Metodele autorizate de supraveghere şi drepturile apărării

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

a) Limitele supravegherii impuse pentru respectarea dreptului la apărare

 

Folosirea metodelor de supraveghere implică o ingerință deosebită în viața privată a particularilor, cât și o restrângere a exercitării dreptului la apărare. De aceea, pe cale legislativă trebuie stipulate expres limitele autorizării metodelor de supraveghere.

Neechivoc, Codul de procedură penală prevede privilegiul avocat – client drept o limită a metodelor speciale de supraveghere în vederea garantării dreptului la apărare. Înregistrările convorbirilor telefonice sau în mediul ambiental ale discuțiilor purtate între avocat și clientul său în vederea pregătirii apărării nu pot fi folosite ca probe în procesul penal, chiar dacă acestea sunt apte să procure date cu privire la implicarea clientului în săvârșirea unei infracțiuni. Relația avocat‑client se dovedește prin intermediul contractului de asistență juridică sau poate rezulta din faptul că în mod constant clientul a apelat la serviciile aceluiași avocat, dat fiind că Statutul Profesiei de avocat nu impune încheierea contractului de asistență juridică în formă scrisă^[1].

Cu titlu general, supravegherea tehnică a raportului avocat‑client nu poate fi autorizată, indiferent dacă acesta este limitat din punct de vedere temporal la anumite acte de procedură, iar în cazul în care comunicările sunt supravegheate în mod accidental, informațiile obținute nu pot fi folosite ca probă în procesul penal, urmând a fi distruse de îndată de către procuror, cu informarea judecătorului care a autorizat măsura și a avocatului, atunci când se apreciază necesar sau excluse automat de către judecătorul de camera preliminară, în considerarea art. 89 alin. (2) C. pr. pen.

Există o situație de excepție care autorizează supravegherea relației avocat – client, situație care nu mai justifică rațiunea asigurării confiden­țialității comunicărilor acestora – pregătirea apărării clientului într‑o cauză penală – și anume atunci când există date că avocatul este cel care săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele expres prevăzute de  art. 139 alin. (2) C. pr. pen. sau pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Având a se pronunța asupra caracterului convențional al cazului în care se admite supravegherea raportului avocat‑client, Curtea Europeană^[2] a arătat că secretul profesional al avocatului nu se opune transcrierii convor­birilor purtate cu clientul său, subiect al unei măsuri de supraveghere tehnică, dacă din conținutul lor rezultă suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de către avocat, în măsura în care nu este afectat dreptul la apărare al clientului. Protecția conferită de instanța europeană secretului profesional se întinde până la limita desfășurării normale a activității avocațiale, în afara activității infracționale și în legătură cu exercitarea dreptului la apărare al clientului.

Pe lângă probele obținute din punerea în executare a metodelor de supraveghere autorizate, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. recunoaște caracterul de mijloc de probă al înregistrărilor private efectuate de părți sau de alte persoane (de exemplu, denunțători), chiar și anterior începerii urmăririi penale, ale propriilor convorbiri purtate cu terții, ipoteză care implică împrejurarea că aceștia acționează din proprie inițiativă sau la îndemnul unei alte persoane, exceptând organele judiciare, întrucât în cazul acestora din urmă se impune autorizarea procurorului în cazuri urgente sau a judecăto­rului de drepturi și libertăți în celelalte cazuri^[3].

Instanța de contencios constituțional, fiind chemată să statueze asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) teza I  C. pr. pen., în cuprinsul dec. nr. 813 din 9 decembrie 2021^[4] a reținut că „unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal, fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, s‑a reținut că înregistrările realizate de părți pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, așa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s‑a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerințe prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părți sau de către alte persoane și înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le‑au avut cu terții”.

În considerarea principiului libertății probei în procesul penal, art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen., prevede că orice altă înregistrare, alta decât cea care rezultă din punerea în executare a metodelor de supraveghere sau a propriilor convorbiri sau comunicări, poate fi folosită ca probă în procesul penal, dacă nu este interzisă de lege.

Raportat la impactul pe care libertatea folosirii, în cursul procesului penal, a unei înregistrări obținută în orice condiții o poate avea asupra exercitării dreptului la apărare, prin dec. nr. 55 din 4 februarie 2020^[5], Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală  C. pr. pen. sunt constituționale, în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamen­tale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

În analiza efectuată, Curtea nu a constatat ca fiind problematică în sine conferirea calității de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din desfășu­rarea activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, ci lipsa unei proceduri efective pentru contestarea legalității administrării acestora, fiind admis că reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cele referitoare la precizarea sau enumerarea mijloacelor de probă în materie penală și interzicerea administrării altora, intră în sfera de competență a legiuitorului.

În cadrul procesului penal, legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale se verifică în cursul procedurii de cameră preliminară. Din considerentele dec. nr. 55/2020 rezultă că instanța de contencios constitu­țional a considerat că nu este admisibil ca legalitatea înregistrărilor rezultate din desfășurarea activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului să fie verificată în cursul procedurii de cameră preliminară de către judecătorul învestit cu rechizitoriu, la fel cum se întâmplă în cazul înregistră­rilor rezultate din punerea în executare a metodelor speciale de supraveghere. Aceasta pentru că Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României^[6] prevede o procedură specială de autorizare, determinată de existența unei situații prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie amenințare la adresa securității naționale a României, măsura fiind dispusă întotdeauna de către un judecător care funcționează în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale presupune o analiză a legalității mijlocului de probă, respectiv a înregistrării ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, a procedeului probatoriu, inclusiv a legalității încheierii prin care s‑a încuviințat măsura, precum și a mandatului emis.

