Naşterea, justiţia şi statul de drept

12 ian. 2022
Vizualizari: 757
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

O întâlnire voită sau întâmplătoare a două celule germinative în lumea animală sau ajungerea unei semințe într-un sol fertil și, brusc, o forță invizibilă va declanșa o înmulțire explozivă de noi celule pentru a da naștere la o nouă ființă sau la un nou fir de iarbă sau copac.

Este un mare mister cine declanșează aceste forțe, cine a creat acest mecanism genial de înmulțire și cu ce sens.

Urmând acest proces în lumea speciilor care ne precedă filogenetic, constatăm că acolo se exercită o voință transcendentă sub forma unui instinct irepresibil, la care ființa nu se poate opune sub nicio formă.

Nu vom ști niciodată de ce trebuie să fie univers, de ce trebuie să fie viață, de ce trebuie să se ajungă la conștiință, inteligență și instincte.

Ce sens are existența tuturor lucrurilor?

Și dacă nu era ceea ce este, ce altceva ar fi fost?

„Nu e nimic și totuși e…/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe…” spunea atât de inspirat, în alt context, cel pe care îl vom cita atât cât neamul românesc va dăinui.

Ni se spune că Spațiul și Timpul nu erau înainte de începutul Universului, ci au apărut odată cu nașterea sa prin acel ipotetic Big Bang, descris de astrofizica modernă.

Constatăm că și știința își are absurdul său. Cum nu era Spațiul? Rațiunea este bulversată. Nu era și înainte un gol infinit în care „cineva a așezat stele, sori și planete”?

Nu contest ce ne spune știința, dar am dreptul să afirm că nu înțeleg, deși, după Descartes, în valul entuziast al scientismului ni s-a spus mereu că „totul se știe sau se va ști”. Dar, după câteva secole de evoluție a cunoașterii, aflăm că nu avem acces decât la 1% din Univers. Sunt și câteva cifre mai generoase, mergând până la 30%, însă când, în numele acestui procent, ne arogăm drept de viață și moarte asupra vieții unui om, ne întrebăm oare ce poate fi în cei 70% din Universul pe care nu îl cunoaștem?

Trecem sub tăcere faptul că nu știm de unde a apărut acel punct, mai mic „ca boaba spumei”, acel prim atom în care eram cu toții prezenți in nuce, în embrion.

Să trecem de această nebuloasă a începuturilor noastre și să discutăm ce soartă i s-a hărăzit acestei ființe, cu statut de om, aruncate pe un bulgăr de pământ rătăcitor printre miliardele de stele din Calea Lactee.

Raționând, am înțeles că nu putem trăi izolați, solitari, că avem nevoie de alți semeni, de o comunitate pentru a beneficia de aportul tuturor în asigurarea existenței.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Așa a început civilizația și, odată cu ea, a fost nevoie și de statuarea modului de relaționare a omului față de om și mai ales față de comunitatea pe care astăzi o numim „stat”.

Relația omului cu statul este cea mai dificilă de rezolvat și, după criza morală în care suntem astăzi, realizăm că nu i s-a găsit o soluționare acceptabilă pentru toți termenii.

În 1748, Montesquieu a publicat opera care, din acel moment, a fost încontinuu citată – „Spiritul legilor”.

Confruntat cu moravurile vremii sale, cu absolutismul regal și presiunea religiei, Montesquieu recurge la ideea de lege văzută atât ca emanație de sorginte subiectivă umană, dar și obiectivă, impusă de raportul natural dintre o cauză și un efect. Prin respectul pentru lege, vedea o soluție pentru moderarea puterii și de evitare a dictaturii. Era în fond o pledoarie pentru statul de drept, bazat pe o constituție care consfințea drepturile civile ale tuturor cetățenilor.

Este, fără îndoială, un mare progres în gândirea politică a timpului, mizându-se pe respectul pentru lege, dar care implică și conștiința factorilor decidenți. Ajungem, volens nolens, și la implicarea psihologiei umane, însă psihologia ca știință s-a constituit abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Pentru ca un sistem în care este implicată conștiința să funcționeze, este nevoie de un feedback, de un autocontrol. Întreaga fiziologie umană se bazează pe mecanismul de feedback.

