Modul de soluţionare a excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cererea principală (revendicare şi despăgubiri)

20 dec. 2022
3.169 views
  • Legea nr. 241/2006: art. 27 alin. (2)
  • Legii nr. 255/2010: art. 9
  • NCC: art. 5 alin. (2)
  • NCC: art. 566
  • NCC: art. 6 alin. (6)
  • NCC: art. 998
  • NCC: art. 999
  • NCPC: art. 472 alin. (2)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
  • NCPC: art. 491
  • NCPC: art. 496
  • NCPC: art. 497
  • NCPC: art. 563 alin. (1)
  • NCPC: art. 566 alin. (1)
  • O.G. nr. 96/1998: art. 24 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 24.09.2013, sub nr. x/2013, A. Valentin și C., în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Galați, au solicitat să se constate calitatea lor de proprietari asupra imobilului teren situat în Galați și, pe cale de consecință, să oblige pârâta să le lase în deplină proprietate și posesie respectivul imobil. În subsidiar, reclamanții au solicitat ca, după recunoașterea dreptului de proprietate, în cazul în care lăsarea în proprietate a terenului nu este posibilă, pârâta să fie obligată la plata unor daune interese în valoare de 543.099,69 euro, reprezentând 2.428.307,33 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea conexă formulată la data de 28.11.2013 și înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/2013, reclamanta UAT Municipiul Galați a solicitat, în contradictoriu cu A. Valentin, C., Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Statul Român, prin Regia Națională a Pădurilor Romsilva, constatarea nulității absolute a contractului de schimb autentificat sub nr. x din 30.03.2006 de D. și E., încheiat între A. și Regia Națională a Pădurilor Romsilva S.A. Direcția Silvică Galați, solicitând și restabilirea situației anterioare schimbului cu rectificarea corespunzătoare a cărților funciare.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 763 din 6 aprilie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de către A. Valentin și C. vizează modul de soluționare a excepției având ca obiect lipsa calității procesuale active în ceea ce privește cererea principală (revendicare și despăgubiri), reclamanții fiind nemulțumiți de faptul că instanța de apel nu le-a recunoscut legitimare procesuală pentru capătul de cerere privind despăgubirile, în timp ce recursul declarat de reclamanta vizează, în primul rând, fondul raportului juridic dedus judecății în cererea principală.

Prin recursul formulat, pârâta UAT Municipiul Galați a criticat decizia de apel în legătură cu modul de soluționare a cererii conexe, iar recursul incident privește considerentele acestei decizii.

Față de conținutul motivelor de recurs ale părților, Înalta Curte va analiza cu prioritate calea de atac declarată de către pârâta UAT Municipiul Galați împotriva deciziei de apel, în ordinea logică a chestiunilor de drept supuse dezlegării instanței de control judiciar, în condițiile în care eventuala admitere a acestui recurs ar presupune o dezlegare din partea Înaltei Curți în privința desființării cu efect retroactiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile din cererea principală dedusă judecății, indiferent de legitimitatea procesuală pentru formularea acestora.

Se impune, însă, analizarea prioritară a recursurilor declarate împotriva deciziei de apel față de recursul incident declarat de către pârâta UAT Municipiul Galați, avându-se în vedere caracterul accesoriu al acestuia din urmă, din perspectiva soluției ce ar urma să fie adoptată în privința recursurilor principale, precum și prevederile art. 491 cu referire la art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul pârâtei UAT Municipiul Galați, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Recurenta – pârâtă a criticat respingerea ca nefondat a apelului său și menținerea prin decizia recurată a dispoziției primei instanțe de respingere a cererii conexe, având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al reclamanților – pe care se fundamentează pretențiile din cererea de chemare în judecată -, reprezentat de contractul de schimb încheiat în formă autentică în anul 2006 cu Regia Națională a Pădurilor Romsilva S.A. București – Sucursala Direcția Silvică Galați.

Prin motivele de recurs, pârâta a arătat în mod explicit că înțelege să critice modul de evocare a fondului cererii conexe exclusiv în legătură cu cel de-al treilea motiv de nulitate absolută invocat, constând în fraudarea prevederilor O.G. nr. 96/1998 la încheierea contractului de schimb.

