Momentul obiectiv al cunoașterii prejudiciului, reper pentru începutul prescripției în acțiunile statului întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a unei autorități administrative

• Constituţia României: art. 126 alin. (3)
• Decretul nr. 167/1958: art. 7 alin. (1)
• Decretul nr. 167/1958: art. 8 alin. (1)
• Decretul nr. 31/1954: art. 25 alin. (2)
• Decretul nr. 31/1954: art. 35
• Decretul nr. 31/1954: art. 37
• Legea nr. 247/2005: art. 13 alin. (1)
• Legea nr. 247/2005: art. 3 lit. a)
• Legea nr. 247/2005: art. 7
• NCC: art. 2528
• NCPC: art. 430
• NCPC: art. 431
• NCPC: art. 457
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 517 alin. (4)
• O.U.G. nr. 25/2007: art. 6

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.135.566 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.190.000 RON – prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/17.02.2009 de către S.C. A. S.R.L. și valoarea de 54.434 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 303 mp, situat în fosta str. x, București, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1457 din 28 mai 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție și în art. 2528 C. civ.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/17.02.2009, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanțelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 2.190.000 RON.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/17.02.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 6732/18.11.2009 pentru suma de 2.190.000 RON. În acest context au fost emise de către pârâta ANRP titlurile de conversie nr. 158/26.02.2010 și nr. 1246/27.08.2010, care i-au conferit beneficiarului B. calitatea de titular de acțiuni la Fondul Proprietatea.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi produsă în mod cert bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 5767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune este momentul adoptării de către Curtea de Conturi a deciziei nr. 10/10.10.2013.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului.

Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului.

Or, momentul obiectiv de la care o persoană – fizică sau juridică – putea și trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabilește pe bază de probe administrate, fiind un element al situației de fapt a unei cauze.

Atât timp cât instanța de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este momentul adoptării de către Curtea de Conturi a deciziei nr. 10/10.10.2013, rezultă că instanța de recurs este ținută de situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel, neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul-reclamant ar fi putut și ar fi trebuit să își dea seama de prejudiciu și de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanței de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situație de fapt reținută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză.

De asemenea, instanța de recurs nu poate primi nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși Statul.

De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii Statului sunt eronate.

Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al legalității, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către Stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, statuarea curții de apel în sensul că rezultă că recurentul-reclamant putea să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana responsabilă de producerea acestuia, având posibilitatea și obligația să stabilească persoanele responsabile de producerea pagubei de la momentul adoptării de către Curtea de Conturi a deciziei nr. 10/10.10.2013, nu este contrară normelor juridice incidente.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată din punct de vedere al legalității că în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghii legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Cu privire la această susținere, instanța de recurs precizează că, prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Așadar, în mod corect a stabilit curtea de apel că statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că ar fi fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, de care prezenta instanță de recurs este ținută, ca urmare a limitelor controlului său jurisdicțional, că încă de la momentul la care a fost adoptată de către Curtea de Conturi decizia nr. 10/10.10.2013 reclamantul avea posibilitatea și obligația să stabilească persoanele responsabile de producerea pagubei.

În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la momentul la care a fost adoptată de către Curtea de Conturi decizia nr. 10/10.10.2013 nu este de natură a înfrânge prevederile legale incidente.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși concluziile reținute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Din această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive.

Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați.

Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, statuările instanței supreme (aplicabile mutatis mutandis în cauza de față) cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu și sunt obligatorii pentru instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speța pendinte, instanța de apel a decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripției configurat de Decretul nr. 167/1958 și ulterior noul C. civ., iar cu privire la calcularea termenului de prescripție s-a raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranșate de instanța supremă prin Decizia nr. 19/2019.

Pe cale de consecință, critica recurentului-reclamant în această direcție este nefondată, instanța de apel făcând o aplicare corectă a Deciziei nr. 19/2019 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanței supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă un aspect subsumat fondului.

Astfel, se constată că într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, invocată de intimata-pârâtă în întâmpinare, a fost soluționată aceeași problemă de drept cu cea invocată și prin motivele prezentului recurs.

Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o oarecare similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, împrejurări care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală.

Sursa informației: www.scj.ro.