Să luăm un exemplu: pentru a dispune de energia necesară oricărui efort fizic sau intelectual, este nevoie ca inima noastră să reacționeze prompt, trimițând volumul de sânge strict necesar – prin conținutul său în glucoză și oxigen – cerut de acel efort. Acest rol de „supraveghere” îl are sistemul nostru nervos, natural deci, ca o condiție a unei optime funcționalități a organismului nostru. Este, altfel spus, vocea prudentă și inteligentă a naturii.

Revenind la obiectul discuției, după exemplul naturii, acest control este nevoit să evite posibilele accidente, cum ar fi acela al hărțuirii cu mâna justiției de către puterea politică a unor adversari aflați în altă aripă a eșichierului politic sau execuția la comandă a unor persoane incomode din cu totul alte motive. Repet, acestea pot fi doar accidente și nu pun la îndoială onestitatea și profesionalismul celor care au o misiune foarte grea pe frontul justiției. Generalizarea, plecând de la cazuri singulare, este nedreaptă și trebuie evitată, putând provoca multe disfuncționalități sociale. Personal, am multe cunoștințe și prieteni de mare probitate și cu alese calități umane și nu mi-aș permite să comit o astfel de eroare. Discuția angajată aici are doar valoare de principiu și nu are nicio intenție incriminativă.

Un alt aspect care vine în contradicție netă cu știința neurofiziologiei actuale îl constituie dezincriminarea juridică a calomniei.

Sunt neurofiziolog și știu foarte clar că în prezent dispunem de instrumentele tehnice necesare pentru studierea efectelor favorabile sau nocive asupra sănătății noastre pe care le au gândurile, cuvintele, emoțiile și sentimentele pe care le cultivăm. Așa s-a ajuns la concluzia că sunt cuvinte care au o chimie favorabilă vieții, sănătății noastre fizice și psihice, cum sunt: iubirea, generozitatea, bunătatea, bucuria, fericirea și iertarea. Sunt și cuvinte care prin chimia lor ucid, îmbolnăvesc și tulbură mintea, echilibrul nostru psihic. Enumerăm între acestea: ura, calomnia, răutatea, ironia, insulta, injuriile, stigmatizarea, batjocura. Chimia lor poate genera cancer, anxietate, depresie, boli somatice și disperarea, care poate conduce la suicid.

Nu exclud un principiu fundamental al democrației care permite diferența de opinie. Da, dar exprimată cuviincios, cu respect pentru adversarul politic, și nu agresiv, violent, injurios sau cu ură.

Daniel Goleman, psiholog cu studii la Harvard și jurnalist, numea acest comportament ca fiind distructiv, atât pentru cel care îl manifestă, cât și pentru cel căruia i se adresează.

Cuvintele au nu numai chimie, ci și energie – adecvate conținutului lor semantic – util sau nociv.

Avem acum argumente în acest sens aduse de experimentele științifice din fizica cuantică. Unul dintre marii mentori ai fizicii cuantice, Werner Heisenberg, afirma că cel mai neînsemnat gând se transmite până în cel mai îndepărtat „colț” de Univers. Avem demonstrația clară că în Univers totul este interconectat și că tot ceea ce facem și gândim – bine sau rău – se reflectă asupra tuturor și a noastră, inclusiv.

Un alt principiu al democrației îl constituie respectarea prezumției de nevinovăție până la soluționarea definitivă din punct de vedere juridic. Cred că este absolut necesară respectarea acestui deziderat, tocmai pentru a se evita consecințele dramatice asupra celor pe care justiția îi exonerează de acuzațiile aduse, dar au fost expuși oprobriului înainte de a se pronunța justiția. Onoarea compromisă și dramele suferite pot fi oare reparate, astfel, numai pe cale civilă?