În limitele învestirii, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat îndeplinirea, la momentul perfectării actului juridic, a tuturor condițiilor prevăzute de O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, act normativ aplicabil, în mod necontestat, în considerarea regimului juridic al terenului care, în urma schimbului, a intrat în proprietatea reclamanților și este vizat de cauza de față.

Dintre aceste condiții, recurenta are în vedere doar întrunirea unei situații de excepție ce a făcut posibilă ieșirea terenului în discuție din fondul forestier național.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 96/1998, „Reducerea suprafeței pădurilor din fondul forestier național este interzisă, cu excepția următoarelor situații: (…) d) orice alte investiții cu caracter social, cultural, sportiv, medical și de cult, cu avizul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură”.

Contrar susținerilor recurentei, enumerarea din cuprinsul textului este limitativă doar în ceea ce privește natura investiției, în sensul că aceasta trebuie să aibă destinația prevăzută în mod expres de normă.

În schimb, legiuitorul nu a exclus o investiție cu un caracter complex, în măsura în care este respectată natura prestabilită și este posibilă asocierea mai multor destinații dintre cele enumerate în art. 24 din ordonanță, constatare ce reiese din interpretarea gramaticală, dar și logică a normei.

Astfel, se prevede generic realizarea de „investiții”, mai mult, „orice investiții” (altele decât cele din alineatele precedente), așadar, legiuitorul are în vedere o alocare de fonduri în scopul obținerii de profit și fără a limita categoriile de obiective posibile, în alt mod decât prin destinație.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Dacă s-ar fi urmărit o asemenea limitare, aceasta ar fi fost prevăzută în mod expres, în caz contrar, nu există vreo rațiune pentru a se ignora, în interpretarea normei, scopul plasării de capital de către un investitor, nici realitatea obiectivelor multifuncționale, care sunt atractive pentru consumator, prin urmare, și pentru investitor.

Drept urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul că un complex social sportiv – pentru care reclamanții au solicitat, în mod necontestat, eliberarea certificatului de urbanism, ulterior încheieri contractului de schimb – nu ar intra în domeniul de aplicare a art. 24 din O.G. nr. 96/1998, motiv pentru care se constată că, în mod corect, instanța de apel a constatat inexistența vreunei încălcări a legii din acest punct de vedere și a menținut hotărârea primei instanțe.

De altfel, susținerile recurentei pe acest aspect sunt contradictorii, ceea ce relevă o dată în plus netemeinicia acestora. Astfel, deși contestă investițiile cu mai multe destinații, recurenta admite, în finalul motivelor de recurs, posibilitatea realizării unui centru cultural sportiv, cu toate că, în cuprinsul art. 24 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 96/1998, caracterul cultural al unei investiții este menționat distinct de cel sportiv.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, va respinge recursul declarat de pârâta UAT Municipiul Galați, ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de A. Valentin și C., Înalta Curte constată următoarele:

În cursul rejudecării apelurilor, după casare, s-a învederat de către reclamanți faptul că nu mai sunt proprietarii terenului în litigiu, acesta fiind adjudecat la data de 3.11.2017 de către F. S.A. (actualmente G.), în contul creanței executate silit.

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamanților inițiali B. și C., invocată de către pârâtă și a constatat că, urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului, a avut loc și o transmitere a calității procesuale active referitor la întreaga acțiune, atât cu privire la capătul principal de cerere având ca obiect revendicarea, cât și cu privire la capătul subsidiar de cerere constând în obligarea pârâtei la plata de daune – interese, motivând, în esență, că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat și cererea principală.

Prin motivele de recurs, decizia a fost criticată sub aspectul transmiterii calității procesuale active în favoarea adjudecatarului G. S.A. și pe capătul subsidiar de cerere, susținându-se că decizia cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu ignorarea raporturilor juridice de drept substanțial dintre părți la stabilirea calității procesuale active.

Criticile astfel formulate sunt fondate.

Cu titlu preliminar, se impune a se observa că excepția privind lipsa legitimării procesuale active a fost invocată și analizată cu privire la acțiunea introductivă, și nu în legătură cu calea de atac a apelului, cu toate că transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al adjudecării (art. 857 C. proc. civ.) a avut loc în calea de atac.

Întrucât nu a fost contestat în recurs modul de soluționare a excepției din această perspectivă, urmează ca recursul să fie analizat în limitele învestirii, în ceea ce privește transmiterea calității procesuale pentru cele două capete de cerere ale acțiunii introductive.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest cadru, Înalta Curte constată existența unei contrarietăți în motivarea deciziei recurate, în ceea ce privește obiectul pretențiilor bănești, în condițiile în care instanța de apel a considerat că este necesară, pentru lămurirea calității procesuale a fiecărei părți, clarificarea obiectului pretențiilor deduse judecății.

Instanța de apel a reținut că, prin acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată, A. Valentin și C. au solicitat obligarea pârâtei UAT Municipiul Galați să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 6300 mp teren, dar au formulat și pretenții bănești constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani, pentru repararea prejudiciului cauzat de pârâtă prin ocuparea abuzivă a terenului, pe temeiul art. 998 și 999 C. civ.

În continuare, s-a apreciat, totuși, că instanța de judecată a fost învestită cu o cerere de despăgubire în echivalent, formulată în subsidiar, pentru situația în care lăsarea terenului de 6300 mp în deplină proprietate și posesie nu va fi posibilă, reclamanții urmărind ca, în măsura în care nu va fi posibilă executarea în natură a obligației pârâtei de a elibera terenul, aceasta să fie înlocuită cu o sumă de bani denumită daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de reclamanți.

Față de caracterul subsidiar al cererii de acordare de daune – interese, instanța de apel a apreciat că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat și cererea principală, având ca obiect revendicarea terenului, astfel încât a constatat că legitimarea procesuală activă s-a transmis în totalitate către adjudecatarul G. S.A. (fostă F. SA).

Înalta Curte constată, așadar, instanța de apel a procedat la o recalificare juridică a pretențiile deduse judecății, ajungând la concluzia că a fost învestită cu o cerere de despăgubire prin echivalent, pentru ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, obiect juridic pe baza căruia s-a pronunțat, tot prin considerentele deciziei, asupra calității procesuale active.

În același timp, însă, examinând pe fond apelul declarat de către reclamanți (și continuat, potrivit aprecierilor instanței de apel, de către reclamanta G.), instanța de apel a respins criticile vizând soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor bănești.

În motivare, s-a arătat că, prin această cerere, au fost avute în vedere pierderile pe care A. Valentin și C. le-au suferit ca urmare a imposibilității de a folosi terenul ocupat de stația de epurare, în ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv anterior datei de 24.09.2013. Or, față de obiectul concret al pretențiilor astfel formulate, reclamanta G. S.A., care a devenit proprietara terenului în litigiu abia la data de 3.11.2017 și a intrat în prezentul proces în mai 2018, nu justifică interesul de a obține aceste despăgubiri, întrucât nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu rezultat din lipsa de folosință a terenului în anii 2010-2013, când proprietatea nu îi aparținea.

În raport de motivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că sunt contradictorii considerentele vizând obiectul pretențiilor bănești, expuse, pe de o parte, în contextul legitimării procesuale active, iar, pe de altă parte, în evocarea fondului raportului juridic dedus judecății.

Această contradicție decurge din faptul că instanța de apel a echivalat cererea având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii trei ani anterior introducerii cererii, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu o cerere de dezdăunare prin echivalent.

Or, despăgubirea prin echivalent este proprie, într-adevăr, acțiunii în revendicare, după cum a arătat instanța de apel, însă nu poate fi confundată cu repararea prejudiciului suferit de către proprietar ca urmare a ocupării abuzive a terenului într-o perioadă de terminată de timp, pe temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtului.

O asemenea îndreptățire a proprietarului la despăgubiri își are temeiul în dispozițiile art. 566 C. civ. și este un efect al admiterii acțiunii în revendicare, în două situații, respectiv atunci când bunul a pierit sau nu se mai află în posesia pârâtului.

