Motiv de casare referitor la lipsa de specializare a completurilor în soluţionarea infracţiunilor de corupţie. Recurs respins ca nefondat (NCPP, NCP, L. nr. 656/2002)

22 sept. 2021
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 241
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 232/RC/2021

NCPP: art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3), art. 354, art. 394, art. 400, art. 426 alin. (1) pct. d teza I, art. 433, art. 438 alin. (1), art. 442 alin. (1) și (2); NCP: art. 35 alin. (1), art. 47, art. 49, art. 107 alin. (2) și alin. (3), art. 112 alin. (1) lit. e), art. 291 alin. (2), art. 322 alin. (1); L. nr. 656/2002: art. 29

Campanie Craciun UJmag 2020

Prin Încheierea din data de 4 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată sub un prim aspect, că recurentul inculpat A. a invocat în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., împrejurarea că judecarea cauzei în apel s-a realizat de un complet de judecată nespecializat în materie de corupție.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte amintește că acesta vizează situațiile în care au fost încălcate normele privind competența materială și personală a instanțelor de judecată (nu și cea teritorială), atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (nu și atunci când judecata a fost efectuată de o instanță superioară în grad celei competente).

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. este incident numai atunci când în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Înalta Curte, în jurisprudența sa (Decizia nr. 278/RC din 28 iunie 2019, Decizia nr. 150/RC din 5 iunie 2020) a reținut că „acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente – după materie sau după calitatea persoanei – nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din C. proc. pen.”.

Așadar, compunerea completului de judecată în accepțiunea dispozițiilor art. 354 raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. presupune alcătuirea completului de judecată conform dispozițiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcțională de a îndeplini anumite acte de jurisdicție penală în cazurile și condițiile cerute de lege și are în vedere etapa procesuală a judecății, până la pronunțarea hotărârii. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 354 din C. proc. pen. alin. (1) „Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege; (2) Completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; (3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor”, art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. alin. (1) „Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată; art. 394 și art. 400 din C. proc. pen. (luarea hotărârii și minuta), rezultă că noțiunea de compunere a completului de judecată are în vedere alcătuirea conform legii a completului, până la momentul pronunțării hotărârii, când are loc dezînvestirea instanței de judecată”.

Înalta Curte constată că din Decizia Curții Constituționale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 prin care a fost admisă sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și s-a constatat existența un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, invocată de către apărare în susținerea acestui caz de casare, reiese că nespecializarea completurilor de judecată în materia infracțiunilor de corupție este o chestiune ce privește compunerea instanței și nu competența materială a instanței.

Or, aceste critici care vizează nelegala compunere a instanței constituie motive de exercitare a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare (art. 426 alin. (1) pct. d teza I C. proc. pen. – „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri […] d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii […]”); ele nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. care privește competența materială sau personală a instanței.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că recurentul inculpat nu invocă lipsa competenței materiale sau după calitatea persoanei a Curții de Apel Constanța de a soluționa cauza, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., ci nelegalitatea modului de constituire a completului învestit în primă instanță cu judecarea cauzei, respectiv lipsa actului administrativ care atestă specializarea în materie de corupție a completului de judecată, motiv de nelegalitate ce nu se circumscrie cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. și care, la nivel formal, se poate încadra, eventual, în cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., astfel cum s-a arătat.

Pentru aceste argumente de fapt și de drept, motivul de casare referitor la lipsa de specializare a completurilor în soluționarea infracțiunilor de corupție grefat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., este nefondat.

Analiza motivelor invocate de recurentul inculpat în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. grefat pe nelegalitatea măsurii confiscării speciale și nelegalitatea pedepselor aplicate reliefează, de asemenea, lipsa de temei a cazului de casare invocat în raport de următoarele argumente:

În analiza acestui caz de recurs în casație Înalta Curte își va porni examinarea prin stabilirea naturii juridice a confiscării speciale și a măsurii în care aceasta poate fi circumscrisă noțiunii de pedeapsă în accepțiunea C. proc. pen., precum și a legalității pedepselor aplicate inculpatului, în raport de limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina acestuia.

