Marcă înregistrată. Buna-credință. Recurs (NCC; NCPC)

1 aug. 2017
Vizualizari: 1124
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 519/2017

Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență: art. 70 alin. (8); Legea nr. 84/1998: art. 47 alin. (1) lit. c); NCC: art. 14; NCPC: art. 496 alin. (1)

Potrivit art. 70 alin. (8) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență din 29.09.2007, emis de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, republicat în M. Of., Partea I nr. 33/15.01.2015, forma în vigoare la data înregistrării mărcii în cauză: „Este interzisă înscrierea în Registrul formelor de organizare a unei societăți cu denumire identică sau asemănătoare cu a uneia deja înregistrate, atât în denumirea întreagă, cât și în cuvintele ce o compun, inclusiv cele care sugerează o prescurtare sau inițiale, cu excepția sintagmelor utilizate în profesie (insolvență, insolvent, judiciar, expert etc.). Filialele constituite de către o societate profesională, conform prevederilor prezentului statut, vor fi înscrise în Registrul formelor de organizare cu o denumire care va îngloba denumirea societății profesionale constitutive și cuvântul „filiala”, urmat de denumirea județului pe raza căruia se constituie aceasta”.

Pentru aceste motive, apărarea pârâtei în sensul că scopul înregistrării mărcii a fost acela de a proteja serviciile societății al cărei asociat era, dacă se înțelege că această protecție se dorea a fi față de concurenții în domeniu, nu este credibilă și ca atare nu poate reprezenta un argument determinant în favoarea bunei-credințe la înregistrarea mărcii în cauză.

Dacă s-ar înțelege că această protecție a societății („stabilitate a afacerii”, cum a susținut în cadrul interogatoriului administrat în apel) se dorea a fi față de asociatul majoritar (soțul care voia să divorțeze, la acea dată), atunci aceasta ar fi încă o confirmare a concluziei instanței de apel în sensul deturnării mărcii de la funcțiile sale, în principal aceea de a distinge propriile produse și servicii de cele ale concurenților, și intenția utilizării înregistrării mărcii ca un avantaj în negocierile legate de desfacerea căsătoriei, împărțirea bunurilor comune, calitatea de asociat și desfășurarea activității în cadrul societății.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că marca identică denumirii societății a fost înregistrată pe numele său cu acordul asociatului majoritar al societății, asociat care la acea dată era soțul său, și că astfel ar fi fost de bună-credință la înregistrarea mărcii în cauză, fapt care ar fi confirmat de aceea că și-a continuat activitatea în cadrul societății încă șase luni după înregistrarea mărcii, societate pe care nu ar fi părăsit-o de bunăvoie, și că în acest interval nu a cerut societății să înceteze folosirea semnului identic.

Instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit faptul că asociatul majoritar ar fi fost de acord cu înregistrarea mărcii identice cu denumirea societății pe numele pârâtei, iar în recurs nu pot fi reinterpretate probele pentru a se ajunge la o altă situație de fapt. De altfel, faptul că societatea sau asociatul majoritar nu ar fi formulat opoziție la înregistrarea mărcii nu poate reprezenta în sine un astfel de acord, chiar și pentru aceea că nu s-a făcut dovada cunoașterii efective a depunerii spre înregistrare a mărcii, neputându-se impune unui practician în insolvență să consulte periodic registrul mărcilor, atâta timp cât aceste societăți nu au nevoie să își înregistreze ca marcă denumirea pentru a-și desfășura activitatea.

În ceea ce privește susținerea că buna sa credință este confirmată de faptul că și-a continuat activitatea în cadrul societății încă șase luni după înregistrarea mărcii și că în acest interval nu a cerut societății să înceteze folosirea semnului identic, iar acțiunile sale în acest sens după plecarea din societate, la circa un an de la data depunerii mărcii spre înregistrare, nu fac dovada relei-credințe la data înregistrării mărcii sunt de reținut următoarele.

Referitor la faptul că ulterior înregistrării mărcii recurenta-pârâtă a cerut încetarea folosirii semnului, a formulat opoziție la înregistrarea unei mărci similare, acțiuni ce fac parte din prerogativele care decurg din înregistrarea unei mărci, întradevăr, acești factori singuri cel mai probabil nu indică reaua-credință.

Totuși, nu poate fi exclus faptul că, în asociere cu alți factori, rezultatul aprecierii generale să poată fi o constatare a relei-credințe, ceea ce s-a întâmplat în speță, unde instanța de apel și-a bazat argumentația pe factorii existenți la data depunerii spre înregistrare a mărcii în cauză, menționați anterior, pe care i-a coroborat cu acțiunile de mai sus. De altfel, aceste acțiuni ulterioare contrazic chiar afirmația recurentei în sensul că ar fi înregistrat marca pentru a proteja activitatea societății. Astfel, dacă această afirmație ar fi reală nu se explică de ce după plecarea din societate nu a transferat marca titularului de drept, ci dimpotrivă a folosit-o împotriva acestuia. Aceste acțiuni ulterioare ridică un dubiu cu privire la onestitatea motivelor inacțiunii în perioada celor 6 luni de la înregistrarea mărcii până la părăsirea societății, care astfel nu poate reprezenta singură o dovadă certă în sprijinul afirmațiilor sale, în combaterea probelor care au dus la reținerea relei-credințe la înregistrarea mărcii în cauză.

Pentru aceste motive, este nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu a aplicat în mod corect dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 14 C. civ.

În consecință, în mod legal a reținut instanța de apel că înregistrarea mărcii în cauză a fost efectuată cu rea-credință, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.

Marcă înregistrată. Buna-credință. Recurs (NCC; NCPC) was last modified: august 1st, 2017 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.