Autorizarea activităților specifice culegerii de informații și emiterea mandatului de securitate presupune întrunirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, iar legalitatea probei obținute nu ar putea fi analizată în procedura camerei preliminare decât prin prisma aceleiași reglementări. Necesitatea verificării legalității înregistrărilor ce rezultă din desfășurarea activităților specifice culegerii de informații, în scopul de a le conferi acestora calitatea de mijloc de probă în cursul pro­cesului penal, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, genera situația în care un organ judiciar ierarhic inferior celui care a emis mandatul de securitate națională verifica a posteriori îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, deși legea instituie în această materie competența specializată a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se ajunge, astfel, la concluzia că înregistrările ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot constitui probe în procesul penal numai dacă se creează cadrul adecvat pentru contestarea legalității acestora^[7].

Cu scopul declarat al creării cadrului necesar pentru conferirea calității de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, prin art. 17 pct. I din Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative s‑a propus introducerea în cuprinsul Codului de procedură penală a art. 139¹ cu următorul conținut: „(1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări. (2) Legalitatea încheierii prin care s‑au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de camera preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Primul alineat al art. 139¹ C. pr. pen. instituie două limite pentru ca înregistrările obținute în domeniul securității naționale să constituie mijloace de probă în procesul penal: acestea să cuprindă date referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de art. 139 alin. (2)  C. pr. pen. pentru care pot fi autorizate metode speciale de supraveghere, împrejurare firească datorită caracterului deosebit de intruziv în viața privată și să fi fost obținute cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1991, soluție legislativă în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 55/2020.

Alineatul al doilea al art. 139¹ C. pr. pen., într‑un mod cu totul inexplicabil, conferă competența de verificare a legalității înregistrărilor obținute în domeniul securității naționale, care sunt comunicate organelor de urmărire penală, în favoarea judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, deși Decizia Curții Constituționale nr. 55/2020 a constatat, tocmai pentru această rațiune, lipsa unui cadru adecvat pentru contestarea probei, de vreme ce competența de judecată a infracțiunilor prevăzute de art. 139 alin. (2)  C. pr. pen. nu aparține exclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind partajată între judecătorie, tribunal, curte de apel și instanța supremă, creându‑se premisele verificării legalității probei de către un judecător ierarhic inferior celui care a autorizat‑o și încălcându‑se normele de competență stabilite prin Legea nr. 51/1991.

Derapajul legislativ a fost sancționat însă în controlul de constituțio­nalitate a priori, Curtea Constituțională arătând că prin reglementarea art. 139¹ alin. (2) C. pr. pen. a fost încălcată puterea de lucru judecat a considerentelor dec. nr. 55/2020, în sensul că verificarea legalității înregistră­rilor obținute în domeniul securității naționale și comunicate organelor de urmărire penală trebuie efectuată de o instanță egală în grad cu cea care a autorizat activitatea specifică culegerii de informații, respectiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță specializată potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României. Propunerea legislativă genera situația nefirească în care verificarea legalității încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se autorizează activități în domeniul securității naționale, potrivit Legii nr. 51/1991, a mandatului emis, a modului de punere în executare a măsurii, precum și a înregistrărilor rezultate se realiza în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul judecătoriei, tribunalului ori curții de apel, pentru infracțiunile date în competența de primă instanță a acestora.

Prin urmare, prin dec. nr. 284 din 17 mai 2023^[8], Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. I pct. 17 din Proiect privind art. 139¹ alin. (2) C. pr. pen.

Fiind reexaminat în procedura legislativă pentru a fi pus în acord cu decizia Curții Constituționale, art. 139¹ alin. (2) C. pr. pen. din Legea  nr. 201/2023 a fost reformulat pentru a se crea cadrul adecvat în vederea verificării legalității încheierii prin care s‑au autorizat activitățile specifice culegerii de informații, a mandatului emis în baza acestora, a modului de punere în executare, cât și a înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații, care sunt comunicate organelor de urmărire penală și care dobândesc calitatea de mijloace de probă în procesul penal, indiferent dacă s‑a dispus sau nu trimiterea în judecată. Contestarea legalității administrării probei urmează a fi realizată în procedura camerei preliminare atunci când se dispune trimiterea în judecată, în procedura plângerii împotriva soluției de clasare, atunci când în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală sau prin intermediul plângerii împotriva unei activități specifice culegerii de informații formulate în termen de 20 zile de la informarea scrisă, reglementată de art. 139² C. pr. pen., în cazul persoanei vizate de o activitate specifică culegerii de informații care nu a dobândit calitatea de parte în procesul penal sau a inculpatului față de care s‑a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea, dacă în acest ultim caz nu se formulează plângere împotriva soluției de clasare.