Din perspectiva naturii juridice a confiscării speciale, Înalta Curte reține că aceasta este o sancțiune de drept penal și nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, luarea acestei măsuri nu depinde de gravitatea faptei săvârșite și nu are caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

Calificarea naturii juridice a măsurii confiscării juridice rezultă în primul rând din faptul că normele juridice care o reglementează își au sediul materiei în cuprinsul Titlului IV – Capitolul II intitulat „Regimul măsurilor de siguranță” – art. 112 potrivit cărora:

„(1) Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

(2) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) și lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.

(3) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) și lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2).

(4) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă.

(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b) – e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) și lit. c)”.

În al doilea rând, astfel cum este evidențiat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, măsura de siguranță a confiscării speciale nu poate fi asimilată unei pedepse, ca sancțiune penală, ci reprezintă doar o consecință civilă a faptului că un infractor sau alte persoane au obținut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că pentru stabilirea naturii acuzației, se va cerceta, în mod prioritar: calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză și dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, aceasta va avea caracter penal și din punct de vedere al art. 6 din Convenție; natura și scopul măsurii în cauză; calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării și executării sale, precum și gravitatea sa. (cauza Welch c. Marii Britanii, Hotărârea din 9 februarie 1995 în cauza 17440/90).

Prin raportarea acestor principii la instituția confiscării speciale rezultă că, atât în dreptul intern, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta este o măsură de siguranță care constituie o parte a unei politici de prevenire a infracțiunilor. În punerea în aplicare a unei astfel de politici, legiuitorul trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește identificarea existenței unei probleme care afectează interesul public și care impune măsuri de control, cât și în ceea ce privește modul adecvat de a aplica astfel de măsuri. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Telbiș și Viziteu c. României din 26 iunie 2017).

Măsura de siguranță a confiscării speciale, spre deosebire de confiscarea extinsă, nu este condiționată de soluția condamnării, astfel încât simpla săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală, va genera confiscarea specială. (Decizia nr. 10 din 8 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii).

În acest context, Înalta Curte reține că potrivit art. 107 alin. (2) și alin. (3) C. pen., măsurile de siguranță pot fi luate față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală și independent de aplicarea unei pedepse.

Analizând în aceste coordonate susținerea apărătorului ales al recurentului inculpat în sensul că prin dispunerea măsurii confiscării speciale, s-a aplicat o pedeapsă suplimentară inculpatului, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită, având în vedere că atât potrivit art. 291 alin. (2) C. pen. (infracțiunea de trafic de influență), cât și art. 33 din Legea nr. 656/2002 (infracțiunea de spălare de bani) sunt aplicabile dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen.

În ceea ce privește nelegalitatea pedepselor aplicate de instanța de apel, motivat de faptul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază și acest motiv de casare ca nefondat.

În jurisprudența sa recentă, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a statuat în sensul incidenței acestui motiv de drept în cazul unor erori produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale.

Acest caz de recurs în casație este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispozițiile privind concursul de infracțiuni, recidivă, circumstanțe atenuante sau măsuri educative. Jurisprudența referitoare la acest caz de casare este relevantă, stabilindu-se că o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. sau de legile speciale, pentru o anumită infracțiune. Există însă situații, și nu puține, în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.) – Decizia nr. 113/RC din 5 aprilie 2016; Decizia nr. 226/RC din 14 iunie 2016, Decizia nr. 63/RC din 2 martie 2016. Așadar, jurisprudența Înaltei Curți se referă, în esență, la instituții de drept material (dispoziții privind concursul de infracțiuni, recidivă, circumstanțe atenuante sau măsuri educative).

