Neachitarea obligaţiilor bugetare scadente generate în timpul în care reclamantul a deţinut calitatea de administrator. Admiterea recursului declarat de pârâtă și respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată

• Legea nr. 207/2015: art. 25 alin. (2) lit. c) şi d)
• Legea nr. 554/2004: art. 20 alin. (1)
• Legea nr. 85/2014: art. 5 pct. 44
• Legea nr. 85/2014: art. 66 alin. (1) şi (5)
• NCPC: art. 183-184
• NCPC: art. 185 alin. (1) teza a II-a
• NCPC: art. 204
• NCPC: art. 478 alin. (3)
• NCPC: art. 483
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 489 alin. (1)
• NCPC: art. 494
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată la data de 17.04.2018 pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați, solicitând anularea deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați și anularea deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 3290 din 7 iunie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate

A. Examinând, cu prioritate, termenul de declarare a căii de atac formulate de pârâta Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”, iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)”. Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.: „Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută”.

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost comunicată pârâtei Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galați la data de 31 ianuarie 2020, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului Curții de Apel Constanța format ulterior soluționării conflictului negativ de competență. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit la data de 17 februarie 2020, potrivit dispozițiilor art. 181, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost, însă, depusă de pârâtă la data de 19 februarie 2020, astfel cum rezultă din data comunicării efectuate prin fax și din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date de comunicare sau depunere a recursului. De altfel, se observă inclusiv din numărul de înregistrare atribuit de recurentă cererii sale de recurs (nr. TLG-DEX 439/18.02.2020) că aceasta a fost formulată ulterior expirării termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galați în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 19 februarie 2020, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 17 februarie 2020.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului declarat de pârâta Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, și va respinge un astfel de recurs, ca tardiv formulat.

B. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea este fondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza circumstanțelor particulare ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin Procesul-verbal nr. x/25.10.2016, s-a constatat insolvabilitatea societății debitoare B. S.R.L. în raport de o creanță fiscală rămasă neachitată în cuantum total de 2.936.059 RON, aferentă perioadei în care funcția de administrator al societății debitoare a fost deținută și de intimatul – reclamant A..

La data de 27.12.2016 a fost emisă o primă decizie de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant, cu nr. 17138/27.12.2016, pentru o creanță fiscală în cuantum de 2.936.059 RON.

Ulterior emiterii Procesului-verbal nr. x/25.10.2016 de constare a stării de insolvabilitate și a primei decizii de atragere a răspunderii solidare, societatea debitoare B. S.R.L. și-a continuat activitatea, acumulând obligații fiscale suplimentare de 2.857.042 RON.

La data de 19.07.2017 a fost emisă de către Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați o a doua decizie de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A., cu nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 . Împotriva deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați intimatul – reclamant A. a formulat contestație administrativă prealabilă, ce a fost respinsă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin decizia nr. 113/05.10.2017.

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, intimatul – reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu verificarea legalității deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 și a deciziei nr. 113/05.10.2017, prin sentința civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019 prima instanță apreciind că legalitatea acestora nu poate fi confirmată.

Raționamentele primei instanțe au fost criticate, în termen legal, de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, iar susținerile acesteia, întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt apreciate de Înalta Curte drept fondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că, prin calea de atac exercitată, recurenta nu a criticat și soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției tardivității acțiunii, motiv pentru care, față de limitele învestirii în recurs, o atare soluție urmează a fi menținută.

Cât privește chestiunile supuse verificării prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că, în mod contrar celor reținute de prima instanță, decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 a Administrației pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați, de angajare a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A., a fost emisă cu respectarea legii, neexistând elemente care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură un astfel de act administrativ fiscal.

Instanța de control judiciar consideră că decizia antereferită reprezintă un act administrativ motivat conform, în sensul că permite atingerea dublei finalități pe care o are, câtă vreme îndeplinește funcția de transparență, de natură a permite reclamantului (drept beneficiar al actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcții fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înțelegerea argumentelor avute în vedere de către pârâtă, ci doar opinia contrară a intimatului – reclamant, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale.