În procedura de cameră preliminară sau a plângerii împotriva soluției de clasare, atunci când a fost pusă în mișcare acțiunea penală, dacă s‑au formulat cereri sau excepții privind legalitatea activităților autorizate potrivit Legii  nr. 51/1991 sau au fost invocate din oficiu, competența de a se pronunța asupra acestora revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța competentă în materia autorizării activităților specifice culegerii de informații, care va fi sesizată de către judecătorul de cameră preliminară învestit prin rechizitoriu. Procedura de cameră preliminară sau a plângerii împotriva soluției de clasare se suspendă până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procedura verificării legalității activităților autorizate potrivit Legii  nr. 51/1991 urmează regulile procedurii de cameră preliminară, iar sancțiu­nile care intervin în cazul constatării unei nelegalități sunt nulitatea actului prin care s‑a autorizat măsura, excluderea probei, precum și eliminarea fizică a mijlocului de probă din dosar. Asupra legalității probei urmează a se pronunța un judecător de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 51/1991 și pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă, în camera de consiliu, cu citarea părților, a persoanei vătămate și cu participarea procurorului cărora li se acordă cuvântul dacă sunt prezente.

Procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație împo­triva încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în termen de 3 zile de la comunicare, cale de atac ce va fi soluționată de un complet format din doi judecători de cameră preliminară din cadrul aceleiași instanțe.

După soluționarea contestației, încheierea se comunică de îndată judecătorului de cameră preliminară învestit cu rechizitoriu sau cu procedura plângerii împotriva soluției de clasare pentru reluarea judecății.

Soluția găsită de legiuitor pentru a conferi calitatea de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate din desfășurarea activităților în domeniul securității naționale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, constă în scindarea competenței de verificare a obiectului camerei preliminare între judecătorul de cameră preliminară din cadrul judecătoriei, tribunalului ori curții de apel învestite prin rechizitoriu și judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație de Justiție. Soluția este una inovatoare având în vedere concepția actuală a legislației procesual penale în sensul că judecătorul învestit cu verificarea legalității trimiterii în judecată este unul și același cu judecătorul fondului cauzei.

Atunci când cererile sau excepțiile privind legalitatea activităților autori­zate în domeniul securității naționale sunt invocate de persoana vătămată ori de către părți, judecătorul de cameră preliminară de la instanța învestită prin rechizitoriu sau prin plângerea împotriva soluției de clasare funcționează ca un interpus între participanții la procedură și Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând să transmită instanței supreme dosarul de urmărire penală și cererile sau excepțiile invocate și subsecvent, să suspende procedura de cameră preliminară până la soluționarea definitivă a acestora din urmă.

Posibilitatea invocării din oficiu a cererilor și excepțiilor în procedura de cameră preliminară generează, în cazul în care dosarul de urmărire penală conține probe care sunt rezultatul activităților specifice culegerii de infor­mații, un mecanism de partajare care atribuie competența de a le invoca în favoarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul judecătoriei, tribunalului ori curții de apel, învestit prin rechizitoriu, a cărui competență materială este atrasă prin raportare la infracțiunile prev. de art. 139 alin. (2) C. pr. pen., date în competența de primă instanță a acestora, respectiv competența de a se pronunța asupra cererilor și excepțiilor invocate din oficiu în favoarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Decizia sesizării sau nu a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a verifica legalitatea probelor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații implică verificarea, în prealabil, a legalității încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se autorizează activități în domeniul securității naționale, potrivit Legii nr. 51/1991, a mandatului emis, a modului de punere în executare a măsurii, precum și a înregistrărilor rezul­tate, verificare care se realizează de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței ierarhic inferioare învestite prin rechizitoriu. Prin urmare, în această ipoteză, un judecător de cameră preliminară de la o instanță ierarhic inferioară verifică, chiar dacă numai în scopul de a decide dacă se impune sesizarea instanței supreme, îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, verificare de competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce înseamnă că în cazul în care părțile sau persoana vătămată nu invocă cereri sau excepții relative la legalitatea probelor rezultate din activități autorizate în domeniul securității naționale, inițiativa sesizării instanței supreme aparține exclusiv unui organ ierarhic inferior.

Ne exprimăm rezerve serioase cu privire la împrejurarea dacă regle­mentarea art. 139¹ C. pr. pen., introdusă prin Legea nr. 201/2023, creează cadrul adecvat pentru contestarea legalității înregistrărilor rezultate din desfășurarea activităților în domeniul securității naționale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Pentru a conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din desfășurarea activităților specifice culegerii de informații în domeniul securității naționale a fost sacrificată celeritatea procedurilor prin blocarea camerei preliminare derulate în fața judecătorului învestit prin rechizitoriu pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea verificării legalității acestora, fiind dublată faza camerei preliminare, având în vedere că atât în fața judecătorului învestit prin rechizitoriu, cât și în fața judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție se parcurge aceeași procedură de verificare a legalității. Dat fiind că mijlocul de probă contestat vizează săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de art. 139 alin. (2) C. pr. pen., de o anumită gravitate și care implică, de cele mai multe ori, un dosar de urmărire penală complex cu un probatoriu vast, blocarea încă o dată în plus a unei proceduri deja îngreunate ar putea avea un efect nedorit sub aspectul tragerii la răspundere penală prin intervenția instituției prescripției răspunderii penale.

