Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
6.847 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de către A. Valentin şi C. vizează modul de soluţionare a excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cererea principală (revendicare şi despăgubiri), reclamanţii fiind nemulţumiţi de faptul că instanţa de apel nu le-a recunoscut legitimare procesuală pentru capătul de cerere privind despăgubirile, în timp ce recursul declarat de reclamanta vizează, în primul rând, fondul raportului juridic dedus judecăţii în cererea principală.
Prin recursul formulat, pârâta UAT Municipiul Galaţi a criticat decizia de apel în legătură cu modul de soluţionare a cererii conexe, iar recursul incident priveşte considerentele acestei decizii.
Faţă de conţinutul motivelor de recurs ale părţilor, Înalta Curte va analiza cu prioritate calea de atac declarată de către pârâta UAT Municipiul Galaţi împotriva deciziei de apel, în ordinea logică a chestiunilor de drept supuse dezlegării instanţei de control judiciar, în condiţiile în care eventuala admitere a acestui recurs ar presupune o dezlegare din partea Înaltei Curţi în privinţa desfiinţării cu efect retroactiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile din cererea principală dedusă judecăţii, indiferent de legitimitatea procesuală pentru formularea acestora.
Se impune, însă, analizarea prioritară a recursurilor declarate împotriva deciziei de apel faţă de recursul incident declarat de către pârâta UAT Municipiul Galaţi, avându-se în vedere caracterul accesoriu al acestuia din urmă, din perspectiva soluţiei ce ar urma să fie adoptată în privinţa recursurilor principale, precum şi prevederile art. 491 cu referire la art. 472 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei UAT Municipiul Galaţi, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Recurenta – pârâtă a criticat respingerea ca nefondat a apelului său şi menţinerea prin decizia recurată a dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii conexe, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al reclamanţilor – pe care se fundamentează pretenţiile din cererea de chemare în judecată -, reprezentat de contractul de schimb încheiat în formă autentică în anul 2006 cu Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. Bucureşti – Sucursala Direcţia Silvică Galaţi.
Prin motivele de recurs, pârâta a arătat în mod explicit că înţelege să critice modul de evocare a fondului cererii conexe exclusiv în legătură cu cel de-al treilea motiv de nulitate absolută invocat, constând în fraudarea prevederilor O.G. nr. 96/1998 la încheierea contractului de schimb.
În limitele învestirii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat îndeplinirea, la momentul perfectării actului juridic, a tuturor condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, act normativ aplicabil, în mod necontestat, în considerarea regimului juridic al terenului care, în urma schimbului, a intrat în proprietatea reclamanţilor şi este vizat de cauza de faţă.
Dintre aceste condiţii, recurenta are în vedere doar întrunirea unei situaţii de excepţie ce a făcut posibilă ieşirea terenului în discuţie din fondul forestier naţional.
Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 96/1998, „Reducerea suprafeţei pădurilor din fondul forestier naţional este interzisă, cu excepţia următoarelor situaţii: (…) d) orice alte investiţii cu caracter social, cultural, sportiv, medical şi de cult, cu avizul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”.
Contrar susţinerilor recurentei, enumerarea din cuprinsul textului este limitativă doar în ceea ce priveşte natura investiţiei, în sensul că aceasta trebuie să aibă destinaţia prevăzută în mod expres de normă.
În schimb, legiuitorul nu a exclus o investiţie cu un caracter complex, în măsura în care este respectată natura prestabilită şi este posibilă asocierea mai multor destinaţii dintre cele enumerate în art. 24 din ordonanţă, constatare ce reiese din interpretarea gramaticală, dar şi logică a normei.
Astfel, se prevede generic realizarea de „investiţii”, mai mult, „orice investiţii” (altele decât cele din alineatele precedente), aşadar, legiuitorul are în vedere o alocare de fonduri în scopul obţinerii de profit şi fără a limita categoriile de obiective posibile, în alt mod decât prin destinaţie.
