Motivarea contradictorie a respingerii criticilor din apel vizând inadmisibilitatea şi lipsa de interes în promovarea acţiunii reclamantei. Recurs respins ca nefondat

• H.G. nr. 15/1991: art. 2
• Legea nr. 15/1990: art. 20 alin. (2)
• NCPC: art. 35
• NCPC: art. 431 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5 6 şi 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 555
• NCPC: art. 563 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că, în calitate de succesoare, prin reorganizare a fostului Oficiu Farmaceutic Regional Cluj, este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului apartamentul nr. x înscris în CF vechi nr. x Indiv Dej, Cartea Funciară nr. x Dej, nr. top: x, situat în Orașul Dej, județul Cluj, compus din construcție – farmacie cu 5 încăperi, cu cota de 23,3/100, parte din părțile indivize comune și asupra terenului aferent apartamentului înscris în CF x Dej, CF vechi x Dej cota de 23,3/100; să se dispună intabularea în Cartea Funciară nr. x Dej, în Cartea Funciară nr. x Dej și în Cartea Funciară nr. x-CI în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate mai sus indicat.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1181 din 26 mai 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul pârâtului este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susținut, în esență, pe de o parte încălcarea caracterului subsidiar al acțiunii în constatare prevăzut de art. 35 din C. proc. civ. cu referire la art. 563 alin. (1) din C. civ., precum și motivarea contradictorie a respingerii criticilor din apel vizând inadmisibilitatea și lipsa de interes în promovarea acțiunii reclamantei.

Pe de altă parte, s-a susținut greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul civil nr. x/2010 al Curții de Apel Cluj în care Statul Român nu a fost parte, rezultată din interpretarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., precum și ignorarea, pe cale de consecință, a criticilor din apel referitoare la nedovedirea de către reclamantă a unui drept de proprietate extratabulară asupra imobilului litigios, câtă vreme nu a fost înființată în temeiul Legii nr. 15/1990.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al reclamantei S.C. A. S.A. asupra imobilului situat în municipiul Dej, str. x și intabularea în cartea funciară în favoarea acesteia. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., ale art. 555 din C. civ., precum și cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și art. 2 din H.G. nr. 15/1991.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel pe baza probelor administrate în proces – care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate – relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Imobilul în litigiu, apartamentul nr. x compus din construcție – Farmacie cu 5 încăperi, cu cota de 23,3/100 parte din părțile indivize comune și terenul aferent, situat în mun. Dej, str. x, jud. Cluj, a fost întabulat în C.F. vechi x Dej în favoarea Statului Român cu titlu de drept naționalizare, iar începând cu anul 1962 s-a notat dreptul de administrare operativă directă a Sfatului Popular Regional Cluj – Secțiunea Sănătății Oficiul Farmaceutic Regional Cluj. Ulterior, în baza încheierii nr. 1764-1772/25.06.1998 dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transcris în C.F.¹⁵⁵38 și 15537 Dej în favoarea vechiului proprietar.

În baza H.G. nr. 15/1991 privind înființarea societăților comerciale farmaceutice – S.A, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, fostul Oficiu Farmaceutic Regional Cluj a fost desființat, fiind înființată prin preluarea activului și pasivului acestuia societatea comercială farmaceutică pe acțiuni B. S.A., actuala A. S.A., prin schimbarea denumirii societății în anul 1999.

Reclamanta S.C. A. S.A. deține posesia imobilului litigios, fapt necontestat în proces.

Luând în examinare criticile recurentului, subsumabile motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., prin care se invocă nesocotirea caracterului subsidiar al acțiunii în constatare și motivarea contradictorie a respingerii motivului de apel care viza inadmisibilitatea și lipsa de interes în promovarea acțiunii reclamantei, Înalta Curte reține caracterul vădit nefondat al acestora.

Astfel, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al reclamantei-intimate reprezintă o acțiune în constatare provocatorie.

Definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să își valorifice pretențiile, respectiv să încerce să își dovedească dreptul pretins, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu și-l demonstrează, acțiunea în constatare provocatorie este supusă, asemenea celorlalte tipuri de acțiuni în constatare, principiului subsidiarității prevăzut de art. 35 din C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiționată de inexistența, la dispoziția reclamantului, a unei acțiuni în realizarea dreptului respectiv.

