Ungureanu Diana Centrul intereselor principale ale debitorului. Procedura de insolvenţă transfrontalieră (Regulamentul 1346/2000)

Momentul în raport de care se stabilește centrul intereselor principale ale debitorului

Buna funcționare a pieței interne pretinde ca procedurile de faliment transfrontaliere să funcționeze eficient și efectiv.

Pentru asigurarea bunei funcționări a pieței interne este necesar ca părțile să nu fie tentate să deplaseze activele sau procedurile dintr-un stat în altul cu scopul de a-și ameliora situația lor juridică (forum shopping).

Deși scopul declarat al regulamentului, regăsit în preambulul său, este acela de a preveni fenomenul descris în doctrină ca forum shopping, centrul principalelor interese ale debitorului nu este fix.

El poate fi deplasat oricând pe teritoriul altui stat, cu consecințe asupra competenței jurisdicționale și legislative asupra unei proceduri de insolvență.

Se pune deci firesc întrebarea care este momentul luat în calcul pentru stabilirea centrului principalelor interese ale debitorului.

În cauza Susanne Staubitz-Schreiber^[1], CJUE a fost chemată să pronunțe o hotărâre preliminară ce avea ca obiect interpretarea art. 3 alin. (1) din Regulamentul 1346/2000, ridicată într-un litigiu în care reclamanta, rezidentă în Germania, unde administra o întreprindere individuală de comerț cu telecomunicații și accesorii, și-a încetat activitatea în 2001, iar la data de 6 noiembrie 2001 a cerut unui tribunal german deschiderea procedurii de insolvabilitate. Ulterior, la 10 aprilie 2002, ea și-a transferat reședința în Spania^[2].

Inițial, tribunalul german a refuzat deschiderea procedurii arătând că nu există active, însă apelul reclamantei a fost respins cu motivarea că instanțele germane nu sunt competente, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Regulamentul 1346/2000, întrucât centrul principalelor interese ale debitorului se afla în Spania.

Instanța de recurs, în fața căreia reclamanta a susținut că instanța competentă se stabilește în raport de data depunerii cererii de deschidere a procedurii, a decis suspendarea procedurii și adresarea următoarei întrebări preliminare Curții:

„Instanța statului membru, sesizată cu o cerere de deschidere a procedurii de insolvabilitate, rămâne competentă pentru deschiderea acestei proceduri în situația în care debitorul transferă centrul principalelor sale interese pe teritoriul unui alt stat membru ulterior introducerii cererii, însă înainte de deschiderea procedurii, ori devine competentă instanța acestui alt stat membru?”

După ce a făcut o serie de observații cu privire la aplicarea în timp a regulamentului în raport de intrarea sa în vigoare (la 31 mai 2002), Curtea a reținut că, deși art. 3 alin. (1) din Regulamentul 1346/2000 nu precizează dacă instanța sesizată inițial rămâne competentă în situația în care debitorul transferă centrul principalelor sale interese ulterior introducerii cererii, însă înainte de deschiderea procedurii, un transfer de competență de la instanța inițial sesizată către o instanță a unui alt stat membru pe acest temei ar fi contrar obiectivelor urmărite de regulament^[3].

Curtea a folosit ca argument considerentul (4) din preambul, în care se afirmă intenția evitării situației în care părțile ar fi tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă. Or, acest obiectiv nu ar fi atins dacă debitorul ar putea transfera centrul principalelor sale interese pe teritoriul unui alt stat membru între data introducerii cererii și data deschiderii procedurii, determinând astfel instanța competentă și dreptul aplicabil (pct. 25 din hotărâre).

Un astfel de transfer de competență ar fi contrar și obiectivului unei proceduri transfrontaliere.

Un astfel de transfer de competență ar fi contrar și obiectivului unei proceduri transfrontaliere eficace și accelerate, precizat în considerentele (2) și (8) din preambulul regulamentului, întrucât ar obliga creditorii să urmărească în mod continuu debitorul, prelungindu-se astfel procedura.
De asemenea, păstrarea competenței primei instanțe sesizate asigură o siguranță juridică mai mare pentru creditorii care au evaluat riscurile asumate în situația insolvabilității debitorului prin referire la locul situării centrului principalelor interese ale acestuia la momentul la care au intrat în raporturi juridice cu el.
Regula menținerii competenței primei instanțe sesizate (principiul perpetuatiofori) este justificată în considerentele hotărârii prin trei obiective ale regulamentului: o procedură transfrontalieră eficace și accelerată, lupta împotriva fenomenului de forum shopping și o protecție juridică pentru creditori împotriva unui transfer abuziv al centrului principalelor interese ulterior introducerii cererii de deschidere a procedurii.
Curtea se îndepărtează din nou de dreptul material al statelor membre, procedând din nou la o interpretare autonomă, ca și în cazul noțiunii de centru al principalelor interese.
Curtea a mai reținut că domeniul universal de aplicare a procedurii principale de insolvență, posibilitatea deschiderii unei proceduri secundare, a desemnării unui sindic provizoriu de către prima instanță sesizată cu măsuri de conservare și protecție a bunurilor debitorului, situate într-un alt stat membru, constituie garanții importante pentru creditori, care asigură o cât mai mare acoperire a patrimoniului debitorului, în special când acesta transferă centrul principalelor sale interese ulterior introducerii cererii, însă înainte de deschiderea procedurii.
Având avantajul de a fi aparent un criteriu cronologic uniform, criteriul enunțat de Curte nu oferă însă răspuns la întrebarea ce se întâmplă dacă debitorul transferă centrul principalelor sale interese imediat anterior introducerii cererii de deschidere a procedurii.
Deși aparent un astfel de transfer ar fi valabil, considerăm că instanța ar putea face aplicarea acelorași trei obiective din regulament enunțate mai sus pentru a nu ține seama de acest transfer precipitat, făcut tocmai în considerarea eventualității iminente a deschiderii procedurii.

În cauza Interedil^[4], s-a ridicat de asemenea problema momentului de luat în calcul pentru stabilirea centrului principalelor interese ale debitorului. Astfel, Interedil, o societate ce fusese constituită sub forma juridică a unei „società a responsabilità limitata” de drept italian, al cărei sediu social se afla în Monopoli (Italia) și-a transferat, la 18 iulie 2001, sediul social la Londra (Regatul Unit). La aceeași dată, societatea a fost radiată din registrul întreprinderilor din statul italian. În urma transferului sediului, Interedil a fost înscrisă în registrul societăților din Regatul Unit cu mențiunea „FC” („Foreign Company”, societate străină). Interedil a efectuat, în același timp cu transferul sediului său, operațiuni constând în achiziționarea sa de către grupul britanic Canopus, precum și în negocierea și în încheierea unor contracte de cesiune de întreprinderi. În opinia Interedil, la câteva luni de la transferul sediului său social, proprietatea imobilelor pe care le deținea în Tarente (Italia) a fost transferată către Windowmist Limited, ca elemente componente ale întreprinderii transferate. Interedil a declarat de asemenea că a fost radiată din registrul societăților din Regatul Unit la 22 iulie 2002. La 28 octombrie 2003, Intesa a solicitat Tribunale di Bari deschiderea unei proceduri de faliment („fallimento”) împotriva Interedil. Interedil a contestat competența acestei instanțe pentru motivul că, în urma transferului sediului său social în Regatul Unit, numai instanțele acestui stat membru erau competente să deschidă o procedură de insolvență.

Ținând seama de împrejurarea că Interedil și-a transferat sediul social din Italia în Regatul Unit în cursul anului 2001, iar apoi a fost radiată din registrul societăților din acest ultim stat membru în cursul anului 2002, instanța europeană a considerat că, pentru a oferi un răspuns complet instanței de trimitere, trebuie de asemenea să se precizeze data relevantă pentru determinarea centrului intereselor principale ale debitorului în vederea identificării instanței competente pentru a deschide procedura principală de insolvență.

Cu titlu introductiv^[5], Curtea a subliniat că regulamentul nu cuprinde dispoziții exprese în ceea ce privește cazul special al unui transfer al centrului intereselor debitorului. Având în vedere termenii generali în care este redactat articolul 3 alineatul (1) din regulament, este necesar, așadar, să se considere că ultimul loc în care se află acest centru trebuie să fie considerat relevant în scopul determinării instanței competente pentru a deschide o procedură principală de insolvență.

Această interpretare se coroborează cu jurisprudența Curții din cauza StaubitzSchreiber, citată mai sus. Astfel, aceasta a hotărât că, în ipoteza unui transfer al centrului intereselor principale ale debitorului după introducerea unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență, dar înainte de deschiderea procedurii menționate, instanțele statului membru pe teritoriul căruia se situa centrul intereselor principale la momentul introducerii cererii rămân competente să o soluționeze^[6]. Din această regulă, Curtea a dedus că, în principiu, ceea ce este relevant pentru determinarea instanței competente este localizarea centrului intereselor principale ale debitorului la data introducerii cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență.

Prin urmare, în cazul unui transfer, precum cel din acțiunea principală, al sediului social înainte de introducerea unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență, centrul intereselor principale ale debitorul este prezumat, așadar, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) a doua teză din regulament, că se află la noul sediu social și, în consecință, competența de deschidere a procedurii principale de insolvență revine instanțelor statului membru pe teritoriul căruia se află acest nou sediu, cu excepția situației în care prezumția prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din regulament este răsturnată prin dovedirea faptului că centrul intereselor principale nu sa deplasat odată cu schimbarea sediului social.

Curtea a apreciat că aceleași reguli trebuie aplicate în ipoteza în care, la data introducerii cererii de deschidere a procedurii de insolvență, societatea debitoare era radiată din registrul societăților și în care, astfel cum a susținut Interedil, își încetase orice activitate.

Curtea a considerat că această interpretare corespunde cel mai bine preocupării ca noțiunea de centru al intereselor principale să aibă în vedere stabilirea unei legături cu locul cu care societatea are, într-un mod obiectiv și vizibil pentru terți, cele mai strânse raporturi.

Astfel, într-o asemenea ipoteză, s-a apreciat ca fiind logic să se acorde prioritate locului ultimului centru al intereselor principale la momentul radierii societății debitoare și al încetării oricărei activități în ceea ce o privește.

4. Concluzii

La zece ani de la intrarea sa în vigoare, Regulamentul 1346/2000 se află în plin proces de revizuire.

Parlamentul European consideră că Regulamentul privind insolvența ar trebui să includă o definiție a termenului „centrul intereselor principale”. Acesta sugerează includerea, la articolul 2, sub forma unei definiții oficiale, a formulării considerentului 13, astfel cum a fost clarificat de jurisprudența Curții de Justiție^[7].

De altfel, modul în care ar trebui definit COMI reprezintă una din principalele chestiuni discutate în cadrul dezbaterii publice lansate de Comisia Europeană pe tema revizuirii Regulamentului 1346/2000^[8].

Deși instanțele române nu s-au văzut încă confruntate cu o cauză Eurofood, Regulamentul 1346/2000 privind procedurile de insolvență este direct aplicabil în România. Și cum Regulamentul este ceea ce Curtea de la Luxemburg, în interpretarea sa, spune că este, până la o definiție dată de actul normativ, instanțele române nu pot face abstracție de interpretarea autonomă pe care Curtea a dat-o noțiunii de centru al principalelor interese ale debitorului.