Totodată, instanța de control judiciar apreciază că aspectele învederate de autoritate în justificarea actului permit și instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, respectiv reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Mai mult, organul fiscal a stabilit motivele de fapt care au justificat pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce îl privește pe reclamant, maniera în care prima instanță a analizat și aplicat astfel de prevederi fiind una eronată, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Se reține că decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A. nu a fost emisă în temeiul lit. b) al aceluiași text normativ, motiv pentru care instanța de control judiciar nu poate da eficiență corelației pe care intimatul încearcă să o facă între prevederile lit. c) și d) ale art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală și necesitatea stabilirii unei legături de cauzalitate a faptelor reglementate de aceste texte cu provocarea stării de insolvabilitate a societății debitoare, întrucât o atare corelație este proprie doar lit. b) a art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală dispun astfel:

Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Pentru fiecare dintre cele două fapte reținute în sarcina intimatului – reclamant se verifică cerința legăturii de cauzalitate între acestea și prejudiciu, întrucât organul fiscal a fost lipsit de posibilitatea de a participa la procedura colectivă a insolvenței (menită a permite creditorilor urmărirea și recuperarea creanțelor lor, conform art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 – în cazul literei c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală) sau de a obține plata, la scadență, a creanțelor fiscale deținute față de societatea debitoare (în cazul, tezei finale a lit. d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală).

Pe cale de consecință, legătura de cauzalitate vizată de prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală se verifică strict prin raportare la faptele pentru care s-a emis decizia de atragere a răspunderii solidare.

De asemenea, din conținutul normativ al prevederilor legale citate anterior, rezultă că, în esență, condițiile impuse de lit. c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare sunt cele ale deținerii calității de administrator, existenței unor obligațiile fiscale ale societății debitoare aferente perioadei exercitării mandatului, ce au rămas neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, existenței unei obligații legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței (în raport de astfel de obligații) și neîndeplinirii, cu rea credință, a unei astfel de obligații.

Analizând sentința recurată, Înalta Curte observă că prima instanță nu a realizat o verificare conformă a modului de întrunire a acestor condiții în cauză, fiind astfel întemeiate criticile formulate de recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea.

Din lucrările dosarului rezultă că nu este contestată, de niciuna dintre părți, îndeplinirea primelor condiții (calitatea intimatului – reclamant de administrator al societății debitoare B. S.R.L. și existența unor obligațiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului, rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate).

În ceea ce privește existența unei obligații legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței, Înalta Curte reține că ceea ce invocă, în fapt, intimatul -reclamant, este chestiunea existenței unor impedimente obiective în executarea unei astfel de obligații, care, în opinia reprezentatului debitoarei, ar înlătura reaua sa credință în exercitarea îndatoririlor sale de administrator.

Or, astfel de chestiune vizează, în fapt, ultima condiție reglementată de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, respectiv pe cea a neîndeplinirii cu rea credință a obligației, noțiune căreia prima instanță i-a dat, însă, o eronată interpretare.

Chestiunea principală ce se impune a fi evidențiată este cea a definirii conceptului de rea-credință, în accepțiunea reglementării conținute în art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, reaua – credință neîmbrăcând doar forma urmăririi prejudicierii intereselor creditorilor bugetari prin nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenței, ci și acceptarea, fără o justificare obiectivă, a unei astfel de consecințe.

În fapt, prin art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală legiuitorul a reglementat un caz special de naștere a obligației administratorului de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, mai precis cel al ipotezei în care a fost declarată starea de insolvabilitate, cererea de deschidere urmând a fi formulată în considerarea obligațiilor fiscale rămase neachitate la data constatării insolvabilității. Pe cale de consecință, nu pot fi reținute alegațiile intimatului privind necesitatea existenței sau inexistenței unei justificări comerciale a formulării solicitării de deschidere a procedurii insolvenței.

Sancțiunea nerespectării cu rea – credință a unei astfel de obligații este cea a atragerii răspunderii solidare. Obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței este poziționată temporal, în ipoteza reglementată de antereferitul text normativ, ulterior momentului declarării stării de insolvabilitate, motiv pentru care sunt eronate susținerile intimatului conform cărora, pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul unui astfel de text normativ, ar exista și o condiție ca depunerea cererii de intrare în insolvență să aibă valența de a preveni insolvabilitatea.