Drept urmare, în măsura în care, deși nu a pierdut posesia bunului, totuși dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acțiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările.

Din această perspectivă, acțiunea în constatare provocatorie, așa cum este și cea dedusă judecății în procesul pendinte, se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluționarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acțiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real.

Este vorba, așadar, de regula comparării titlurilor exhibate de părți, în înțelesul de moduri de dobândire a dreptului de proprietate, procedeu care este specific modurilor derivate de dobândire a proprietății și prin care se stabilește care dintre titluri este mai caracterizat, adică mai puternic, dându-se, pe cale de consecință, preferabilitate și câștig de cauză părții care îl deține.

Prin raportare la aceste considerații cu valoare generală și la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, se impune cu forța evidenței concluzia că instanța de apel a interpretat și aplicat corect principiul subsidiarității acțiunii în constatare consacrat de art. 35 din C. proc. civ., atunci când a reținut că, având posesia imobilului litigios și justificând un folos practic ce constă în intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa, și nu a Statului Român, acțiunea în justiție promovată de reclamantă este admisibilă, câtă vreme aceasta nu poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, precum cea a acțiunii în revendicare imobiliară reglementată de art. 563 alin. (1) din C. civ., invocată în motivul de recurs.

Este locul aici a aminti că acțiunea în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, astfel cum este definită de doctrină și jurisprudență și consacrată în C. civ. (art. 563), este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.

Drept urmare, în mod corect au fost înlăturate ca nefondate apărările pârâtului, reiterate prin criticile din apel, referitoare la inadmisibilitatea și lipsa de interes în promovarea acțiunii pendinte.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, argumentația instanței de apel dedicată acestor critici nu poate fi considerată nicidecum contradictorie.

Dimpotrivă, în cadrul unui raționament juridic corect, logic și convingător, instanța de apel a dat un răspuns specific și explicit fiecăreia dintre aceste critici, răspuns caracterizat prin claritate, precizie și consecvență, ceea ce a permis instanței de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Aceasta întrucât, reținând dreptul de proprietate al reclamantei (dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990) și faptul stăpânirii materiale a imobilului litigios de către aceasta, instanța de apel a apreciat ca fiind justificată condiția interesului de a acționa în justiție pentru apărarea dreptului său, în contextul în care imobilul este intabulat în cartea funciară în favoarea Statului Român, cu titlu de naționalizare. Întreaga construcție argumentativă justifică, astfel, inexistența la îndemâna reclamantei a unei acțiuni în realizarea dreptului, precum revendicarea imobiliară, și deci admisibilitatea demersului său judiciar.

În continuare, luând în examinare critica recurentului, subsumabilă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care s-a susținut interpretarea eronată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din același cod și aplicarea greșită a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul civil nr. x/2010 al Curții de Apel Cluj, Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat.

De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisprudențiale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului.

Funcțiunea lucrului judecat privește atât dispozitivul, cât și considerentele hotărârii judecătorești, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicația soluției din dispozitiv, cât și de considerentele decizorii, care conțin o soluție asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranșând aspecte ale litigiului care, datorită modalității în care sunt supuse dezbaterii, nu-și pot găsi rezolvarea în conținutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

În speță, a fost reținut de către instanțele de fond și de apel efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 478/2011 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3488/R/2011 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în chestiunea litigioasă a calității reclamantei S.C. A. S.A. de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție.

Validând raționamentul juridic al instanței de apel, Înalta Curte are în vedere că litigiul anterior a purtat asupra acțiunii formulate pe tărâmul Legii nr. 10/200, de către C. împotriva Primarului mun. Dej și a Municipiului Dej, având ca obiect restituirea în natură a imobilului și rectificarea cărții funciare prin anularea intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român. Acțiunea civilă a fost admisă numai în parte, în sensul obligării pârâtului Primarul municipiului Dej să înainteze notificarea și dosarul aferent către AVAS și al respingerii ca nefondate a capetelor de cerere privind restituirea în natură și rectificarea cărții funciare.

În motivarea hotărârilor pronunțate în procesul anterior s-a reținut drept principal argument calitatea S.C. A. S.A. de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990; mai mult decât atât, argumentul dobândirii ex lege a dreptului de proprietate a fundamentat și înlăturarea apărării referitoare la inexistența unui certificat de atestare a dreptului de proprietate (în considerentele deciziei nr. 3488/R/2011 s-a reținut că „imobilul în litigiu a trecut în proprietatea antecesoarei S.C. A. S.A. în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 ca nouă societate comercială, constituită prin reorganizare” și că „inexistența unui certificat de atestare a dreptului de proprietate nu are relevanță în prezenta cauză, dreptul intervenientei (n.n. intervenientei principale S.C. A.), așa cum s-a arătat, transmițându-se prin efectul Legii nr. 15/1990”).

Or, considerentele referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei intimate – redate pe larg în cuprinsul deciziei recurate și doar în rezumat în cele ce preced – evidențiază în chip limpede faptul că a fost dezbătută și tranșată în litigiul anterior chestiunea litigioasă privitoare la calitatea de proprietar al imobilului (în favoarea reclamantei) și la modul de dobândire a dreptului de proprietate (prin efectul legii). Aceste considerente susțin în mod direct și necesar soluția cuprinsă în dispozitiv, constituind temeiul în raport de care s-a respins restituirea în natură a bunului, notificat în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Se cuvine a aminti, în context, faptul că, în momentul în care fostele unități economice de stat au fost transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăți comerciale cu capital de stat, dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăți comerciale, în acord cu prevederile art. 20 alin. (2) din această lege.

Astfel fiind, chestiunea calității de titular al dreptului de proprietate nu mai putea fi repusă în discuție în litigiul pendinte, decât cu nesocotirea autorității de lucru judecat a ceea ce s-a statuat deja în procesul anterior, pe aspectul tranșat și care a vizat dreptul recunoscut în favoarea reclamantei intimate, argument corect reținut în decizia recurată.

În consecință, instanța de apel era împiedicată a mai examina criticile din apel prin care s-a susținut că reclamanta nu a dovedit dobândirea unui drept de proprietate, că nu a fost reorganizată prin procedura prevăzută de Legea nr. 15/1990, ori că nu s-a făcut dovada includerii imobilului în inventar sau că altul ar fi fost scopul procedurii de inventariere prevăzute de H.G. nr. 945/1990.

În egală măsură, de vreme ce verificarea jurisdicțională pe aspectul litigios a fost deja realizată, instanței învestite cu noul litigiu nu i se mai putea pretinde să revină asupra ei pentru a ajunge la o altă soluție, altfel decât prin exercițiul căilor de atac.

Ca atare, în mod corect s-a reținut în decizia recurată că verificarea în litigiul pendinte a modului în care a operat, în temeiul legii, dobândirea dreptului de proprietate al societății reclamante ar presupune implicit un control asupra legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, ceea ce nu poate fi realizat decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

De altfel, efectul autorității de lucru judecat este atașat hotărârii judecătorești, indiferent de calitatea soluției pronunțate.

Contrar susținerilor recurentului, funcțiunea pozitivă a lucrului anterior judecat, în accepțiunea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu este supusă condiției identității de elemente, întrucât ceea ce se opune judecății ulterioare, fără posibilitatea contestării, sunt aspectele tranșate deja, și anume titularul și modul de dobândire a dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, având în vedere natura, obiectul și, deopotrivă, cadrul procesual pasiv configurat în litigiul anterior, supus dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, recurentul Statul Român nu poate pretinde a fi plasat în poziția terțului în raport de care efectele hotărârii anterioare nu se repercutează în vreun fel.

Altfel spus, acesta nu s-ar putea prevala nici de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră principiul general al opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față de terțe persoane (cel puțin până la dovada contrară celor tranșate jurisdicțional), pentru a putea combate cele statuate jurisdicțional anterior și a obține, astfel, posibilitatea reluării dezbaterii și reverificării chestiunii juridice dezlegate definitiv.

În lumina considerentelor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut corecta aplicabilitate a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fundamentându-și soluția pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în chestiunea litigioasă tranșată definitiv.

Pe cale de consecință, aceleași rațiuni, detaliate în cele ce preced, împiedică și instanța de recurs, învestită cu prezentul control de legalitate, a mai examina și restul criticilor din memoriul de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., axate pe ideea că reclamanta-intimată nu a dovedit dobândirea unui drept real de proprietate extratabulară asupra imobilului în litigiu.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.