Pentru ca înregistrările rezultate din desfășurarea activităților în domeniul securității naționale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, să poată fi folosite ca mijloc de probă în cazul săvârșirii unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. și pentru ca procedura de contestare a legalității acestora să nu conducă la tergiversarea procesului penal, consider că ar trebui reglementată o competență unică de soluționare a cauzelor care implică probe obținute din punerea în aplicare a mandatelor de securitate națională, acordată în favoarea instanței care încuviințează desfășurarea activităților în domeniul securității naționale, potrivit Legii nr. 51/1991, din care rezultă date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele expres prevăzute de art. 139 alin. (2) C. pr. pen. și care sunt comunicate ulterior organelor de urmărire penală.

b) Informarea subiectului măsurii de supraveghere și accesul la probe

Metodele speciale de supraveghere prezintă relevanță dintr‑o dublă perspectivă, acestea putând fi analizate prin prisma respectării dreptului la viață privată, protejat prin art. 8 din Convenție, cât și a dreptului la apărare, garantat prin art. 6 par. 3 din Convenție. Ceea ce interesează cu ocazia prezentului studiu sunt garanțiile ce definesc dreptul la apărare recunoscut suspectului sau inculpatului, subiect al mandatului de supraveghere tehnică, analizate în special din perspectiva accesului la probele obținute ca urmare a punerii în executare, cât și a informării persoanei supravegheate după încetarea măsurii.

Necesitatea păstrării caracterului confidențial al procedeului probatoriu, în special pentru reușita acestuia, justifică caracterul necontradictoriu al procedurii de încuviințare a cererii de supraveghere tehnică. Acesta este motivul pentru care, în cursul urmăririi penale, cererea se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, cu participarea procuro­rului, acesta din urmă fiind autorul cererii și cel care trebuie să o susțină.

Dispozițiile procedural penale restrâng dreptul avocatului suspectului sau inculpatului de a participa la punerea în executare a metodelor speciale de supraveghere și cercetare. Rațiunea restricționării drepturilor avocatului este justificată prin caracterul special al activităților desfășurate pentru suprave­gherea sau cercetarea persoanelor, așa cum acestea sunt prevăzute de  art. 138 C. pr. pen. Toate aceste activități prezintă un caracter confidențial, de menținerea căruia depinde eficiența utilizării procedeelor probatorii.

Efectuarea procedeului probatoriu implică respectarea unor garanții procesuale ce definesc dreptul la apărare și egalitatea de arme, între care asigurarea accesului suspectului sau inculpatului la probele obținute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere și informarea ulterioară a subiectului acestora ocupă un loc important.

Dreptul de acces la probele obținute prin punerea în executare a metodelor speciale de supraveghere se află în strânsă legătură cu dreptul persoanei supravegheate de a fi informată cu privire la măsura ce a fost luată împotriva sa, primul nefiind asigurat fără efectivitatea celui de al doilea. Subliniind caracterul deficitar al procedurii de aducere la cunoștință a probelor în discuție, Curtea Europeană^[9] a constatat deja încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât reclamantul a fost privat de o procedură prin care să se stabilească dacă probele aflate în posesia acuzării și care au fost reținute la parchet l‑ar fi putut exonera de răspundere sau i‑ar fi putut reduce pedeapsa.

Reglementarea națională se aliniază viziunii jurisprudenței europene, în sensul că instituie obligația procedurală pozitivă a procurorului de a informa în scris, în cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică^[10], pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa, ocazie cu care persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor‑verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică, precum de a proceda la ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori la vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

Deși art. 145 alin. (1) C pr. pen. prevede necesitatea informării în scris a subiectului măsurii de supraveghere tehnică, practica judiciară admite inexistența unei vătămări procesuale ce decurge din lipsa acesteia, dacă s‑a realizat informarea în orice alt mod. S‑a considerat că omisiunea procurorului de a informa în scris persoana supravegheată cu privire la faptul că a fost subiectul unui mandat de supraveghere tehnică nu conduce la excluderea probelor obținute, întrucât inculpatul a avut cunoștință de măsura derulată împotriva sa, în dosarul de urmărire penală regăsindu‑se încheierea de încuviințare, mandatul de supraveghere tehnică și procesele‑verbale în care erau consemnate activitățile de supraveghere tehnică, înscrisuri la care acesta a avut acces în baza unei cereri adresate procurorului de consultare a dosarului cauzei și că în exercitarea dreptului la apărare, inculpatul va avea posibilitatea să ia cunoștință de conținutul proceselor‑verbale inclusiv pe parcursul judecății^[11]. Așadar, o informare formală a inculpatului cu privire la măsurile de supraveghere tehnică ce au fost dispuse în privința sa nu este necesară, fiind suficientă o informare implicită, realizată prin punerea la dispoziție a întreg dosarului de urmărire penală^[12].

Rațiuni precum buna desfășurare a urmăririi penale, protejarea victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora, precum și reușita supra­vegherii tehnice a altor persoane implicate în cauză pot justifica amânarea motivată a informării și a asigurării accesului la probe, însă în toate cazurile, garanțiile corelative dreptului la apărare trebuie acordate cel mai târziu până la rezolvarea cauzei de către procuror.

Prelungirea, însă, în mod nejustificat a urmăririi penale in rem, deși din punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică rezultă probe ce determină suspiciunea rezonabilă a săvârșirii unei infracțiuni de către subiectul acestuia, contrar obligației instituite în sarcina procurorului prin  art. 305 alin. (3) C. pr. pen. și amânarea informării până la rezolvarea cauzei de către procuror, nu pot fi considerate a fi subsumate scopului bunei desfășurări a urmăririi penale, de vreme ce acesta este atins prin negarea garanțiilor procesuale circumscrise dreptului la apărare și prin încălcarea egalității procesuale^[13].