Norma specială în discuție (art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală) se completează cu prevederile normei generale reprezentate de art. 66 alin. (1) și (5) din Legea nr. 85/2014 (forma în vigoare la data emiterii Procesului-verbal nr. x/25.10.2016 de constatare a stării de insolvabilitate a societății debitoare), conform cărora:

(1) Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.

(5) Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta, fără a fi necesară o hotărâre a asociaților/acționarilor. În cazul în care prin cererea debitorului se solicită aplicarea procedurii simplificate, se va depune și hotărârea adunării generale a asociaților/acționarilor în acest sens.

Deși este adevărat că există diferențe între noțiunea de insolvabilitate, reglementată de Codul de procedură fiscală și cea de insolvență, în sensul Legii nr. 84/2015, din conținutul normativ al art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală rezultă că legiuitorul a reglementat o legătură directă între aspectul declarării stării de insolvabilitate (raportat la obligațiile fiscale ale debitorului principal aferente perioadei exercitării mandatului de administrator și rămase neachitate) și obligația de deschidere a procedurii insolvenței.

Înalta Curte constată că intimatul – reclamant nu neagă faptul că nu a îndeplinit obligația de a cere deschiderea procedurii insolvenței or pe cea de achitare a obligațiilor fiscale născute ulterior declarării insolvabilității. Acesta afirmă doar că nu se poate reține reaua sa credință, întrucât primul demers ar fi impus existența unei hotărâri a adunării generale a asociaților/asociatului unic, iar, în privința ambelor fapte imputate prin decizia contestată, controlul societății debitoare era deținut de numitul C., ce avea atât calitatea de administrator al acesteia, cât și de reprezentant al asociatului ce deținea cota de participație majoritară, de 70%, la capitalul social al societatea B. S.R.L. (B. – persoană juridică de drept italian), motiv pentru care demersurile intimatului reclamant nu ar fi avut o finalitate concretă.

Instanța de control judiciar observă că aceste aspecte reprezintă, în esență, o reiterare a susținerilor evocate de intimatul – reclamant cu ocazia audierii sale în faza prealabilă emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare secunde, ce au fost avute în vedere de organul fiscal la momentul emiterii unei astfel de decizii.

Or, astfel cum rezultă din prevederile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 citate mai sus, la data emiterii Procesului-verbal de constatare a stării de insolvabilitate a societății debitoare, nu exista, pentru deschiderea procedurii generale a insolvenței, o condiție precum cea evocată de intimat (necesitatea unei hotărâri AGA fiind cerută doar în cazul procedurii simplificate). Dincolo de lipsa necesității sus indicatei hotărâri, se reține că intimatul nici nu susține că ar fi încercat o convocare a adunării generale a asociaților, deși atribuțiile de administrator îi permiteau un astfel de demers.

Înalta Curte observă și că cei doi administratori ai societății debitoare aveau puteri depline și nelimitate, ce puteau fi exercitate separat, motiv pentru care pasivitatea intimatului nu poate fi justificată de lipsa pârghiilor statutare, neexistând un impediment real în exercitarea atribuțiilor ce incumbau acestuia.

De asemenea, faptul că în anul 2016 societatea a realizat plăti în cuantum de 520.000 RON în vederea stingerii creanțelor fiscale nu prezintă relevanță, câtă vreme, din perspectiva ipotezelor reglementate de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală evocate prin decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, elementul supus analizei este cel al conduitei intimatului (drept administrator al societății debitoare) ulterioară datei de 25.10.2016 (declararea insolvabilității) și până la data de 19.07.2017 (data emiterii celei de-a doua decizii de angajare a răspunderii solidare), perioadă în care societatea a acumulat obligații fiscale suplimentare, ce nu au fost achitate.

Mai mult, din răspunsurile intimatului – reclamant consemnate în Procesul-verbal de audiere din 03.07.2017, rezultă că cererile de eșalonare la plată au fost respinse pentru neconstituirea de către societatea debitoare a unor garanții conforme.