Dacă s-ar fi urmărit o asemenea limitare, aceasta ar fi fost prevăzută în mod expres, în caz contrar, nu există vreo raţiune pentru a se ignora, în interpretarea normei, scopul plasării de capital de către un investitor, nici realitatea obiectivelor multifuncţionale, care sunt atractive pentru consumator, prin urmare, şi pentru investitor.
Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că un complex social sportiv – pentru care reclamanţii au solicitat, în mod necontestat, eliberarea certificatului de urbanism, ulterior încheieri contractului de schimb – nu ar intra în domeniul de aplicare a art. 24 din O.G. nr. 96/1998, motiv pentru care se constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat inexistenţa vreunei încălcări a legii din acest punct de vedere şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
De altfel, susţinerile recurentei pe acest aspect sunt contradictorii, ceea ce relevă o dată în plus netemeinicia acestora. Astfel, deşi contestă investiţiile cu mai multe destinaţii, recurenta admite, în finalul motivelor de recurs, posibilitatea realizării unui centru cultural sportiv, cu toate că, în cuprinsul art. 24 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 96/1998, caracterul cultural al unei investiţii este menţionat distinct de cel sportiv.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va respinge recursul declarat de pârâta UAT Municipiul Galaţi, ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de A. Valentin şi C., Înalta Curte constată următoarele:
În cursul rejudecării apelurilor, după casare, s-a învederat de către reclamanţi faptul că nu mai sunt proprietarii terenului în litigiu, acesta fiind adjudecat la data de 3.11.2017 de către F. S.A. (actualmente G.), în contul creanţei executate silit.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor iniţiali B. şi C., invocată de către pârâtă şi a constatat că, urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului, a avut loc şi o transmitere a calităţii procesuale active referitor la întreaga acţiune, atât cu privire la capătul principal de cerere având ca obiect revendicarea, cât şi cu privire la capătul subsidiar de cerere constând în obligarea pârâtei la plata de daune – interese, motivând, în esenţă, că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat şi cererea principală.
Prin motivele de recurs, decizia a fost criticată sub aspectul transmiterii calităţii procesuale active în favoarea adjudecatarului G. S.A. şi pe capătul subsidiar de cerere, susţinându-se că decizia cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu ignorarea raporturilor juridice de drept substanţial dintre părţi la stabilirea calităţii procesuale active.
Criticile astfel formulate sunt fondate.
Cu titlu preliminar, se impune a se observa că excepţia privind lipsa legitimării procesuale active a fost invocată şi analizată cu privire la acţiunea introductivă, şi nu în legătură cu calea de atac a apelului, cu toate că transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al adjudecării (art. 857 C. proc. civ.) a avut loc în calea de atac.
Întrucât nu a fost contestat în recurs modul de soluţionare a excepţiei din această perspectivă, urmează ca recursul să fie analizat în limitele învestirii, în ceea ce priveşte transmiterea calităţii procesuale pentru cele două capete de cerere ale acţiunii introductive.
În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În acest cadru, Înalta Curte constată existenţa unei contrarietăţi în motivarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte obiectul pretenţiilor băneşti, în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că este necesară, pentru lămurirea calităţii procesuale a fiecărei părţi, clarificarea obiectului pretenţiilor deduse judecăţii.
Instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, A. Valentin şi C. au solicitat obligarea pârâtei UAT Municipiul Galaţi să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 6300 mp teren, dar au formulat şi pretenţii băneşti constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, pentru repararea prejudiciului cauzat de pârâtă prin ocuparea abuzivă a terenului, pe temeiul art. 998 şi 999 C. civ.
În continuare, s-a apreciat, totuşi, că instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de despăgubire în echivalent, formulată în subsidiar, pentru situaţia în care lăsarea terenului de 6300 mp în deplină proprietate şi posesie nu va fi posibilă, reclamanţii urmărind ca, în măsura în care nu va fi posibilă executarea în natură a obligaţiei pârâtei de a elibera terenul, aceasta să fie înlocuită cu o sumă de bani denumită daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de reclamanţi.
