Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
477 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Recursul pârâtului este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susţinut, în esenţă, pe de o parte încălcarea caracterului subsidiar al acţiunii în constatare prevăzut de art. 35 din C. proc. civ. cu referire la art. 563 alin. (1) din C. civ., precum şi motivarea contradictorie a respingerii criticilor din apel vizând inadmisibilitatea şi lipsa de interes în promovarea acţiunii reclamantei.
Pe de altă parte, s-a susţinut greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul civil nr. x/2010 al Curţii de Apel Cluj în care Statul Român nu a fost parte, rezultată din interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi ignorarea, pe cale de consecinţă, a criticilor din apel referitoare la nedovedirea de către reclamantă a unui drept de proprietate extratabulară asupra imobilului litigios, câtă vreme nu a fost înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990.
Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al reclamantei S.C. A. S.A. asupra imobilului situat în municipiul Dej, str. x şi intabularea în cartea funciară în favoarea acesteia. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ., ale art. 555 din C. civ., precum şi cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi art. 2 din H.G. nr. 15/1991.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel pe baza probelor administrate în proces – care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate – relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:
Imobilul în litigiu, apartamentul nr. x compus din construcţie – Farmacie cu 5 încăperi, cu cota de 23,3/100 parte din părţile indivize comune şi terenul aferent, situat în mun. Dej, str. x, jud. Cluj, a fost întabulat în C.F. vechi x Dej în favoarea Statului Român cu titlu de drept naţionalizare, iar începând cu anul 1962 s-a notat dreptul de administrare operativă directă a Sfatului Popular Regional Cluj – Secţiunea Sănătăţii Oficiul Farmaceutic Regional Cluj. Ulterior, în baza încheierii nr. 1764-1772/25.06.1998 dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transcris în C.F.15538 şi 15537 Dej în favoarea vechiului proprietar.
În baza H.G. nr. 15/1991 privind înfiinţarea societăţilor comerciale farmaceutice – S.A, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, fostul Oficiu Farmaceutic Regional Cluj a fost desfiinţat, fiind înfiinţată prin preluarea activului şi pasivului acestuia societatea comercială farmaceutică pe acţiuni B. S.A., actuala A. S.A., prin schimbarea denumirii societăţii în anul 1999.
Reclamanta S.C. A. S.A. deţine posesia imobilului litigios, fapt necontestat în proces.
Luând în examinare criticile recurentului, subsumabile motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., prin care se invocă nesocotirea caracterului subsidiar al acţiunii în constatare şi motivarea contradictorie a respingerii motivului de apel care viza inadmisibilitatea şi lipsa de interes în promovarea acţiunii reclamantei, Înalta Curte reţine caracterul vădit nefondat al acestora.
Astfel, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al reclamantei-intimate reprezintă o acţiune în constatare provocatorie.
Definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul pretins, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează, acţiunea în constatare provocatorie este supusă, asemenea celorlalte tipuri de acţiuni în constatare, principiului subsidiarităţii prevăzut de art. 35 din C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiţionată de inexistenţa, la dispoziţia reclamantului, a unei acţiuni în realizarea dreptului respectiv.
Drept urmare, în măsura în care, deşi nu a pierdut posesia bunului, totuşi dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acţiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările.
Din această perspectivă, acţiunea în constatare provocatorie, aşa cum este şi cea dedusă judecăţii în procesul pendinte, se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluţionarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acţiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real.
Este vorba, aşadar, de regula comparării titlurilor exhibate de părţi, în înţelesul de moduri de dobândire a dreptului de proprietate, procedeu care este specific modurilor derivate de dobândire a proprietăţii şi prin care se stabileşte care dintre titluri este mai caracterizat, adică mai puternic, dându-se, pe cale de consecinţă, preferabilitate şi câştig de cauză părţii care îl deţine.