Amânarea informării dincolo de termenul de 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică trebuie să fie justificată în concret prin raportare la motivele care îngăduie această măsură prevăzute de alin. (3) a articolului 145 C. pr. pen. Necesitatea amânării motivate a informării subiec­tului măsurii de supraveghere tehnică implică obligația procurorului de a emite o ordonanță în acest sens. Invocarea caracterului motivat al amânării informării doar în cursul procedurii de cameră preliminară, în lipsa unui act procesual din care să rezulte motivul amânării^[14], sau emiterea unei ordonanțe de amânare a informării care să indice generic motivul prin raportare la cazurile prevăzute de art. 145 alin. (3) C. pr. pen.^[15], nu sunt suficiente din perspectiva prezervării drepturilor apărării.

Într‑o cauză de dată recentă^[16], Curtea Europeană a criticat legislația bulgară în materia măsurilor de supraveghere tehnică care reglementa mecanisme prea restrânse de notificare a persoanei supravegheate, întrucât prin intermediul unei autorități de stat independente, însărcinate cu supra­vegherea procedurilor de autorizare, desfășurare și utilizare a mijloacelor speciale de supraveghere și de protejare a drepturilor persoanelor afectate de utilizarea ilegală acestora – Biroul Național – se realiza informarea doar a persoanei fizice, subiect al unei măsuri de supraveghere încuviințată sau pusă în executare în mod nelegal, subliniindu‑se că informarea este necesară în toate cazurile, de îndată ce poate fi făcută fără a pune în pericol scopul supravegherii. Prin urmare, orientarea instanței europene nuanțează încă o dată justul echilibru ce trebuie să existe între drepturile apărării și interesul acuzării privind buna desfășurare a procesului penal.

Informarea în materia măsurilor speciale de supraveghere joacă un rol deosebit de important. Aceasta creează premisele contestării legalității încheierii prin care a fost încuviințată măsura de supraveghere tehnică, a mandatului de supraveghere tehnică, precum și a modalității de punere în executare, în procedura de cameră preliminară atunci când față de persoana supravegheată s‑a dispus o soluție de trimitere în judecată sau în procedura plângerii împotriva măsurilor de supraveghere tehnică, reglementată prin  art. 145¹ C. pr. pen., articol nou introdus prin Legea nr. 201/2023, în cazul în care persoana față de care s‑a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și în cazul inculpatului față de care s‑a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea, iar în acest ultim caz nu s‑a formulat plângere împotriva soluției de clasare^[17]. Ulterior informării și contestării măsurii de supraveghere tehnică sau a modalității de punere în executare, în caz de constatare a nelegalității acesteia, orice persoană față de care s‑a dispus, confirmat, prelungit ori s‑a pus în executare în mod nelegal o măsură de supraveghere tehnică are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin această măsură, indiferent dacă a avut calitatea de parte sau subiect procesual în cauza în care a fost dispusă măsura, în condițiile art. 539¹ C. pr. pen., introdus prin Legea nr. 201/2023.

Punerea în executare a măsurilor de supraveghere pe o anumită perioadă de timp generează un cumul de informații, relevante sau nu în algoritmul de soluționare a cauzei. Logica construcției instituției măsurilor speciale de supra­veghere este în sensul că revine organului de urmărire penală dreptul, dar și obligația de a selecta informațiile care sunt relevante pentru soluțio­narea cauzei. Așa fiind, la încetarea măsurilor de supraveghere tehnică, procurorul sau organul de urmărire penală întocmește un proces‑verbal în care sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, la care se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care înglobează rezultatul acestor activități.

Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate sau înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identifi­carea sau localizarea persoanelor sunt redate într‑un proces‑verbal de către organul de urmărire penală și certificate pentru autenticitate de către procuror. Se remarcă, așadar, că doar probele considerate relevante de către procuror și pe baza căruia acesta își construiește acuzarea urmează să fie înaintate instanței.

Datele irelevante sub aspectul cauzei pentru care a fost încuviințată măsura de supraveghere pot fi relevante în altă cauză penală, caz în care vor fi folosite pentru soluționarea sa dacă din cuprinsul acestora rezultă informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.

Datele irelevante atât pentru cauza ce a determinat încuviințarea măsurilor de supraveghere, cât și pentru orice altă cauză penală se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității și vor fi distruse de către procuror la un an de la soluționarea definitivă a cauzei. Până la soluționarea definitivă a cauzei, din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării.

Modalitatea de selecție și înaintare a datelor obținute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică plasează suspectul sau inculpatul în imposibilitatea de a percepe ansamblul înregistrărilor convor­birilor telefonice și a celor realizate în mediul ambiental.

Derularea tuturor procedurilor judiciare are loc, în mod inevitabil, în contextul creat de organul de urmărire penală, iar hotărârile pronunțate se vor circumscrie acelorași limite. Se creează premisele existenței unei inegalități procesuale prin aceea că acuzarea are acces la toate datele obținute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, în timp ce acuzatului îi este îngrădit parțial acest drept în ceea ce privește datele considerate nerelevante de către organul de urmărire penală.