În consecință, în incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea atacată.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea a:

– patru infracțiuni de trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

– două infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

– două infracțiuni de instigare la spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 47 C. pen., raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În consecință, evaluând legalitatea pedepselor aplicate recurentului inculpat A. prin hotărârea atacată, prin raportare la încadrarea juridică dată faptelor de către instanța de apel, Înalta Curte constată că nu se identifică situații de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel:

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., infracțiunea de trafic de influență se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Conform art. 322 alin. (1) C. pen., infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă; iar potrivit art. 49 C. pen., instigatorul la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 prevăd că infracțiunea de spălare a banilor se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

În acest context, Înalta Curte constată că pedeapsa de 4 ani, respectiv 3 ani închisoare aplicată recurentului inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență; pedepsele de 1 an și 6 luni închisoare aplicate pentru infracțiunile de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată; pedepsele de 4 ani închisoare aplicate pentru infracțiunile de instigare la spălare de bani, în formă continuată, se situează în limitele prevăzute de lege.

În cadrul aceleiași evaluări se constată că pedeapsa rezultantă de 10 ani și 8 luni închisoare aplicată recurentului inculpat îndeplinește condiția de legalitate raportat la dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., fiind rezultatul adiționării la pedeapsa cea mai grea dintre cele contopite, de 4 ani închisoare, a sporului de 1/3 din restul pedepselor, respectiv, 6 ani și 8 luni închisoare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile formulate de recurentul inculpat în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apreciind că ceea ce se critică, în realitate vizează majorarea cuantumului pedepselor aplicate de instanța de apel, și nu aplicarea unor pedepse cu depășirea limitelor speciale prevăzute pentru fiecare infracțiune în parte.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat și cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, arătând că în cazul celor patru infracțiuni de trafic de influență reținute în sarcina sa nu există corespondență între norma legală și ceea ce a expus instanța de apel, întrucât în niciuna dintre situațiile redate nu rezultă că în mod obiectiv s-ar fi indus impresia că inculpatul ar fi făcut vreun act de influențare asupra funcționarului public, dincolo de faptul că nici nu ar fi fost posibil, întrucât este vorba despre plăți făcute din fonduri publice.

Referitor la cele două infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv pentru instigare la spălarea banilor, recurentul inculpat a criticat decizia penală atacată întrucât nu se reține modalitatea concretă în care au fost săvârșite aceste infracțiuni, pentru a se putea aprecia dacă, într-adevăr, aceste fapte, astfel cum sunt ele reținute, se înscriu sau nu în tipicitatea obiectivă a celor două categorii de infracțiuni anterior menționate.

În acest context, cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că acest caz de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Criticile formulate de recurent, respectiv că în cazul celor patru infracțiuni de trafic de influență reținute în sarcina sa nu rezultă că în mod obiectiv că s-ar fi indus măcar impresia că ar fi făcut vreun act de influențare asupra funcționarului public, iar în cazul celor două infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv instigare la spălarea banilor, nu se reține modalitatea concretă în care au fost săvârșite aceste infracțiuni, sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează penal infracțiunile de trafic de influență, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv instigare la spălarea banilor, ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

Mai mult, susținerea recurentului inculpat în sensul că nu se poate pronunța o hotărâre de condamnare în ceea ce îl privește pe inculpat în calitate de instigator, în legătură cu fapte pentru care s-au dispus fie soluții de clasare, fie nici nu s-a efectuat un act de urmărire penală care să determine eventual cel puțin o începere a urmăririi penale in personam pentru autorii acelor infracțiuni, nu poate fi primită de instanța de judecată, criticile invocate exced analizei instanței de recurs în casație, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităților comise de instanțele de fond.

În acest context, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv și subiectiv infracțiunile de trafic de influență, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv instigare la spălarea banilor și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 575/P din data de 6 iulie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Motiv de casare referitor la lipsa de specializare a completurilor în soluționarea infracțiunilor de corupție. Recurs respins ca nefondat (NCPP, NCP, L. nr. 656/2002) was last modified: septembrie 22nd, 2021 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter