Momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere. Admiterea recursului (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1260/2020

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, de fapt, critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum este aceasta detaliată sub aspectul ignorării susținerilor reclamantei privitoare la data la care s-a născut dreptul său la despăgubiri și, pe cale de consecință, privitoare la momentul de la care societatea de asigurare datorează penalitățile de întârziere, îmbracă mai degrabă caracteristicile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că motivarea hotărârii conține omisiuni în ceea ce privește unele argumente invocate de reclamantă în susținerea cererii sale.

Astfel, sub acest aspect, critica recurentei este întemeiată, deoarece instanța de apel a concluzionat fără o analiză atentă a dispozițiilor legale incidente, că penalitățile de întârziere datorate de asigurator, în condițiile în care acesta a refuzat să plătească daunele solicitate de reclamantă, se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit suma de despăgubire, reținând că temeiul acestei concluzii este „art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma CSA 23/2014”.

Reținerea în acest fel a dispozițiilor legale secundare aplicabile, în ceea ce privește momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere, este criticabilă întrucât reclamanta a invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, incidența art. 37 alin. (4) teza I din Norma CSA 23/2014, textul reglementând și teza a II a, cu aplicabilitate diferită, în opinia reclamantei, fără incidență în cauză.

Amintim astfel că art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014 reglementează: „Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA (teza I) în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau (teza a II a) de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care era obligat să o plătească”. (s.n.).

În acest sens, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat aplicabilitatea tezei I din art. 37 alin. (4), cu consecința calculării penalităților de întârziere pentru neplata despăgubirilor (materiale și morale deopotrivă) raportat la termenul de 10 zile de la data depunerii ultimului document la dosarul de daună sau la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (a se vedea cererea de apel – fila x verso din dosarul de apel și cererea de chemare în judecată – dosarul tribunalului).

Or, așa cum rezultă din motivarea deciziei recurate, instanța de apel s-a limitat la a indica fără o analiză cel puțin sumară, incidența art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Normă (lipsind precizarea uneia sau alteia dintre tezele textului), fără însă a motiva înlăturarea susținerilor reclamantei privind incidența tezei I din art. 37 alin. (4) (adică momentul de la care curg penalitățile de întârziere este de 10 zile de la data depunerii ultimului document, data indicată de reclamantă ca fiind 10 zile de la data de 01.02.2017, iar capătul de cerere privind penalitățile făcând referire conform principiului disponibilității la data introducerii cererii de chemare în judecată) și ca o consecință a acestei înlăturări, aplicarea tezei a II a din Normă, care stabilește că penalitățile de întârziere se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit dreptul la daune.

Clarificarea aplicării uneia sau alteia dintre cele două teze, reglementate de art. 37 alin. (4) din Normă, cu precizarea opțiunii reclamantei de a solicita aceste penalități de întârziere de la data introducerii cerii, este esențială în cauza de față, tocmai pentru judecata apelului, în privința motivului de apel privind momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere datorate de societatea de asigurare.

Susținerile contradictorii ale părților referitoare la acest moment trebuiau analizate în fapt și în drept de către instanța de apel prin decizia recurată, ale cărei considerente nu cuprind argumente care să explice motivele care au stat la baza stabilirii implicite a incidenței tezei a II a din art. 27 alin. (4) și înlăturarea implicită a tezei I din același text, teză invocată expres de către reclamantă, care a ales să solicite chiar de la un moment ulterior expirării celor 10 zile, respectiv data introducerii cererii de chemare în judecată. În același sens, instanța de apel nu a răspuns susținerilor reclamantei privind momentul depunerii ultimului document la dosarul de daună, adică 01 februarie 2017 și nici nu a făcut o analiză a probelor administrate sub aspectul demersurilor anterioare declanșării litigiului de față, cu referire la cererea de despăgubire, constituirea dosarului de daună și oferta făcută de asigurator în perioada anterioară litigiului, toate acestea fiind de natură a contura premisele aplicării uneia sau alteia dintre tezele cuprinse în art. 37 alin. (4) din Normă.

De asemenea, raportat la aceeași critică de nelegalitate, recalificată corespunzător de către Înalta Curte, considerentele instanței de apel sunt lipsite și de analiza caracteristicilor litigiului de față raportat la situațiile diferite pe care le reglementează textele din legislația secundară, respectiv art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) teza I și teza II din Norma CSA nr. 23/2014 și la situația de fapt concretă dedusă judecății de către reclamantă, care a susținut că momentul depunerii ultimului document la dosarul de daună a fost 01 februarie 2017, astfel că în 10 zile de la expirarea acestui termen asiguratorul avea obligația de a achita daunele materiale și daunele morale solicitate, sub sancțiunea plății penalităților de întârziere conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (1) teza I din Norma CSA 23/2014, solicitate de reclamantă de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În acest sens, se constată că legiuitorul secundar, îndreptățit la o asemenea reglementare de dispozițiile din legislația primară (art. 53 din Legea nr. 136/1995, aplicabilă în cauza de față), a reglementat sancțiunea plății de penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, diferit, după cum persoana păgubită alege calea soluționării amiabile, prin declanșarea unor demersuri nelitigioase, constând în solicitarea către asigurător a acestor daune, care pot fi materiale sau morale ori calea judiciară, prin formularea directă a unei cereri de chemare în judecată, la instanța competentă, fără încercarea soluționării amiabile anterior litigiului (aprecierea culpei acestuia pentru neplata despăgubirilor și pe cale de consecință nașterea dreptului persoanei păgubite la obținerea de penalități de întârziere făcându-se diferit) .

Or, în cauza de față, așa cum susține și reclamanta prin motivele de recurs și cum a susținut și prin motivele de apel, aceasta a efectuat demersuri anterior litigiului pentru soluționarea amiabilă a cererii sale de despăgubire adresată asigurătorului, însă acestea s-au finalizat cu un refuz implicit al societății de asigurare, prin formularea unei oferte către reclamantă de plată a sumei totale de „20.000 de RON reprezentând daune morale și materiale…”, fără precizarea defalcată a cuantumului fiecărei categorii de daune (dosarul Tribunalului București, secția a VI-a civilă), ceea ce instanța de apel a ignorat cu desăvârșire, omisiune care echivalează cu lipsa motivării sub aspectul momentului de la care se calculează penalitățile de întârziere, cu distincțiile teoretice mai sus arătate.

Înalta Curte amintește și considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publ. în M.Of. nr. 46/17.01.2018) potrivit cărora „daunele interese moratorii evaluate legal de art. 38 (din Norma CSA nr. 23/2014-s.n) se circumscriu sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri”.

De aceea, în cauza de față era esențial ca instanța de apel, învestită prin motivele de apel cu critica referitoare la momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere, diferit după cum se apreciază incidența concretă fie a tezei I din art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014, fie a tezei a II a din același text, cu precizarea că reclamanta a solicitat ca acestea să se calculeze de la data introducerii cererii (având această posibilitate conform principiului disponibilității) să clarifice aceste aspecte, iar nu să se limiteze la a indica doar art. 37 alin. (4) (care reglementează două situații cu consecințe total diferite în planul momentului de la care se naște dreptul la penalități de întârziere).

Reținând ca incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curtea va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată sub aspectul stabilirii momentului de la care curg penalitățile de întârziere, aferente despăgubirilor materiale și morale stabilite de către cele două instanțe.

Sursa informației: www.scj.ro.