Deblocarea accesului acuzatului la datele obținute prin punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică se realizează la solicitarea acestuia ori din oficiu, condiționată fiind de existența unor probe noi din care rezultă că datele sigilate privesc cauza. Pentru acuzat, sarcina probei ar putea presupune o probatio diabolica, din moment ce acesta nu cunoaște obiectul probei. Pe de altă parte, restricționarea accesului acuzatului, instanței și a publicului în general la datele care nu sunt relevante sub aspectul soluționării cauzei se justifică prin imperativul respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale altor persoane, îndeosebi a dreptului la viață privată, acestea fiind și motivul pentru care la un an de la soluționarea definitivă a cauzei, informațiile nerelevante se distrug de către procuror, nefiind furnizate subiectului măsurii de supraveghere.

Așa fiind, nu măsura restricționării în sine este problematică, ci faptul că aprecierea relevanței unor date obținute prin punerea în executare a unui măsuri încuviințate de un judecător de drepturi și libertăți este lăsată exclusiv la îndemâna procurorului și nu face obiectul cenzurii ulterioare a instanței de judecată care, în ipoteza în care nu uzează de posibilitatea desigilării din oficiu a datelor apreciate ca fiind irelevante de către procuror, nu le va cunoaște niciodată. De lege ferenda, apreciez că se impune reglementarea obligativității desigilării tuturor datelor obținute prin punerea în executare a măsurii de supraveghere tehnică și plasarea acestora sub filtrul unui judecător, în orice manieră posibilă.

La rândul său, neavând acces la datele arhivate la sediul parchetului, acuzatul nu poate critica aprecierea procurorului cu privire la concludența și pertinența probei, și nici corectitudinea redării comunicărilor interceptate și înregistrate, cunoscut fiind că orice convorbire comportă nuanțe, iar scoaterea din context poate să îi schimbe sensul. Există cazuri în care conversații adiacente, irelevante în contextul global al acuzației, sunt relevante pentru formularea apărării, iar restricționarea accesului inculpatului la aceste date aduce atingere dreptului la apărare.

Așadar, două chestiuni sunt relevante din perspectiva egalității procesuale între apărare și acuzare în cazul probelor obținute prin metode speciale de supraveghere, respectiv restricționarea accesului inculpatului la ansamblul înregistrărilor convorbirilor telefonice și a celor realizate în mediul ambiental, interceptate în cadrul dosarului penal, precum și necesitatea prezentării unui „nou probatoriu” de către inculpat care să determine înaintarea datelor sigilate instanței de judecată.

În contextul probelor obținute ca urmare a punerii în aplicare a metodelor speciale de investigare, Curtea Europeană a reținut relevantă, sub aspectul respectării dreptului la apărare, împrejurarea dacă inculpatul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării acestora, fiind analizată calitatea probelor, respectiv fiabilitatea și acuratețea acestora.

Respectarea cerințelor unui proces echitabil impune organelor de urmărire penală să divulge apărării toate „probele materiale” aflate în posesia lor, sintagmă ce nu se limitează la probele considerate relevante de către organul de urmărire penală, ci care acoperă toate materialele aflate în posesia autorităților, potențial relevante pentru soluționarea cauzei deduse judecății. Cu toate acestea, dreptul la divulgarea probelor materiale nu este un drept absolut, ci acesta poate fi limitat pentru a proteja drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau un interes public important, sub condiția ca nedivulgarea să fi fost contrabalansată de garanții procedurale adecvate^[18].

Fiecare acuzat ar trebui să aibă posibilitatea de a se familiariza, în scopul pregătirii apărării, cu rezultatul investigațiilor efectuate pe tot parcursul procedurii, drept cu relevanță prin prisma art. 6 par. 3 lit. b) din Convenție. Neprezentarea materialelor care ar putea conduce la exonerarea de răspundere a inculpatului sau la reducerea pedepsei constituie un refuz de recunoaștere a facilităților necesare pentru pregătirea apărării și, prin urmare, o încălcare a dreptului garantat în art. 6 din Convenția Europeană. Sarcina probei privind relevanța materialelor revine acuzatului, care este chemat să prezinte argumente în acest sens, iar instanțele naționale pot analiza validitatea motivelor^[19].

În materia măsurilor speciale de supraveghere, trebuie făcută o distincție clară cu privire la datele obținute prin punerea în aplicare a procedeului probatoriu. Informațiile pot să îl privească pe inculpat sau pe o terță persoană și pot să servească sau nu la pronunțarea unei soluții în cauză.

Datele care îl privesc pe inculpat și care servesc la pronunțarea unei soluții de condamnare se regăsesc în cuprinsul proceselor‑verbale întocmite cu ocazia punerii în aplicare a metodelor speciale de supraveghere, sunt stocate pe suporturi optice și redate în cuprinsul actului de inculpare, astfel încât apărarea beneficiază de posibilitatea de a avea cunoștință și de a face comentarii cu privire la probele prezentate de acuzare.

Datele care îl privesc pe inculpat, dar care nu servesc la pronunțarea unei soluții în cauză sau datele care vizează viața privată a unei terțe persoane nu prezintă interes nici din perspectiva persoanei acuzate și nici din perspectiva bunei desfășurări a procesului penal, a cărui derulare ar fi nejustificat îngreunată de date în abundență care nu au legătură cu soluționarea cauzei. Aceste date nici măcar nu au natura de probă în procesul penal, întrucât nu servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit‑o, și nici la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului, astfel cum reclamă art. 97 C. pr. pen.

