamanta nu are deschisă calea unei acțiuni împotriva pârâților de rang II pentru a susține soluția pronunțată, ci a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, constatând și faptul că acțiunea a fost promovată împreună cu cea principală, deși izvorul obligațiilor celor două este distinct, motivare ce ar fi putut să ducă, eventual, la pronunțarea unei soluții de disjungere și nu de inadmisibilitate.

Instanța de control judiciar constată că motivarea instanței de fond, însușită de instanța de apel, este confuză, cuprinde considerente care se contrazic și care nu sunt de natură, astfel cum s-a arătat, a reda raționamentul judiciar care a precedat în mod necesar adoptarea respectivei hotărâri și care trebuie să susțină dispozitivul acesteia.

Această confuzie pornește în primul rând de la faptul că instanțele de fond nu au dat o calificare neechivocă acțiunii formulate împotriva persoanelor fizice pentru ca, în raport cu această calificare, să aplice regimul reglementat de lege pentru raportul juridic dedus judecății.

Invocând încălcarea prevederilor art. 192 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 193 lit. a) C. muncii coroborate cu prevederile art. 4 și 7 din O.U.G. nr. 129/2000, texte de lege ce reglementează formarea profesională a salariaților, reclamanta a susținut că salariatul său răspunde patrimonial conform art. 254 C. muncii, însă a dezvoltat argumente aparținând sferei delictuale a răspunderii civile, ignorând împrejurarea că răspunderea patrimonială, astfel cum este reglementată în Codul muncii, este o răspundere contractuală. În privința persoanelor ce au îndeplinit funcția de director general, reclamanta a invocat, de asemenea, un temei delictual, fără a menționa, în ce măsură, existența unui contract de management, a cărui nerespectare o pretinde, încheiat în baza unei legislații specifice societăților comerciale, ar antrena, o răspundere, la rândul său, derogatorie de la dreptul comun.

Instanța de fond a reținut ambele temeiuri juridice ce ar putea atrage răspunderea pârâților de rang II, făcând trimitere atât la condițiile de declanșare a răspunderii patrimoniale și manageriale, cât și la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă, totodată, a apreciat că se impune mai întâi soluționarea definitivă a cererii în raport cu pârâta de rang I, apoi stabilirea răspunderii față de pârâții persoane fizice inclusiv din punctul de vedere al condițiilor de formă pe care le-a menționat referitoare la aprobarea adunării generale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor ori condițiile pentru antrenarea răspunderii salariatului în temeiul Codului muncii.

Instanța de apel a menținut soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii îndreptate împotriva persoanelor fizice, însușindu-și considerentele instanței de fond, cu argumentul că reclamanta avea posibilitatea de a formula acțiune separată întemeiată pe dispozițiile art. 254 C. muncii, respectiv pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, a apreciat că respingerea cererii de disjungere, în condițiile în care pârâții persoane fizice nu au formulat cerere reconvențională și nu s-a declanșat un conflict de competență, nu a creat o vătămare reclamantei care oricum nu putea formula acest capăt de cerere în subsidiar ci trebuia, eventual, să formuleze o cerere de chemare în garanție.

Din analiza acestor considerente, redate pe larg, rezultă faptul că instanțele de fond au fost ele însele într-o confuzie cu privire la natura juridică a acțiunii îndreptate împotriva pârâților persoane fizice, în condițiile în care reclamanta a indicat o serie texte de lege ce reglementează atât obligații izvorâte dintr-o răspundere civilă contractuală, cât și din răspunderea civilă delictuală.

Aceasta a și determinat reținerea unor argumente distincte pentru fiecare temei juridic, dar care nu vizează condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni și care, împreună, conferă motivării un caracter contradictoriu, ce împiedică efectuarea unui riguros control jurisdicțional cu privire la motivele pentru care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Astfel, neîndeplinirea sau nedovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale, analizată de instanța de fond și neînlăturată în apel nu reprezintă un aspect de admisibilitate ci de nelegalitate, respectiv de netemeinicie a acțiunii.

De asemenea, nici împrejurarea că reclamanta a alăturat o astfel de cerere de chemare în judecată acțiunii îndreptate împotriva societății cu care a derulat raporturi comerciale, fără a o formula, cum ar fi fost corect din punct de vedere procedural, ca o cerere de chemare în garanție, pentru a-i conferi caracterul de subsidiaritate menționat în motivare, aspect învederat de instanța de apel, nu reprezintă un argument de natură a justifica soluția de inadmisibilitate.

Deși instanța de fond a susținut că analiza acestei cereri depinde de soluția dată acțiunii îndreptate împotriva pârâtei de rang I, iar instanța de apel a apreciat că reclamanta trebuia să introducă acțiuni separate, aceste concluzii nu au fost urmare de măsuri procedurale adecvate unor asemenea situații, având în vedere că instanța de fond s-a considerat competentă a soluționa acțiunea, și nu a dispus disjungerea și nici declinarea acestei acțiuni. Este adevărat că argumentul instanței de fond referitor la faptul că răspunderea civilă delictuală are un caracter subsidiar și poate fi susținută doar în lipsa unui contract ține, într-adevăr, de admisibilitatea acțiunii, însă nu poate fi analizat ca un considerent decisiv în a susține soluția întrucât se contrazice cu analiza, de către aceeași instanță, a condițiilor răspunderii civile delictuale, analiză ce a dus, în accepțiunea sa, tot la considerarea, ca inadmisibilă, a acțiunii.

Inadmisibilitatea unei acțiuni presupune inexistența unei căi judiciare deschise la instanță, acesta fiind aspectul ce se impune a fi verificat de către instanță, în funcție de calificarea pe care o dă acestei acțiuni, prin raportarea la textul de lege aplicabil în cauză. Cum simplul faptul că acțiunea a fost alăturată alteia nu reprezintă o cauză de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de reclamantă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, inclusiv cu privire la admisibilitatea acțiunii prin raportare la calificarea juridică ce urmează a fi lămurită în cauză, respectiv dacă este o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau pe răspunderea specială, derogatorie, izvorâtă din calitatea părților, cu analiza condițiilor ce se cer îndeplinite pentru a se putea proceda la evaluarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește apelul incident declarat de pârâții de rang II D. și C. (în perioada cuprinsă între pronunțarea hotărârii de primă instanță și declararea apelurilor a decedat pârâtul B., în faza judecății apelului fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, în calitate de intimați), instanța de apel a confirmat modul de soluționare în primă instanță a excepțiilor de netimbrare, a lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune și a cererii de disjungere, ca fiind corect și, de asemenea, a susținut că nu sunt aspecte contradictorii în considerente.

Chiar dacă pârâții nu au formulat recurs cu privire la aceste dezlegări, cum apelul pe care l-au declarat este un apel incident, soluția pronunțată în rejudecarea apelului principal asupra criticilor comune celor două căi de atac ce derivă din calificarea acțiunii, va influența și judecata celui incident, motiv pentru care, pentru construirea unui raționament judiciar unitar în măsură a susține și a conferi concordanță soluțiilor pronunțate, urmează a se dispune și rejudecarea acestui apel.

Sursa informației: www.scj.ro.