Mai mult decât atât, raporturile de drept substanțial pe acest temei se reflectă în plan procesual în sensul că formularea unei acțiuni în revendicare implică atât pretenția de restituire în natură a imobilului, cât și dezdăunarea prin echivalent, pentru cele două situații prevăzute în mod expres în cod, fără a fi necesar ca obiectul cererii adresate instanței de judecată să conțină în mod explicit ambele pretenții, admiterea revendicării antrenând dezdăunarea, după caz, în natură sau prin echivalent.

În același timp, s-ar putea vorbi despre o expropriere de fapt, atunci când statul sau un alt subiect de drept public deține fără vreun titlu terenul proprietatea altei persoane, pentru realizarea unei lucrări de interes public, iar lipsirea ireversibilă de proprietate justifică dezdăunarea proprietarului prin acordarea contravalorii bunului, tot pe temeiul art. 566 C. civ., dar și pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Or, în cauză, reclamanții nu au solicitat dezdăunarea prin echivalent, ci au arătat în mod neechivoc, după cum s-a arătat, de altfel, prin decizia recurată, că pretențiile bănești au drept cauză repararea prejudiciului pentru ocuparea abuzivă a imobilului, solicitând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru ultimii 3 ani, anterior cererii de chemare în judecată.

În același timp, Înalta Curte constată că o sursă a confuziei în privința obiectului cererii, care a generat contrarietatea între considerente, este menționarea în cuprinsul cererii a cuvântului „subsidiar”, alăturat pretențiilor constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prevederile C. proc. civ. nu conțin vreo referire la cererile subsidiare, cu toate că aceasta ar fi trebuit să se regăsească în capitolul „Acțiunea civilă”, în care sunt identificate și definite de către legiuitor cererile în justiție.

Absența unei consacrări legislative a cererilor subsidiare relevă că menționarea de către parte a caracterului subsidiar al unei cereri nu produce alt efect decât acela de a indica ordinea în care pretențiile trebuie soluționate.

Pe de altă parte, o cerere subsidiară este, totuși, o cerere de sine-stătătoare, fiind echivalentul celei la care se raportează, din punctul de vedere al realizării dreptului pe care pretențiile se întemeiază, caracterul subsidiar relevând doar opțiunea titularului cererilor pentru soluționarea cu precădere a uneia dintre ele.

Or, dezdăunarea prin echivalent, astfel cum a fost recalificată cererea reclamanților, nu este o alternativă la cererea în revendicare și nu poate fi socotită o cerere autonomă, în condițiile în care, după cum s-a arătat anterior, formularea unei acțiuni în revendicare implică atât pretenția de restituire în natură a imobilului, cât și dezdăunarea prin echivalent.

Faptul că, în cazul admiterii cererii în revendicare, se poate vorbi despre o obligație principală și una subsidiară, respectiv restituirea în natură și despăgubiri, astfel cum s-a menționat în decizia recurată, nu se transpune în plan procesual într-o cerere principală și cealaltă subsidiară, pentru că nu restituirea în natură constituie obiectul cererii de chemare în judecată, ci revendicarea, respectiv lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie, în natură sau, după caz, în echivalent.

Prin urmare, considerând că cererea în pretenții este „subsidiară”, instanța de apel a acceptat că a fost învestită cu o cerere distinctă de cea având ca obiect revendicarea imobilului, însă s-a raportat, practic, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, la o singură cerere, respectiv revendicarea.

Această constatare confirmă contrarietatea între considerentele deciziei recurate, în condițiile în care chiar instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat un capăt de cerere distinct de cel principal având ca obiect revendicarea, solicitând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru ultimii 3 ani.

Acest capăt de cerere este accesoriu, în sensul că soluționarea sa depinde de recunoașterea dreptului reclamanților de a revendica terenul în litigiu și din această perspectivă trebuie înțeleasă menționarea cuvântului „subsidiar”, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, anume a legăturii de dependență dintre revendicare și cererea în pretenții.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia cuprinde considerente contradictorii în privința obiectului cererii, contrarietate care relevă o insuficientă clarificare a acestui element al cererii.

Prin urmare, nu poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei în legătură cu chestiunea legitimării procesuale active, dar și cu fondul cauzei, date fiind considerentele contradictorii expuse pe ambele aspecte.

În consecință, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, în cadrul rejudecării, chestiunea legitimării procesuale active să fie tranșată în raport de dezlegările din prezenta decizie, ținându-se cont și de raportul juridic de drept substanțial pe care se întemeiază cele două capete de cerere din acțiunea formulată de A. Valentin și C..

Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul A. Valentin și C. și, pe temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galați.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta G. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta – reclamantă a formulat critici împotriva deciziei de apel în ceea ce privește evocarea fondului cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește atât restituirea în natură a terenului în litigiu, cât și pretențiile bănești. De asemenea, a fost criticată soluția de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 5.05.2015.

După cum s-a constatat în analiza recursului A. Valentin și C., decizia recurată conține considerente contradictorii în privința obiectului cererii, iar aceste considerente au fost expuse în decizie nu numai în contextul legitimării procesuale active, dar și pe fondul cauzei, fiind menținută hotărârea primei instanțe de respingere a pretențiilor bănești.

În aceste condiții, contrarietatea între considerentele deciziei, ce relevă o insuficientă clarificare a acestui element esențial al cererii de chemare în judecată, împiedică exercitarea controlului de legalitate al deciziei și în legătură cu fondul raportului juridic dedus judecății, în absența lămuririi obiectului învestirii instanței de judecată.

În consecință, se impune pronunțarea aceleiași soluții ca în cazul recursului reclamanților persoanea fizice, respectiv admiterea și a recursului reclamantei G. S.A., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., urmând ca rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 829 din 22.07.2015 să vizeze și motivele de apel referitoare la pretențiile bănești.

Totodată, Înalta Curte constată că sunt fondate și criticile referitoare la modul de soluționare a cererii în revendicare, din perspectiva posibilității de restituire în natură a terenului în litigiu.

În conformitate cu art. 563 alin. (1) C. civ., „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept”, iar potrivit art. 566 alin. (1) C. civ., „Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat”.

Este de precizat că prevederile noului C. civ., la care s-a făcut, în mod corect, referire prin motivele de recurs, sunt aplicabile în cauză în virtutea dispozițiilor tranzitorii din art. 5 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate (…) din raporturile de proprietate (…)”. O reglementare similară se regăsește și în art. 6 alin. (6) C. civ., în legătură cu aplicarea în timp a legii civile noi.

Ocuparea terenului de către pârâta din cauză reprezintă facta pendentia, generând aplicarea noului C. civ., indiferent de momentul edificării de către pârâtă pe terenul în litigiu a lucrării considerate de instanța de apel de utilitate publică.

Pe temeiul art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) C. civ., proprietarul unui teren este îndreptățit, așadar, cu prioritate, la restituirea în natură și doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, este îndreptățit la despăgubiri, însă doar în două situații, în mod expres prevăzute în art. 566 alin. (1), anume dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat.

A contrario din această normă, în celelalte cazuri decât cele menționate cu titlu de excepție, restituirea în natură este posibilă.

Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că s-ar fi analizat și reținut incidența acestor cazuri, cu toate acestea, instanța de apel a considerat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că situația de fapt este insuficient clarificată din perspectiva posibilității restituirii în natură a terenului, nefiind posibilă exercitarea controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanțe de control judiciar, prin prisma modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Împrejurarea că lucrarea existentă pe teren ar fi de utilitate publică nu infirmă, ci dimpotrivă, întărește concluzia stabilirii necorespunzătoare a situației de fapt, întrucât din niciun considerent al deciziei nu rezultă verificarea caracterului de utilitate publică și nici argumentele de fapt și de drept care au condus la o asemenea apreciere, cu referire concretă la probele administrate și, cu atât mai puțin, argumentele care susțin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile și, mai ales, de o dispoziție legală care, prin derogare de la art. 566 alin. (1) C. civ., ar conține interdicția de restituire în natură a terenului.

Astfel, niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 și din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o asemenea interdicție și, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, căruia îi revine doar obligația de a respecta servitutea instituită prin lege în favoarea deținătorului lucrărilor de pe teren.

Se constată, de asemenea, că nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parțiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată și de concluziile raportului de expertiză întocmit chiar în etapa procesuală a rejudecării apelurilor.

Nu în ultimul rând, este de menționat că instanța de apel nu a mai considerat necesar să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, deoarece pârâta UAT Municipiul Galați nu a contestat situația de fapt, în sensul că, prin amplasarea stației de epurare, pârâta a încălcat proprietatea reclamantei.