Prin raportare la aceste consideraţii cu valoare generală şi la circumstanţele factuale concrete ale cauzei, se impune cu forţa evidenţei concluzia că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare consacrat de art. 35 din C. proc. civ., atunci când a reţinut că, având posesia imobilului litigios şi justificând un folos practic ce constă în intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa, şi nu a Statului Român, acţiunea în justiţie promovată de reclamantă este admisibilă, câtă vreme aceasta nu poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, precum cea a acţiunii în revendicare imobiliară reglementată de art. 563 alin. (1) din C. civ., invocată în motivul de recurs.
Este locul aici a aminti că acţiunea în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, astfel cum este definită de doctrină şi jurisprudenţă şi consacrată în C. civ. (art. 563), este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.
Drept urmare, în mod corect au fost înlăturate ca nefondate apărările pârâtului, reiterate prin criticile din apel, referitoare la inadmisibilitatea şi lipsa de interes în promovarea acţiunii pendinte.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, argumentaţia instanţei de apel dedicată acestor critici nu poate fi considerată nicidecum contradictorie.
Dimpotrivă, în cadrul unui raţionament juridic corect, logic şi convingător, instanţa de apel a dat un răspuns specific şi explicit fiecăreia dintre aceste critici, răspuns caracterizat prin claritate, precizie şi consecvenţă, ceea ce a permis instanţei de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.
Aceasta întrucât, reţinând dreptul de proprietate al reclamantei (dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990) şi faptul stăpânirii materiale a imobilului litigios de către aceasta, instanţa de apel a apreciat ca fiind justificată condiţia interesului de a acţiona în justiţie pentru apărarea dreptului său, în contextul în care imobilul este intabulat în cartea funciară în favoarea Statului Român, cu titlu de naţionalizare. Întreaga construcţie argumentativă justifică, astfel, inexistenţa la îndemâna reclamantei a unei acţiuni în realizarea dreptului, precum revendicarea imobiliară, şi deci admisibilitatea demersului său judiciar.
În continuare, luând în examinare critica recurentului, subsumabilă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care s-a susţinut interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din acelaşi cod şi aplicarea greşită a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul civil nr. x/2010 al Curţii de Apel Cluj, Înalta Curte reţine, de asemenea, caracterul nefondat.
De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.
Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.
Funcţiunea lucrului judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicaţia soluţiei din dispozitiv, cât şi de considerentele decizorii, care conţin o soluţie asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranşând aspecte ale litigiului care, datorită modalităţii în care sunt supuse dezbaterii, nu-şi pot găsi rezolvarea în conţinutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.
În speţă, a fost reţinut de către instanţele de fond şi de apel efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 478/2011 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3488/R/2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în chestiunea litigioasă a calităţii reclamantei S.C. A. S.A. de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie.
Validând raţionamentul juridic al instanţei de apel, Înalta Curte are în vedere că litigiul anterior a purtat asupra acţiunii formulate pe tărâmul Legii nr. 10/200, de către C. împotriva Primarului mun. Dej şi a Municipiului Dej, având ca obiect restituirea în natură a imobilului şi rectificarea cărţii funciare prin anularea intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român. Acţiunea civilă a fost admisă numai în parte, în sensul obligării pârâtului Primarul municipiului Dej să înainteze notificarea şi dosarul aferent către AVAS şi al respingerii ca nefondate a capetelor de cerere privind restituirea în natură şi rectificarea cărţii funciare.
În motivarea hotărârilor pronunţate în procesul anterior s-a reţinut drept principal argument calitatea S.C. A. S.A. de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit prin efectul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990; mai mult decât atât, argumentul dobândirii ex lege a dreptului de proprietate a fundamentat şi înlăturarea apărării referitoare la inexistenţa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate (în considerentele deciziei nr. 3488/R/2011 s-a reţinut că „imobilul în litigiu a trecut în proprietatea antecesoarei S.C. A. S.A. în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 ca nouă societate comercială, constituită prin reorganizare” şi că „inexistenţa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate nu are relevanţă în prezenta cauză, dreptul intervenientei (n.n. intervenientei principale S.C. A.), aşa cum s-a arătat, transmiţându-se prin efectul Legii nr. 15/1990”).