Faţă de caracterul subsidiar al cererii de acordare de daune – interese, instanţa de apel a apreciat că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat şi cererea principală, având ca obiect revendicarea terenului, astfel încât a constatat că legitimarea procesuală activă s-a transmis în totalitate către adjudecatarul G. S.A. (fostă F. SA).
Înalta Curte constată, aşadar, instanţa de apel a procedat la o recalificare juridică a pretenţiile deduse judecăţii, ajungând la concluzia că a fost învestită cu o cerere de despăgubire prin echivalent, pentru ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, obiect juridic pe baza căruia s-a pronunţat, tot prin considerentele deciziei, asupra calităţii procesuale active.
În acelaşi timp, însă, examinând pe fond apelul declarat de către reclamanţi (şi continuat, potrivit aprecierilor instanţei de apel, de către reclamanta G.), instanţa de apel a respins criticile vizând soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor băneşti.
În motivare, s-a arătat că, prin această cerere, au fost avute în vedere pierderile pe care A. Valentin şi C. le-au suferit ca urmare a imposibilităţii de a folosi terenul ocupat de staţia de epurare, în ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv anterior datei de 24.09.2013. Or, faţă de obiectul concret al pretenţiilor astfel formulate, reclamanta G. S.A., care a devenit proprietara terenului în litigiu abia la data de 3.11.2017 şi a intrat în prezentul proces în mai 2018, nu justifică interesul de a obţine aceste despăgubiri, întrucât nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu rezultat din lipsa de folosinţă a terenului în anii 2010-2013, când proprietatea nu îi aparţinea.
În raport de motivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că sunt contradictorii considerentele vizând obiectul pretenţiilor băneşti, expuse, pe de o parte, în contextul legitimării procesuale active, iar, pe de altă parte, în evocarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Această contradicţie decurge din faptul că instanţa de apel a echivalat cererea având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani anterior introducerii cererii, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu o cerere de dezdăunare prin echivalent.
Or, despăgubirea prin echivalent este proprie, într-adevăr, acţiunii în revendicare, după cum a arătat instanţa de apel, însă nu poate fi confundată cu repararea prejudiciului suferit de către proprietar ca urmare a ocupării abuzive a terenului într-o perioadă de terminată de timp, pe temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtului.
O asemenea îndreptăţire a proprietarului la despăgubiri îşi are temeiul în dispoziţiile art. 566 C. civ. şi este un efect al admiterii acţiunii în revendicare, în două situaţii, respectiv atunci când bunul a pierit sau nu se mai află în posesia pârâtului.
Mai mult decât atât, raporturile de drept substanţial pe acest temei se reflectă în plan procesual în sensul că formularea unei acţiuni în revendicare implică atât pretenţia de restituire în natură a imobilului, cât şi dezdăunarea prin echivalent, pentru cele două situaţii prevăzute în mod expres în cod, fără a fi necesar ca obiectul cererii adresate instanţei de judecată să conţină în mod explicit ambele pretenţii, admiterea revendicării antrenând dezdăunarea, după caz, în natură sau prin echivalent.
În acelaşi timp, s-ar putea vorbi despre o expropriere de fapt, atunci când statul sau un alt subiect de drept public deţine fără vreun titlu terenul proprietatea altei persoane, pentru realizarea unei lucrări de interes public, iar lipsirea ireversibilă de proprietate justifică dezdăunarea proprietarului prin acordarea contravalorii bunului, tot pe temeiul art. 566 C. civ., dar şi pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Or, în cauză, reclamanţii nu au solicitat dezdăunarea prin echivalent, ci au arătat în mod neechivoc, după cum s-a arătat, de altfel, prin decizia recurată, că pretenţiile băneşti au drept cauză repararea prejudiciului pentru ocuparea abuzivă a imobilului, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru ultimii 3 ani, anterior cererii de chemare în judecată.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că o sursă a confuziei în privinţa obiectului cererii, care a generat contrarietatea între considerente, este menţionarea în cuprinsul cererii a cuvântului „subsidiar”, alăturat pretenţiilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prevederile C. proc. civ. nu conţin vreo referire la cererile subsidiare, cu toate că aceasta ar fi trebuit să se regăsească în capitolul „Acţiunea civilă”, în care sunt identificate şi definite de către legiuitor cererile în justiţie.