Cu toate acestea, instanța de apel a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, considerente din care ar putea reieși că ocuparea terenului a avut temei legal, iar titlul de proprietate al pârâtei ar putea fi reprezentat chiar de o decizie de expropriere, în baza art. 9 din acest act normativ.

Așadar, instanța de apel a luat în considerare apărarea constantă a pârâtei referitoare la ocuparea legală a terenului în litigiu și la imposibilitatea restituirii în natură a acestuia, deși a reținut, în același timp, că pârâta nu ar fi contestat ocuparea fără titlu a terenului.

Drept urmare, nici pe acest aspect, situația de fapt nu este clarificată, în absența vreunui considerent referitor nu numai la caracterul de utilitate publică al lucrării, dar nici la titlul de proprietate al pârâtei.

Față de toate cele expuse, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, dat fiind că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, cu referire la cererile și apărările părților, la probele administrate, respectiv la prevederile legale incidente și la cerințele de aplicare ale acestora.

În consecință, cu ocazia rejudecării apelului reclamanților, urmează a clarifica toate aspectele arătate în prezenta decizie, vizând posibilitatea restituirii în natură a terenului.

În ceea ce privește motivul de recurs privind modul de soluționare a apelului reclamanților împotriva încheierii de ședință din 5.05.2015, în legătură cu respingerea ca nefondată a excepției lipsei de interes în promovarea cererii conexe de către pârâta UAT Municipiul Galați, Înalta Curte constată că este lipsit de interes și nu îl va mai analiza ca atare, față de respingerea ca nefondat, prin prezenta decizie, a recursului pârâtei declarat împotriva deciziei de apel.

În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâta UAT Municipiul Galați împotriva considerentelor deciziei de apel, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Instanța de apel a considerat în mod corect că a fost învestită, prin apelul reclamanților, cu cercetarea legalității și a temeiniciei sentinței în ceea ce privește respingerea cererii principale în ansamblul său, respectiv atât în privința revendicării terenului, cât și a cererii în pretenții.

După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs ale pârâtei, reclamanții au precizat în mod expres în acest sens, în cursul judecății, limitele efectului devolutiv ale apelului declarat.

Chiar și în absența acestei precizări explicite, este suficient faptul că, prin sentința apelată, cererea de chemare în judecată formulată de A. Valentin și C. a fost respinsă în totalitate, cu motivarea că reclamanții nu sunt îndreptățiți la revendicarea terenului, față de ocuparea cu titlu a terenului de către pârâtă.

Chiar dacă nu s-a menționat în mod expres în sentință, rezultă din atare motivare că absența îndreptățirii reclamanților la lăsarea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a terenului, nu justifica nici acordarea vreunei despăgubiri.

Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, nu numai în mod expres, dar și implicit, în condițiile în care soluționarea cererii în pretenții depindea de soarta cererii în revendicare.

În consecință, Înalta Curte constată că nu este fondat motivul de recurs vizând limitele învestirii instanței de apel prin apelul reclamanților și îl va respinge ca atare.

Cât privește motivul de recurs prin care au fost criticate considerentele pentru care instanța de apel nu a mai socotit necesar să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, întrucât tinde la reaprecierea situației de fapt, în ceea ce privește împrejurarea pe care s-a fundamentat aprecierea criticată a instanței de apel, anume poziția procesuală a pârâtei în legătură cu îndreptățirea reclamanților la revendicarea terenului în litigiu.

Or, reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, care se circumscriu exclusiv controlului de legalitate al deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat în prezenta decizie, recursul reclamantei G. S.A. a fost admis, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea insuficientei clarificări a situației de fapt, inclusiv în ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtei, precum și caracterul de utilitate publică al lucrării existente pe teren.

În acest cadru, se constată că motivul de recurs este și lipsit de interes, chestiunea invocată în recurs urmând a fi clarificată cu ocazia rejudecării apelului reclamanților.

În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.

Modul de soluționare a excepției având ca obiect lipsa calității procesuale active în ceea ce privește cererea principală (revendicare și despăgubiri) was last modified: decembrie 18th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.