Mecanismul juridic al gestiunii de afaceri potrivit reglementărilor Codului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Considerații introductive privind faptele licite, în general, respectiv gestiunea de afaceri, în special. Scurtă incursiune istorică

Reglementarea faptelor juridice licite ca izvoare de obligații civile distincte este strâns legată de clasificarea obligațiilor făcută de-a lungul timpului^[1].

În dreptul roman, jurisconsultul Gaius, în lucrarea sa Res cottidianae, a clasificat izvoarele obligațiilor în trei categorii: contracte, delicte și variae causarum figurae, prin acestea din urmă înțelegându-se alte fapte sau acte juridice, care nu erau contracte și nici delicte. Din ultima categorie făcea parte și îmbogățirea fără justă cauză, care era sancționată printr-o acțiune în repetițiune, adică în restituirea (re-petere) îmbogățirii pârâtului. În dreptul roman, plata nedatorată nu era recunoscută ca un izvor distinct de obligații, în raport cu îmbogățirea fără justă cauză, fiind doar o aplicație practică a acesteia din urmă. Mai târziu, prin codificarea lui Iustinian și în urma clasificării cvadripartite a izvoarelor obligațiilor în contracte și cvasicontracte, delicte și cvasidelicte, plata nedatorată a fost considerată ca o manifestare a îmbogățirii fără justă cauză și a fost inclusă în categoria cvasicontractelor.

Codul civil francez din 1804 a preluat clasificarea obligațiilor și în categoria cvasicontractelor a fost cuprinsă plata nedatorată, alături de gestiunea de afaceri. În forma actuală a Codului civil francez, s-a păstrat categoria cvasicontractelor, în care sunt cuprinse gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză (art. 1302–1302–3 C.civ.fr.).

În dreptul românesc, plata nedatorată a fost pentru prima dată reglementată în Codul Calimach din anul 1817, care a avut ca model principal Codul civil austriac din 1811. Codul civil din 1864, a cărui aplicabilitate a încetat la 1 octombrie 2011, a preluat clasificarea obligațiilor, integrând în categoria cvasicontractelor plata nedatorată și gestiunea de afaceri, în articolele 992–997. Reglementarea acestora a fost aproape identică cu reglementările din Codul civil francez.

Având ca sursă de inspirație Codul civil din Québec^[2] intrat în vigoare la 1994, fiind cea mai semnificativă dintre recodificări, dar și Codul civil italian^[3], Codul civil actual nu a păstrat clasificarea cvadripartită a izvoarelor obligațiilor în contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte, care, de-a lungul timpului, a fost considerată a fi lipsită de „rigoare științifică”^[4]. Nu a fost împărtășită nici clasificarea bipartită contract/lege, dar nici clasificarea tripartită contract/delict/lege din Codul civil italian.

Remarcăm faptul că în Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligațiilor și al prescripției, în art. 1101 alin. (1)^[5], sunt prevăzute principalele izvoare de obligații care sunt actele și faptele juridice, după care, la alin. (2), proiectul are în vedere legea ca izvor distinct de obligații. La rândul lor, faptele juridice sunt clasificate în cvasicontracte, cele care, potrivit art. 1101–2 alin. (2)^[6], sunt fapte care procură altuia un avantaj asupra căruia nu are drept și fapte care cauzează altuia un prejudiciu și care obligă pe autorul lor să le repare, obligație reglementată în cadrul răspunderii civile.

Potrivit dispozițiilor art. 1165 C.civ. român: „Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.” În pofida unei formulări mai puțin sintetizate, rezultă că izvoarele obligațiilor au fost structurate în două mari categorii: a) obligații izvorâte din acte juridice, acestea fiind contractele și actele unilaterale, pe de o parte, și b) obligații izvorâte din fapte juridice, pe de altă parte.

Aceste izvoare ale obligațiilor își găsesc reglementarea în Codul civil: contractul (art. 1166–1323), actul juridic unilateral (art. 1324–1329), faptele juridice licite (art. 1330– 1348), fapta ilicită sau delictul (art. 1349–1395).

În categoria mai largă a „faptelor juridice” sunt cuprinse atât faptele omenești, săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, cât și evenimentele.