Absenţa unei consacrări legislative a cererilor subsidiare relevă că menţionarea de către parte a caracterului subsidiar al unei cereri nu produce alt efect decât acela de a indica ordinea în care pretenţiile trebuie soluţionate.
Pe de altă parte, o cerere subsidiară este, totuşi, o cerere de sine-stătătoare, fiind echivalentul celei la care se raportează, din punctul de vedere al realizării dreptului pe care pretenţiile se întemeiază, caracterul subsidiar relevând doar opţiunea titularului cererilor pentru soluţionarea cu precădere a uneia dintre ele.
Or, dezdăunarea prin echivalent, astfel cum a fost recalificată cererea reclamanţilor, nu este o alternativă la cererea în revendicare şi nu poate fi socotită o cerere autonomă, în condiţiile în care, după cum s-a arătat anterior, formularea unei acţiuni în revendicare implică atât pretenţia de restituire în natură a imobilului, cât şi dezdăunarea prin echivalent.
Faptul că, în cazul admiterii cererii în revendicare, se poate vorbi despre o obligaţie principală şi una subsidiară, respectiv restituirea în natură şi despăgubiri, astfel cum s-a menţionat în decizia recurată, nu se transpune în plan procesual într-o cerere principală şi cealaltă subsidiară, pentru că nu restituirea în natură constituie obiectul cererii de chemare în judecată, ci revendicarea, respectiv lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie, în natură sau, după caz, în echivalent.
Prin urmare, considerând că cererea în pretenţii este „subsidiară”, instanţa de apel a acceptat că a fost învestită cu o cerere distinctă de cea având ca obiect revendicarea imobilului, însă s-a raportat, practic, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, la o singură cerere, respectiv revendicarea.
Această constatare confirmă contrarietatea între considerentele deciziei recurate, în condiţiile în care chiar instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au formulat un capăt de cerere distinct de cel principal având ca obiect revendicarea, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru ultimii 3 ani.
Acest capăt de cerere este accesoriu, în sensul că soluţionarea sa depinde de recunoaşterea dreptului reclamanţilor de a revendica terenul în litigiu şi din această perspectivă trebuie înţeleasă menţionarea cuvântului „subsidiar”, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, anume a legăturii de dependenţă dintre revendicare şi cererea în pretenţii.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia cuprinde considerente contradictorii în privinţa obiectului cererii, contrarietate care relevă o insuficientă clarificare a acestui element al cererii.
Prin urmare, nu poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei în legătură cu chestiunea legitimării procesuale active, dar şi cu fondul cauzei, date fiind considerentele contradictorii expuse pe ambele aspecte.
În consecinţă, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, în cadrul rejudecării, chestiunea legitimării procesuale active să fie tranşată în raport de dezlegările din prezenta decizie, ţinându-se cont şi de raportul juridic de drept substanţial pe care se întemeiază cele două capete de cerere din acţiunea formulată de A. Valentin şi C..
Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul A. Valentin şi C. şi, pe temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va casa decizia şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galaţi.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanta G. S.A., Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta – reclamantă a formulat critici împotriva deciziei de apel în ceea ce priveşte evocarea fondului cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte atât restituirea în natură a terenului în litigiu, cât şi pretenţiile băneşti. De asemenea, a fost criticată soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 5.05.2015.