Având a se pronunța asupra constituționalității art. 142 alin. (6)  C. pr. pen., din perspectiva limitării de către procuror a accesului inculpatului la totalitatea datelor obținute prin metodele speciale de supraveghere, Curtea Constituțională^[20] a arătat că, „raportat la pregătirea profesională a procuro­rilor, față de aceștia funcționează prezumția îndeplinirii cu bună‑credință a activității lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamen­tale ale persoanelor supuse unei proceduri penale, iar neconstituționalitatea unui text de lege nu se poate constata plecând de la prezumția relei‑credințe a organului de urmărire penală”.

S‑a reținut că, pentru a obține accesul la toate datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică puse în executare în cursul urmăririi penale, suspectul sau inculpatul se poate prevala de art. 83 lit. e) C. pr. pen., care reglementează generic dreptul inculpatului de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, caz în care acesta are posibilitatea de a formula o cerere adresată organului de urmărire penală, cerere ce constituie o garanție a dreptului la apărare. Întrucât propriile acțiuni ale suspectului sau inculpatului sunt cele care fac obiectul metodelor speciale de supraveghere, în ipoteza în care se apreciază că modalitatea de redare a datelor considerate relevante de procuror sau lipsa unor date considerate nerelevante distorsionează realitatea, persoana acuzată beneficiază de dreptul de a solicita în cursul judecății desigilarea datelor arhivate la sediul parchetului, sub condiția justificării relevanței acestora pentru aflarea adevărului în cauză. Deși dispozițiile art. 142 alin. (6) C. pr. pen. condiționează desigilarea datelor stocate la parchet de existența unor probe noi care să demonstreze relevanța acestora în cauză, raportat la jurisprudența europeană anterior redată, consider că este suficient ca inculpatul să prezinte un minim de argumente privind relevanța datelor pentru a avea acces la acestea.

[1] Prin încheierea de ședință din 27 iulie 2021 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Trib. București – s. I pen., s-a stabilit că limitarea în materia supravegherii tehnice, în vederea garantării dreptului la apărare, prevăzută de dispozițiile art. 139 alin. (4) C. pr. pen. se referă la relațiile avocat-client privind pregătirea apărării  într-o cauză determinată, ceea ce nu este cazul în speța de față. Din analiza convorbirii interceptate la data de 20 noiembrie 2018, ora 21:55:24 nu rezultă o asemenea relație avocat-client, tonul folosit de inculpat fiind extrem de familiar. Fiind depuse în calea de atac contractul de asistență juridică și împuternicirea avocațială, prin încheierea din camera de consiliu nr. 66 din 8 februarie 2022 pronunțată de C. Ap. București, s-a dispus excluderea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate între avocat și client.

[2] CEDO, Versini-Campinchi și Crasnianski c. Franței, hotărârea din 16 iunie 2016, www.echr.coe.int.

[3] Prin încheierea din data de 2 martie 2023 pronunțată de C. Ap. București, judecătorul de cameră preliminară a constatat că înregistrările în mediul ambiental au fost efectuate de către martorul denunțător, cu mijloace personale, acesta înregistrându-și propriile discuții purtate cu ocazia unor întâlniri avute cu inculpații, anterior sesizării organelor de urmărire penală, iar ulterior acele înregistrări au fost puse la dispoziția organelor judiciare, fiind respectate dispozițiile art. 139 alin. (3) teza I C. pr. pen.

[4] Publicată în M. Of. nr. 172 din 21 februarie 2022, www.ccr.ro.

[5] Publicată în M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, www.ccr.ro.

[6] Publicată în M. Of. nr. 190 din data de 18 martie 2014, www.idrept.ro.

[7] Întrucât, anterior modificării Codului de procedură penală prin Legea  nr. 201/2023, nu exista cadrul adecvat pentru contestarea legalității înregistrărilor obținute din desfășurarea activităților autorizate în domeniul securității naționale, în temeiul Legii  nr. 51/1991, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 135 din data de  14 octombrie 2020, pronunțată de Trib. Neamț, definitivă prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 25 din 15 februarie 2021 pronunțată de C. Ap. Bacău, s-a admis excepția vizând nelegalitatea administrării probelor constând în înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 în baza mandatelor de siguranță națională nr. 005716/20 septembrie 2011, nr. 00170/11 ianuarie 2012, nr. 002408/10 aprilie 2012 și nr. 004252/4 iulie 2012, emise de ICCJ și s-a constatat nulitatea proceselor-verbale nr. 190/P/2016 din 27 septembrie 2018 și nr. 190/P/2016 din 15 octombrie 2018 de redare în formă scrisă a comunicărilor telefonice ce au fost interceptate în baza mandatelor de siguranță națională sus menționate, fiind dispusă înlăturarea de la dosarul cauzei a suporturilor optice și a proceselor-verbale de redare în formă scrisă a comunicărilor. În esență, judecătorii de cameră preliminară au reținut că „dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, doar dispozițiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. fiind apte a conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispozițiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ceea ce înseamnă că eventualele înregistrări nu pot fi valorizate sub forma mijloacelor de probă. Astfel, din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 55/2020, rezultă că folosirea înregistrărilor rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, în condițiile art. 139 C. pr. pen. exced cadrului legislativ, atât la momentul administrării probei, cât și la momentul valorificării probei în cadrul procedurii judiciare, reținându-se că aceste convorbiri telefonice ce au fost interceptate în baza mandatelor de siguranță națională nr. 005716/20 septembrie 2011, 00170/11 ianuarie 2012, 002408/10 aprilie 2012 și 004252/4 iulie 2012 emise de ICCJ vizează procedee probatorii administrate într-un cadru legal care nu respectă cerințele de claritate și previzibilitate”.