Or, considerentele referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei intimate – redate pe larg în cuprinsul deciziei recurate şi doar în rezumat în cele ce preced – evidenţiază în chip limpede faptul că a fost dezbătută şi tranşată în litigiul anterior chestiunea litigioasă privitoare la calitatea de proprietar al imobilului (în favoarea reclamantei) şi la modul de dobândire a dreptului de proprietate (prin efectul legii). Aceste considerente susţin în mod direct şi necesar soluţia cuprinsă în dispozitiv, constituind temeiul în raport de care s-a respins restituirea în natură a bunului, notificat în procedura specială a Legii nr. 10/2001.
Se cuvine a aminti, în context, faptul că, în momentul în care fostele unităţi economice de stat au fost transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăţi comerciale cu capital de stat, dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăţi comerciale, în acord cu prevederile art. 20 alin. (2) din această lege.
Astfel fiind, chestiunea calităţii de titular al dreptului de proprietate nu mai putea fi repusă în discuţie în litigiul pendinte, decât cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a ceea ce s-a statuat deja în procesul anterior, pe aspectul tranşat şi care a vizat dreptul recunoscut în favoarea reclamantei intimate, argument corect reţinut în decizia recurată.
În consecinţă, instanţa de apel era împiedicată a mai examina criticile din apel prin care s-a susţinut că reclamanta nu a dovedit dobândirea unui drept de proprietate, că nu a fost reorganizată prin procedura prevăzută de Legea nr. 15/1990, ori că nu s-a făcut dovada includerii imobilului în inventar sau că altul ar fi fost scopul procedurii de inventariere prevăzute de H.G. nr. 945/1990.
În egală măsură, de vreme ce verificarea jurisdicţională pe aspectul litigios a fost deja realizată, instanţei învestite cu noul litigiu nu i se mai putea pretinde să revină asupra ei pentru a ajunge la o altă soluţie, altfel decât prin exerciţiul căilor de atac.
Ca atare, în mod corect s-a reţinut în decizia recurată că verificarea în litigiul pendinte a modului în care a operat, în temeiul legii, dobândirea dreptului de proprietate al societăţii reclamante ar presupune implicit un control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, ceea ce nu poate fi realizat decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.
De altfel, efectul autorităţii de lucru judecat este ataşat hotărârii judecătoreşti, indiferent de calitatea soluţiei pronunţate.
Contrar susţinerilor recurentului, funcţiunea pozitivă a lucrului anterior judecat, în accepţiunea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu este supusă condiţiei identităţii de elemente, întrucât ceea ce se opune judecăţii ulterioare, fără posibilitatea contestării, sunt aspectele tranşate deja, şi anume titularul şi modul de dobândire a dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, având în vedere natura, obiectul şi, deopotrivă, cadrul procesual pasiv configurat în litigiul anterior, supus dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, recurentul Statul Român nu poate pretinde a fi plasat în poziţia terţului în raport de care efectele hotărârii anterioare nu se repercutează în vreun fel.
Altfel spus, acesta nu s-ar putea prevala nici de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră principiul general al opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţe persoane (cel puţin până la dovada contrară celor tranşate jurisdicţional), pentru a putea combate cele statuate jurisdicţional anterior şi a obţine, astfel, posibilitatea reluării dezbaterii şi reverificării chestiunii juridice dezlegate definitiv.
În lumina considerentelor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut corecta aplicabilitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fundamentându-şi soluţia pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în chestiunea litigioasă tranşată definitiv.
Pe cale de consecinţă, aceleaşi raţiuni, detaliate în cele ce preced, împiedică şi instanţa de recurs, învestită cu prezentul control de legalitate, a mai examina şi restul criticilor din memoriul de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., axate pe ideea că reclamanta-intimată nu a dovedit dobândirea unui drept real de proprietate extratabulară asupra imobilului în litigiu.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