După cum s-a constatat în analiza recursului A. Valentin şi C., decizia recurată conţine considerente contradictorii în privinţa obiectului cererii, iar aceste considerente au fost expuse în decizie nu numai în contextul legitimării procesuale active, dar şi pe fondul cauzei, fiind menţinută hotărârea primei instanţe de respingere a pretenţiilor băneşti.
În aceste condiţii, contrarietatea între considerentele deciziei, ce relevă o insuficientă clarificare a acestui element esenţial al cererii de chemare în judecată, împiedică exercitarea controlului de legalitate al deciziei şi în legătură cu fondul raportului juridic dedus judecăţii, în absenţa lămuririi obiectului învestirii instanţei de judecată.
În consecinţă, se impune pronunţarea aceleiaşi soluţii ca în cazul recursului reclamanţilor persoanea fizice, respectiv admiterea şi a recursului reclamantei G. S.A., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., urmând ca rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 829 din 22.07.2015 să vizeze şi motivele de apel referitoare la pretenţiile băneşti.
Totodată, Înalta Curte constată că sunt fondate şi criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii în revendicare, din perspectiva posibilităţii de restituire în natură a terenului în litigiu.
În conformitate cu art. 563 alin. (1) C. civ., „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept”, iar potrivit art. 566 alin. (1) C. civ., „Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat”.
Este de precizat că prevederile noului C. civ., la care s-a făcut, în mod corect, referire prin motivele de recurs, sunt aplicabile în cauză în virtutea dispoziţiilor tranzitorii din art. 5 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate (…) din raporturile de proprietate (…)”. O reglementare similară se regăseşte şi în art. 6 alin. (6) C. civ., în legătură cu aplicarea în timp a legii civile noi.
Ocuparea terenului de către pârâta din cauză reprezintă facta pendentia, generând aplicarea noului C. civ., indiferent de momentul edificării de către pârâtă pe terenul în litigiu a lucrării considerate de instanţa de apel de utilitate publică.
Pe temeiul art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C. civ., proprietarul unui teren este îndreptăţit, aşadar, cu prioritate, la restituirea în natură şi doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, este îndreptăţit la despăgubiri, însă doar în două situaţii, în mod expres prevăzute în art. 566 alin. (1), anume dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat.
A contrario din această normă, în celelalte cazuri decât cele menţionate cu titlu de excepţie, restituirea în natură este posibilă.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că s-ar fi analizat şi reţinut incidenţa acestor cazuri, cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că situaţia de fapt este insuficient clarificată din perspectiva posibilităţii restituirii în natură a terenului, nefiind posibilă exercitarea controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanţe de control judiciar, prin prisma modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Împrejurarea că lucrarea existentă pe teren ar fi de utilitate publică nu infirmă, ci dimpotrivă, întăreşte concluzia stabilirii necorespunzătoare a situaţiei de fapt, întrucât din niciun considerent al deciziei nu rezultă verificarea caracterului de utilitate publică şi nici argumentele de fapt şi de drept care au condus la o asemenea apreciere, cu referire concretă la probele administrate şi, cu atât mai puţin, argumentele care susţin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile şi, mai ales, de o dispoziţie legală care, prin derogare de la art. 566 alin. (1) C. civ., ar conţine interdicţia de restituire în natură a terenului.
Astfel, niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 şi din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o asemenea interdicţie şi, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, căruia îi revine doar obligaţia de a respecta servitutea instituită prin lege în favoarea deţinătorului lucrărilor de pe teren.
Se constată, de asemenea, că nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parţiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată şi de concluziile raportului de expertiză întocmit chiar în etapa procesuală a rejudecării apelurilor.
Nu în ultimul rând, este de menţionat că instanţa de apel nu a mai considerat necesar să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, deoarece pârâta UAT Municipiul Galaţi nu a contestat situaţia de fapt, în sensul că, prin amplasarea staţiei de epurare, pârâta a încălcat proprietatea reclamantei.