[8] Publicată în M. Of. nr. 490 din 6 iunie 2023, www.ccr.ro.

[9] CEDO, Matanović c. Croației, Hotărârea din 4 aprilie 2017, www.echr.coe.int.

[10] Prin încheierea nr. 373 din 6 iulie 2023, pronunțată de C. Ap. București, judecătorii de cameră preliminară au reținut că termenul de 10 zile prevăzut de art. 145 alin. (1)  C. pr. pen. este un termen de recomandare, iar încălcarea acestuia nu a fost de natură să aducă vătămări procesuale celor doi inculpați, având în vedere durata scurtă de timp scursă de la momentul încetării măsurilor de supraveghere până la momentul asigurării accesului la dosar și cât timp, înainte de a da declarații în cauză, inculpații au avut acces la întreg materialul probator.

[11] Jud. S. 5 București, încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de  4 octombrie 2016, în I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, Codul de Procedură Penală adnotat, Ed. Universul Juridic, București, 2018.

[12] C. Ap. Timișoara, încheierea de cameră preliminară nr. 43 din 9 februarie 2022, www.rejust.ro. În același sens, prin încheierea de cameră preliminară nr. 286 din  25 noiembrie 2022 pronunțată de Trib. Ilfov, s-a reținut că inculpatul a avut acces deplin la întregul dosar al cauzei la cererea apărătorului său și a luat la cunoștință despre învinuirile ce i se aduc, așa încât nu se poate plânge despre faptul că i s-a adus vreo atingere drepturilor sale prin eventuala neinformare din partea procurorului, așa cum acesta este obligat prin art. 145 C. pr. pen.

[13] Prin încheierea nr. 70 din 9 iunie 2023 pronunțată de C. Ap. Târgu Mureș s-a reținut că prin ordonanța din 3 decembrie 2012, procurorul de caz, în temeiul art. 145 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., a dispus motivat amânarea informării numiților C. P., O. D. și P. I. A. cu privire la mandatele de supraveghere tehnică ce i-a vizat, arătând că în cauză urmează să fie efectuate demersuri în vederea stabilirii existenței posibilității montării unor mijloace speciale de înregistrare în locațiile în care făptuitorii își desfășoară activitatea profesională, respectiv să fie solicitată în viitor emiterea unor noi mandate de supraveghere tehnică.

Consider că, în ipoteza expusă, dacă probele rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică conturau suspiciunea rezonabilă a săvârșirii unei infracțiuni de către subiecții vizați de acestea, organele de urmărire penală aveau obligația să dispună efectuarea in personam a urmăririi penale, putând să restricționeze parțial accesul la dosarul de urmărire penală în ceea ce privește activitatea de supraveghere tehnică și să amâne informarea pe durata de timp necesară stabilirii posibilității montării mijloacelor speciale de înregistrare în alte locații.

[14] C. Ap. București, încheierea din camera consiliu nr. 255 din 9 mai 2023, www.rejust.ro.

[15] Prin încheierea de cameră preliminară nr. 52 din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Trib. Olt, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 145 alin. (3) C. pr. pen., întrucât prin ordonanța nr. 205/P/2018 din 27 iulie 2018 s-a dispus amânarea informării persoanelor supravegheate tehnic până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei, arătându-se că informarea ar perturba sau ar periclita buna desfășurare a urmăririi penale sau ar genera dificultăți în supravegherea tehnică a altor persoane implicate în cauză.

Consider că pentru a fi respectate exigențele instituite prin art. 145 alin. (3) C. pr. pen. în sensul ca ordonanța de amânare a informării să fie motivată, procurorul ar fi trebuit să arate în concret modalitatea în care informarea în cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică ar periclita buna desfășurare a procesului penal sau să indice nominal persoanele a căror supraveghere tehnică ar avea de suferit prin informarea subiectului măsurii de supraveghere tehnică.

[16] CEDO, Asociația pentru Integrarea Europeană și Drepturile Omului și Ekimdzhiev c. Bulgariei, Hotărârea din 11 ianuarie 2022, par. 349, www.echr.coe.int.

[17] Necesitatea reglementării procedurii plângerii împotriva măsurilor de supra­veghere tehnică a fost relevată prin Decizia Curții Constituționale nr. 244/2017, publicată în M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017, prin care s-a reținut neconstituționalitatea soluției legislative cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. pr. pen., care „nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat”.

[18] CEDO, Matanović c. Croației, op. cit., par. 52, www.echr.coe.int.

[19] Idem, par. 157.

[20] CCR, dec. nr. 158 din 26 mai 2020, publicată în M. Of. nr. 999 din data de  28 octombrie 2020, www.ccr.ro.