Referindu-ne la „faptele omenești”, acestea sunt fapte, comisive sau omisive, săvârșite de subiecții de drept civil cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, de care legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete. În această categorie sunt incluse atât acțiunile sau inacțiunile voluntare, cât și cele involuntare^[7]. Cu totul distincte sunt evenimentele care reprezintă acele împrejurări care se produc independent de voința subiectului sau subiecților de drept civil, dar de care legea civilă leagă nașterea raporturilor juridice.

Privit din această perspectivă, faptul juridic ca izvor de obligații vizează „acțiunea umană comisivă ori omisivă, săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, dar care se produc totuși, prin efectul legii (…)”^[8].

Faptele juridice se clasifică în fapte juridice licite, definite drept acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații, care totuși produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare” și fapte juridice ilicite, contrare normelor legale, ale căror efecte se produc în baza legii.

Comparativ, actul juridic civil, ca izvor de obligații, este „orice act făcut de om în mod voluntar și cu intenția de a crea, a transmite sau a stinge un drept”^[9] sau „acea manifestare de voință destinată să producă efecte juridice (să creeze, să modifice sau să stingă un raport juridic civil) în limitele și condițiile dreptului obiectiv”^[10]. Distincția dintre fapte juridice și acte juridice o reprezintă implicarea factorului uman, respectiv existența sau inexistența voinței acestuia de a produce anumite efecte juridice, corespunzătoare propriilor sale interese^[11].

În categoria faptelor juridice licite au fost incluse gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată, fiind considerate a fi acțiuni umane săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar de care legea leagă anumite consecințe^[12].

În cazul gestiunii de afaceri, gerantul acționează cu intenția de a gera interesele altei persoane, respectiv ale geratului, care este străin de operațiunile derulate de gerant în interesul său. Elementele specifice ale acestui fapt juridic licit sunt inexistența voinței geratului, pe de o parte, și prezența intenției de a gera interesele gerantului, pe de altă parte.

Dacă este o plată nedatorată, solvens face plata din eroare, acționând cu credința că este debitor al obligației datorate către accipiens, ceea ce are ca efect nașterea obligației acestuia din urmă de a restitui suma primită.

Îmbogățirea fără justă cauză este acel fapt juridic licit care presupune că are loc o mărire a patrimoniului unei persoane pe seama micșorării patrimoniului altei persoane, fără a exista un temei juridic în acest sens. Elementul specific îl reprezintă lipsa unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu, corelativ cu micșorarea celuilalt, ceea ce conduce la nașterea obligației celui „îmbogățit” la restituire.

II. Privire retrospectivă privind reglementarea legală a gestiunii de afaceri

În dreptul roman, s-a stabilit pentru prima dată regula aplicabilă situației juridice în care o persoană, fără a fi împuternicită, din proprie inițiativă, încheie acte sau săvârșește fapte juridice în beneficiul unei alte persoane care nu se poate îngriji pe sine sau să își administreze averea. Soluția oferită a avut în vedere, pe de o parte, protejarea intereselor geratului, iar pe de altă parte, implicarea gerantului, încurajând astfel ideea solidarității între oameni și prevenirea unor situații prejudiciabile. Pe aceste coordonate, a fost folosită construcția juridică a contractului de mandat: actio negotiorum gestorum directa, la îndemâna geratului, și actio negotiorum gestorum contraria, recunoscută gerantului. Această construcție juridică face parte din ceea ce jurisconsultul roman Gaius numea variae causarum figurae, sintagmă menită să completeze summa divisio contract/delict, prima clasificare a izvoarelor de obligații la care, în secolul VI, Justinian va adăuga binomul quasi ex contractus/quasi ex delicto^[13].

Preluând modelul Codului civil francez, Codul nostru civil din 1864 a calificat gestiunea de afaceri ca fiind un „cvasicontract”, categorie distinctă de obligații. Potrivit art. 986, „Cvasi-contractul este un fapt licit și voluntar, din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți”. Gestiunea de afaceri a fost definită în art. 987 astfel: „Acela care, cu voință, gerează interesele altuia, fără cunoștința proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început și a o săvârși, până ce proprietarul va putea îngriji el însuși”.

În actualul Cod civil, potrivit art. 1330 C.civ.: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsura să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.”

În art. 110 din Legea nr. 71/2011^[14] de punere în aplicare a Codului civil s-a menționat că dispozițiile art. 1330–1340 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.