Nu se poate face abstracție nici de împrejurarea că însuși reclamantul susține, în esență, că, deși societatea debitoarea B. S.R.L. avea de încasat creanțe în sumă totală de 14.099.716 RON, cel care datora o mare parte din aceasta era chiar asociatul majoritar (B.), ce nu avea interes în declanșarea procedurii insolvenței, reclamantul justificând pasivitatea sa prin faptul că un eventual demers al său de declanșare a antereferitei proceduri, nu ar fi avut nicio finalitate.

Elementele evocate de intimat evidențiază, în realitate, reaua credință a acestuia în neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, din acestea reieșind că motivul principal al neîndeplinirii unei atare obligații a fost cel al favorizării debitorului principal al societății (ce avea și calitatea de asociat), contextul lipsei interesului unui astfel de debitor privat în deschiderea procedurii insolvenței prevalând, în viziunea reclamantului, interesului creditorului bugetar.

Or, faptul că reclamantul a ales să dea întâietate unor atare interese ale unui debitor al societății în care deținea calitatea de administrator, în dauna creditorilor bugetari, în sensul de a rămâne în pasivitate, echivalează cu săvârșirea faptei cu intenție.

Prin urmare, incontestabil fiind faptul că reclamantului, în calitate de administrator al societății debitoare, îi revenea obligația de a cere deschiderea procedurii insolvenței în condițiile legii, neîndeplinirea acestei obligații în contextul descris mai sus se plasează în parametrii noțiunii de rea – credință, în sensul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, mai precis reaua-credință a reclamantului, sub forma intenției, în sensul că a prevăzut și a acceptat consecințele, chiar dacă nu le-a urmărit în mod direct.

Astfel de elemente au fost evocate, în esență, și de organele fiscale prin actul administrativ atacat, soluția de atragere a răspunderii solidare nefiind întemeiată pe simple prezumții (cum eronat a reținut prima instanță), întrucât, după cum s-a arătat și în paragrafele anterioare reaua – credință nu îmbracă doar forma urmăririi prejudicierii intereselor creditorilor bugetari, ci și acceptarea unei astfel de consecințe, între pasivitatea reclamantului și nedeclanșarea antereferitei proceduri, în perioada de referință relevantă cauzei pendinte (25.10.2016 – 19.07.2017), cu consecința acumulării unor creanțe fiscale suplimentare, existând o legătură de cauzalitate evidentă. Reclamantul nu poate invoca propria culpă pentru a se degreva de răspunderea ce îi revine în calitate de administrator de jure al societății debitoare și nu se poate prevala de necunoașterea legii.

De asemenea, se reține că o atare conduită a reclamantului (de neîndeplinire a obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, cu consecința continuării unei activități ce a generat acumularea unor debite fiscale suplimentare ulterioare declarării insolvabilității societății) reprezintă, în ipoteza particulară a celei de-a doua decizii de atragere a răspunderii solidare, un indicativ concret al relei credințe și în sensul literei d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală.

Nu se poate susține, cu suficientă convingere, că intimatul – reclamant nu a putut prevedea că, în condițiile insolvabilității constatate prin act administrativ, o continuare a activității societății va determina o imposibilitate de achitare la scadență a unor obligații fiscale suplimentare. Acceptarea unei astfel de consecințe, chiar dacă nu a fost urmărită în mod direct, îmbracă forma intenției, ce, coroborată cu elementele expuse în paragrafele anterioare, este suficientă, la rându-i, spre a justifica angajarea răspunderii solidare. Totodată, astfel de elemente confirmă și existența legăturii de cauzalitate între faptă și consecința neachitării obligațiilor fiscale născute ulterior constatării stării de insolvabilitate.

În ceea ce privește susținerile intimatului – reclamant formulate la termenul de judecată la care Înalta Curte a reținut recursul spre soluționare, potrivit cărora un motiv suplimentar de nelegalitate a deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați l-ar reprezenta lipsa unei decizii de impunere prin care să fie stabilită (față de societatea debitoare) creanța fiscală în cuantum de 2.857.042 RON, instanța de control judiciar constată că acestea reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) și care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ.. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe, de anulare a deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați și, pe cale de consecință, de anulare a deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiile legale indicate în paragrafele anterioare, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, va casa în parte sentința civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și, în rejudecare, va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului A. privind anularea deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați și anularea deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Sursa informației: www.scj.ro.