Dacă îmi aduc bine aminte, însuși Napoleon Bonaparte îi cerea justiției să pedepsească fapta, dar să nu defăimeze persoana.

Un alt concept mult discutat este acela al „statului de drept”.

Prin secularizare, religia și-a pierdut autoritatea și a fost înlocuită cu preceptele statului de drept.

Asupra relației dintre om și stat se discută continuu.

Thomas Hobbes (1588-1679) era de părere că, prin tendința lor despotică, oamenii pot deveni ceea ce s-a spus prin anticul adagiu – Homo homini lupus.

Oricum, prin formularea care îi aparținea chiar lui Hobbes, existența între oameni a unui război al tuturor contra tuturor o pot confirma și contemporanii noștri.

John Locke (1632-1741), precum și J.J. Rousseau (1712-1778) susțin că ne naștem egali și avem dreptul la viață și la libertatea care nu încalcă drepturile celorlalți semeni. Vom vedea că și alți comentatori sunt de părere că, pentru a elimina inechitatea socială, ar trebui să existe legi care oferă omului dreptul la proprietate numai în limitele trebuințelor sale, și nu în exces. Excesul de acest gen implică pauperizarea altor semeni.

Prin sine însăși, sărăcia este o umilință. De aceea, cred că aserțiunea unor comentatori că trebuie să se respecte „dreptul la sărăcie” este de un amarnic cinism. În condițiile constrângerii materiale, și dreptul la libertate este caduc.

Aceiași comentatori afirmă că în numele libertății de manifestare își asumă chiar și crima. Serios? Chiar și când este săvârșită asupra ta și a familiei tale? Mă îndoiesc!

Constatăm că niciunul dintre sistemele sociale experimentate de om nu a reușit să edifice o societate, nu spunem perfectă, dar apropiată de aspirațiile umane.

În opinia mea, cauza insuccesului tuturor sistemelor sociale este însuși omul pentru care au fost create. Ideile, chiar dacă sunt „mari”, ajunse pe mâna celor „mici”, se compromit. Se poate crea ceva perfect cu oameni imperfecți? Toate sistemele sociale poartă amprenta celor care le-au creat, precum și a celor care le-au aplicat.

Absența unei culturi, cel puțin pentru funcția a cărei responsabilitate o are, defectele de caracter și lipsa de experiență a unui conducător ales după criterii subiective sau impus din alte sfere de influență nu pot fi decât păguboase.

Responsabilitatea și conștiința civică sunt la fel de necesare tuturor membrilor unei comunități.

Platon spunea că o societate în care o parte dintre membrii săi doar se distrează pe seama muncii celorlalți nu poate fi nici funcțională și nici eficientă.

Vorbim continuu de morala drepturilor omului, dar nu spunem nimic și despre dreptul moralei.

Nu există o morală sau o lege care să aibă ca obiect limitarea însușirii excesive a bunurilor materiale. Orice exces, dincolo de necesar, îi pauperizează pe ceilalți.

Matthieu Ricard, fiul filosofului francez Jean-François Revel, susține ideea întâlnită la John Locke și la Thomas Hobbes, că într-o societate democrată ar trebui, pentru a se menține un echilibru între dorința unora de a se îmbogăți în detrimentul celorlalți, să existe legi care să limiteze aceste tendințe considerate imorale, după opinia lor.

Jean-François Revel consideră că accentul nu trebuie pus doar pe ideea drepturilor omului, ci și pe responsabilitatea cetățeanului față de societate. Ne amintim că o astfel de opinie a exprimat și președintele J.F. Kennedy.

În concluzie, prin naștere obținem o serie de drepturi naturale și, pentru a ne fi respectate, avem nevoie de un stat de drept și de o morală care să aplice legea în litera și spiritul ei.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 1/2021.

 

Nașterea, justiția și statul de drept was last modified: ianuarie 12th, 2022 by Dumitru Constantin Dulcan

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Dumitru Constantin Dulcan

Dumitru Constantin Dulcan

Este medic neurolog și psihiatru, autor de literatură filosofică și metafizică.
A mai scris: