Motivarea hotărârii. Stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică (NCPC, NCC, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1183/2020

NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6; Constituția României: art. 21; NCC: art. 1385

În ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată, se constată că acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Instanța de apel era obligată să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel formulat de apelanții-reclamanți, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut.

Astfel, curtea de apel, analizând motivele de apel invocate de reclamanți, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de apelantele-reclamante A. și D. (fiicele defunctei), stabilind un cuantum mai ridicat al daunelor morale, iar pentru reclamanții A. și E. (nepoate) și C. (ginere) a concluzionat că probatoriul administrat în cauză nu a relevat producerea unui prejudiciu nepatrimonial care să justifice acordarea unor daune morale într-un cuantum mai mare decât cel reținut de prima instanță.

Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, în conformitate cu principiile echității și proporționalității în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată, aplicând criteriile relevante la situația de fapt din speță și ținând cont și de soluțiile jurisprudențiale relevante în materie, raportat la dispozițiile legale relevante.

Prin reținerea faptului că stabilirea cuantumului prejudiciului moral nu are loc doar în funcție de aprecierile subiective ale victimei, instanța nu înlătură dreptul victimei de a explica, în lumina principiului disponibilității, în ce constau suferințele morale, ci doar evidențiază faptul că în cuantificarea daunelor morale judecătorul trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte legate de circumstanțele particulare ale cauzei și la consecințele negative pe care accidentul le-a avut asupra vieții fiecărui reclamant în parte, astfel cum acestea sunt reliefate de probele administrate.

Considerentele hotărârii curții de apel sunt clare și concise, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea în totalitate de către instanță a argumentelor prezentate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material care reglementează principul reparării integrale a prejudiciului instituit prin dispozițiile art. 1385 C. civ.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Se reține că din examinarea considerentelor deciziei recurate nu reiese că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ.. În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea acestora trebuie să se stabilească în raport cu gravitatea vătămărilor produse victimei, natura și intensitatea suferințelor ce i-au fost cauzate, durata în timp a consecințelor vătămătoare. La evaluarea despăgubirilor, instanța trebuie să țină seama de influența și urmările faptei prejudiciabile asupra vieții victimei, de gradul în care victima a reușit să depășească consecințele faptei prejudiciabile și alte asemenea criterii ce oferă repere în evaluarea suferinței fizice produse prin vătămarea corporală.

Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au indicat, în mod concret, care este acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva lor, în condițiile în care soluția criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligați să plătească sume comparabile cu cea acordată în cauza de față.

Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În consecință, se reține că în cauză daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată, care a făcut o corectă aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ. și a jurisprudenței relevante în materie.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.