Cu toate acestea, instanţa de apel a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, considerente din care ar putea reieşi că ocuparea terenului a avut temei legal, iar titlul de proprietate al pârâtei ar putea fi reprezentat chiar de o decizie de expropriere, în baza art. 9 din acest act normativ.
Aşadar, instanţa de apel a luat în considerare apărarea constantă a pârâtei referitoare la ocuparea legală a terenului în litigiu şi la imposibilitatea restituirii în natură a acestuia, deşi a reţinut, în acelaşi timp, că pârâta nu ar fi contestat ocuparea fără titlu a terenului.
Drept urmare, nici pe acest aspect, situaţia de fapt nu este clarificată, în absenţa vreunui considerent referitor nu numai la caracterul de utilitate publică al lucrării, dar nici la titlul de proprietate al pârâtei.
Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, dat fiind că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, cu referire la cererile şi apărările părţilor, la probele administrate, respectiv la prevederile legale incidente şi la cerinţele de aplicare ale acestora.
În consecinţă, cu ocazia rejudecării apelului reclamanţilor, urmează a clarifica toate aspectele arătate în prezenta decizie, vizând posibilitatea restituirii în natură a terenului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind modul de soluţionare a apelului reclamanţilor împotriva încheierii de şedinţă din 5.05.2015, în legătură cu respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii conexe de către pârâta UAT Municipiul Galaţi, Înalta Curte constată că este lipsit de interes şi nu îl va mai analiza ca atare, faţă de respingerea ca nefondat, prin prezenta decizie, a recursului pârâtei declarat împotriva deciziei de apel.
În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta UAT Municipiul Galaţi împotriva considerentelor deciziei de apel, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Instanţa de apel a considerat în mod corect că a fost învestită, prin apelul reclamanţilor, cu cercetarea legalităţii şi a temeiniciei sentinţei în ceea ce priveşte respingerea cererii principale în ansamblul său, respectiv atât în privinţa revendicării terenului, cât şi a cererii în pretenţii.
După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs ale pârâtei, reclamanţii au precizat în mod expres în acest sens, în cursul judecăţii, limitele efectului devolutiv ale apelului declarat.
Chiar şi în absenţa acestei precizări explicite, este suficient faptul că, prin sentinţa apelată, cererea de chemare în judecată formulată de A. Valentin şi C. a fost respinsă în totalitate, cu motivarea că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la revendicarea terenului, faţă de ocuparea cu titlu a terenului de către pârâtă.
Chiar dacă nu s-a menţionat în mod expres în sentinţă, rezultă din atare motivare că absenţa îndreptăţirii reclamanţilor la lăsarea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a terenului, nu justifica nici acordarea vreunei despăgubiri.
Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, nu numai în mod expres, dar şi implicit, în condiţiile în care soluţionarea cererii în pretenţii depindea de soarta cererii în revendicare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu este fondat motivul de recurs vizând limitele învestirii instanţei de apel prin apelul reclamanţilor şi îl va respinge ca atare.
Cât priveşte motivul de recurs prin care au fost criticate considerentele pentru care instanţa de apel nu a mai socotit necesar să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, întrucât tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, în ceea ce priveşte împrejurarea pe care s-a fundamentat aprecierea criticată a instanţei de apel, anume poziţia procesuală a pârâtei în legătură cu îndreptăţirea reclamanţilor la revendicarea terenului în litigiu.
Or, reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, care se circumscriu exclusiv controlului de legalitate al deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat în prezenta decizie, recursul reclamantei G. S.A. a fost admis, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea insuficientei clarificări a situaţiei de fapt, inclusiv în ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtei, precum şi caracterul de utilitate publică al lucrării existente pe teren.
În acest cadru, se constată că motivul de recurs este şi lipsit de interes, chestiunea invocată în recurs urmând a fi clarificată cu ocazia rejudecării apelului reclamanţilor.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
