Modificarea dobânzii variabile privind contractele bancare. Respingerea recursului ca nefondat (NCPC, VCC, L. nr. 190/1999, L. nr. 193/2000)

18 iun. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 390

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 167/2019

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8; L. nr. 190/1999: art. 15; L. nr. 193/2000: art. 4 alin. (2); VCC: art. 1578

Conferintele Video Universul Juridic

Recursul recurentului-reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., fără a conține critici explicite din perspectiva fiecărui motiv de recurs invocat, așa încât, prin raportare la textele de lege pe care s-a fundamentat atât cererea de chemare în judecată cât și apelul părții, s-a analizat dacă instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și motivată corespunzător, în lumina particularităților speței și a normelor de drept material incidente în cauză.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul legalității și valabilității clauzei contractuale inserată la art. 1.3 lit. a), clauză prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 4220 CHF, se constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze, că nemulțumirile ulterioare ale recurentului sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, cum consideră reclamantul și, contrar susținerilor acestuia, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 1.3 lit. a) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurentul că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat. În acest context se susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile de principiu potrivit cărora „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”, cum dispune art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor convenției.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii Contractului părților cu nr. x/9.07.2007 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

În ceea ce privește criticile referitoare la reținerea unor motive străine de natura pricinii și la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, care supun atenției aspectele referitoare la clauza de risc valutar și înghețarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților la valoarea CHF – LEU de la data încheierii contractului, în aceeași manieră prezentată și instanței de apel, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamant intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a reținut în considerentele deciziei atacate faptul că prin acțiune și apoi prin apel s-a solicitat ca suma împrumutată în monedă străină să se restituie în moneda națională.

Cererea recurentului de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF – LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamant, și s-a apreciat de către instanța de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părți implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt recurentul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF – LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință”.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta B. S.A. prin care se critică decizia instanței de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părților faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispozițiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susține că în mod eronat instanța de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată de părți la art. 1.2., 5.1., 5.4., privind dobânda variabilă, în speță nefiind întrunite condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susținut și că pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, recurenta a fost nevoită să majoreze dobânzile aferente creditelor acordate, cu respectarea contractului părților în care s-a stabilit o dobândă variabilă; creștere de dobândă permisă de convenția contestată (până la alinierea acesteia la prevederile O.U.G. nr. 50/2010) și operată de pârâtă cu scopul de a acoperi costurile de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Se observă că susținerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile iar nu însăși motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Prin recursul său, banca a criticat pentru nelegalitate decizia atacată, afirmând că amintitul cost de refinanțare de pe piața internațional-bancară, reprezintă motivul întemeiat cerut de legiuitor pentru modificarea dobânzii variabile iar nu doar un criteriu în funcție de care s-ar putea modifica dobânda.

Cu toate acestea, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că prin contractul părților nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii și, pe cale de consecință, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la „decizia băncii”.

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanțieze înțelesul sintagmei „decizia băncii” se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară și neechivocă, așa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.

Modificarea dobânzii variabile privind contractele bancare. Respingerea recursului ca nefondat (NCPC, VCC, L. nr. 190/1999, L. nr. 193/2000) was last modified: iunie 18th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter