Mandatul european de arestare. Impedimente la executare. Orientări jurisprudențiale noi

1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 354
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

D. Cauza C ‑ 619/18 Comisia Europeană împotriva Poloniei

În această cauză, Curtea de Justiție a trebuit să analizeze dacă prin acordarea către președinte a puterii de a prelungi perioada de activitate judiciară a judecătorilor de la Curtea Supremă, dincolo de noua vârstă de pensionare fixată, Polonia mai îndeplinește sau nu obligațiile sale în temeiul dispozițiilor combinate din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Deci, întrebarea referitoare la independență în această situație era: poate un stat membru să susțină în mod plauzibil și coerent cu principiile și valorile UE că reflectă o justiție independentă atunci când condițiile mandatului lor sunt lăsate sub auspiciile puterii discreționare a președintelui țării sau putem concluziona că acesta nu este o protecție judiciară eficientă în conformitate cu legislația UE? Curtea de Justiție a subliniat necesitatea efectuării unei analize de la caz la caz deoarece acest răspuns depinde de condițiile concrete existente la baza fiecărui mecanism juridic. Cu toate acestea, în acest caz, Curtea a subliniat că garanțiile de independență și imparțialitate necesită reguli clare, care să nu fie discreționare pentru a risipi orice îndoială rezonabilă în mintea indivizilor cu privire la o eventuală disparitate între cerințele legislației UE și status quo-ul real al judecătorilor.

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Mai mult, Curtea de Justiție a declarat că „orice demitere a celor care au sarcina de a judeca într-un litigiu trebuie să ofere garanțiile necesare pentru a preveni orice risc ca regimul disciplinar să fie folosit ca sistem de control politic îndreptat împotriva celor învestiți cu puterea de a judeca“. În această situație analizată, problema este că acest nou mecanism era, după cum a concluzionat și Curtea, unul discreționar, conceput pentru a da mai multă putere guvernului, riscând să submineze independența celor ce înfăptuiesc justiția și separația puterilor în stat, ca piloni fundamentali în orice stat de drept[19].

În ceea ce privește statul polonez[20], putem observa destul de facil că cel mai sumbru scenariu poate deveni realitate mai repede decât ne-am fi așteptat. Discuțiile despre implementarea unei protecții eficiente pentru valori, precum independența justiției trebuie să fie un scop pe termen lung și o acțiune comună din partea tuturor actorilor de pe scena europeană.

Trebuie să luăm în considerare faptul că nu este o situație albă sau neagră, ci mai degrabă ca o zonă cenușie atunci când vorbim despre decizii luate de Guvernul unui membru[21].

E. În loc de concluzie

Trebuie să nu pierdem din vedere că discutăm despre independența judiciară în contextual procedurilor penale, mai precis, a mandatului european de arestare. Cooperarea judiciară în materie penală poate fi eficientă numai dacă există încredere între statele membre și credința că sistemul partenerului de justiție funcționează adecvat, respectă regulile jocului și standardele legislative europene[22]. Situația descrisă este chiar o aplicație reușită a dictonului britanic potrivit căruia nu este suficient ca instanța să fie independentă, ci ea trebuie să fie privită ca fiind independentă pentru a putea fi de încredere pentru parteneri.

Într-o notă mai pozitivă, trebuie să observăm că Uniunea Europeană urmărește efectivitatea sistemelor naționale de justiție și joacă un rol important în asigurarea independenței deoarece acest deziderat are un impact major nu doar asupra protecției drepturilor omului în lumina mecanismelor de cooperare precum mandatul european de arestare, dar și asupra dezvoltării economice și a stabilității[23] statelor membre.

Având în vedere cele expuse, în opinia noastră, autoritatea de executare trebuie să întrunească aceleași standard precum cele stabilite de CJUE în analiza conceptului de „autoritate judiciară” și „autoritate emitentă”.

Mai mult, v-ați gândit vreodată că ar exista o problemă pentru un stat membru care să pună la îndoială executarea unui Mandat European de Arestare din cauza riscului ca persoana solicitată să fie supusă unui tratament degradant sau inuman în statul emitent? Adică Guantanamo nu se află în Europa, dar temerile noastre au crescut în ultimii ani. De ce se întâmplă asta?

III. Amenințări ale drepturilor omului în procesul de execuție al Mandatului European de Arestare. Condiții de detenție

Este pe deplin cunoscut faptul că, în multe cazuri, CEDO a afirmat că condițiile de tratament ale unei persoane reținute nu sunt irelevante pentru legalitatea detenției sale. Aici, jurisprudența Curții a cunoscut o oarecare dezvoltare încă de la primele cazuri, o pondere crescândă fiind atribuită nevoii de a oferi deținuților îngrijire adecvată și condiții decente de viață.

A. Probleme structurale ale României. Procedura hotărârii pilot

În primul rând, trebuie să ne amintim că România a fost condamnată de prea multe ori de CEDO pentru încălcarea articolului 3 din Convenție, având în vedere supraaglomerarea și condițiile materiale inadecvate de detenție în centrele de detenție din România. Astfel, prin Hotărârea din 24 iulie 2012 în cauza Iacov Stanciu împotriva României[24] (cererea nr. 35972/05), Curtea a constatat că supraaglomerarea și condițiile inadecvate de detenție sunt probleme structurale ale sistemului penitenciar românesc. Prin aceeași hotărâre, Curtea a salutat măsurile generale – inclusiv modificările legislative – luate de autoritățile române pentru a rezolva problemele structurale menționate mai sus, dar a considerat că, având în vedere amploarea problemei, România trebuie să își continue coerența și pe termen lung în materie de eforturi, de asemenea, prin luarea de măsuri suplimentare. În anii care au urmat hotărârii Iacov Stanciu, numărul cazurilor în care Curtea a concluzionat că articolul 3 al Convenției a fost încălcat în ceea ce privește supraaglomerarea și condițiile materiale inadecvate de detenție a crescut constant, ajungând la 150 de condamnări. În plus, în august 2016, 3200 de cereri similare au fost înregistrate pe rolul Curții. În acest context, Curtea a decis să aplice procedura hotărârii-pilot împotriva României, în cauzele comune referitoare la Rezmiveș și alții împotriva României[25] (nr. 61467/12; 39516/13; 48231/13 și 68191/13). Prin urmare, în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat României să furnizeze, în termen de 6 luni de la data hotărârii definitive, un calendar specific pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate, capabile să rezolve problema supraaglomerării și condițiilor inadecvate de detenție.

Mai departe, este important de trecut în revistă evoluția opticii Curții de la Luxemburg în raport de această problematică.

B. Cauzele conexate Aranyosi și Căldăraru (C-404/15 și C-659/15)

Hotărârea CJUE în aceste cauze unite[26] este una istorică. Îndrăznim să spunem acest lucru, deoarece este prima hotărâre în care Curtea a subliniat nu numai că supraaglomerarea și condițiile de detenție inadecvate pot încălca articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a UE, ci și faptul că o instanță națională poate refuza executarea unei Mandat European de Arestare emis de o instanță dintr-un stat membru care se confruntă cu problema supraaglomerării închisorilor și a condițiilor degradante de detenție.

Mai mult, în ceea ce privește situația domnului Căldăraru, putem observa că Judecătoria Făgăraș (România) a fost cea care a emis mandatul, astfel încât hotărârea Curții, din 5 aprilie 2016, a subliniat problemele structurale ale României în acest domeniu înainte ca CEDO să lanseze procedura pilot împotriva României. Curtea a statuat următoarele:

Monitor Dosare

În ceea ce privește procedura de executare a Mandatului European de Arestare, în cazul în care există dovezi obiective, fiabile, specifice și actualizate cu privire la condițiile de detenție din statul membru emitent, care demonstrează că există deficiențe, care pot fi sistemice sau generalizate, sau care pot afecta anumite grupuri de persoane sau care pot afecta anumite locuri de detenție, „autoritatea judiciară de executare trebuie să stabilească, în mod specific și precis, dacă există motive substanțiale pentru a crede că persoana vizată de un Mandat European de Arestare, emis în scopul desfășurării unei urmăriri penale sau executării unei pedepse privative de libertate, va fi expusă, din cauza condițiilor de detenție în statul membru emitent, unui risc real de tratament inuman sau degradant, în cazul predării acesteia la statul membru respectiv”.

În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite informații suplimentare care să fie furnizate de autoritatea judiciară emitentă, care trebuie să trimită aceste informații în termenul specificat în cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să amâne decizia sa de predare a persoanei în cauză până când obține informațiile suplimentare care îi permit să desconsidere existența unui astfel de risc.

Instrumentul impus de Curte în astfel de cazuri pare a fi logic și rezonabil. Cu toate acestea, este el suficient? Se pare că nu am fost primii care ne-am întrebat acest lucru.

C. Cazul ML (C-220/18)

Curtea de la Luxemburg a primit aceeași întrebare de la Curtea Regională Superioară din Bremen, Germania și a decis[27] că autoritatea judiciară de executare poate lua în considerare informațiile furnizate de autoritățile statului membru emitent, altele decât autoritatea judiciară emitentă. Un astfel de exemplu este o asigurare că individul în cauză nu va fi supus unui tratament inuman sau degradant, având în vedere încrederea reciprocă care trebuie să existe între autoritățile judiciare ale statelor membre, nucleul mecanismului Mandatului European de Arestare. Cu toate acestea, Curtea subliniază din nou că această încredere nu ar trebui să fie absolută. La alin. 112 din Hotărâre, se subliniază că răspunderea acestei asigurări va fi exploatată „cel puțin în absența oricărui indiciu specific că condițiile de detenție într-un anumit centru de detenție încalcă articolul 4 din Cartă”.

Este problema rezolvată? Ce se întâmplă dacă statul emitent are o problemă generalizată și sistemică în ceea ce privește obligația de a asigura locuri de detenție adecvate, ca România? Dacă, de pildă, România, care are astfel de probleme sistemice, ar asigura un stat membru de executare că persoana căutată nu va fi supusă unui tratament inuman sau degradant, ar fi suficient pentru executarea mandatului? În ceea ce ne privește, avem îndoieli serioase în această privință.

În această chestiune, credem că existența unei proceduri pilot împotriva României, cu detaliile specifice subliniate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele comune legate de Rezmiveș și alții împotriva României, poate fi tratată ca generând date specifice în sensul că condițiile de detenție din orice centru de detenție din România ar putea încălca cu ușurință articolul 4 din Cartă. Prin urmare, autoritatea de executare ar fi îndreptățită să solicite informații specifice și mijloace de probă din partea României care implică centrul de detenție în care persoana căutată ar fi încarcerată în România. Aceasta înseamnă că autoritățile române sunt obligate să informeze statul de executare despre un anumit centru de detenție în care ar fi plasată în concret persoana căutată.

Ultima noastră concluzie se bazează pe faptul că CJUE a decis, de asemenea, în Hotărârea ML, că autoritatea judiciară de executare este obligată să evalueze doar condițiile de detenție în închisorile în care este probabil ca persoana solicitată să fie plasată. În cele din urmă, statul de executare trebuie să evalueze numai condițiile reale și precise de detenție pentru persoana în cauză care sunt relevante pentru tratamentul viitor al acelei persoane.

De altfel, necesitatea de a solicita date și mijloace de probă specifice cu privire la condițiile unui anumit centru de detenție în care va fi plasat subiectul MAE, pare să fie implicit consolidată de o decizie foarte recentă a Curții în această materie.

D. Cauza Dumitru-Tudor Dorobanțu (C-128/18)

În această hotărâre[28], Curtea a decis că, în cazul în care autoritatea judiciară de executare constată că există motive substanțiale pentru a crede că, în urma predării persoanei în cauză statului membru emitent, persoana respectivă riscă să îi fie încălcate drepturile sale fundamentale din cauza condițiilor de detenție, acest lucru nu poate fi depășit pentru a proteja principiile legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie penală sau de încrederea și recunoașterea reciprocă între statele membre.

Mai mult, Curtea a statuat clar că autoritatea judiciară de executare nu ar putea exclude existența unui risc real de tratament inuman sau degradant doar pentru că există, în statul membru emitent, măsuri legislative sau structurale menite să consolideze monitorizarea condițiilor de detenție. Se pare că Curtea încearcă să reevalueze gradul de importanță acordat încrederii reciproce între statele membre, hotărând că nici încrederea în sine, nici măsurile destinate să consolideze monitorizarea condițiilor de detenție în statul emitent nu pot submina necesitatea protecției drepturilor omului. Credem că acesta este un alt pas înainte în direcția bună și o abatere adecvată de la viziunea rigidă reglementată anterior de Curte în cazul lui Stefano Melloni (C-399/11)[29].

Luând în considerare aceste ultime coordonate argumentative, drepturile omului ar trebui să prevaleze asupra eficacității standard a procedurii de cooperare judiciară dintre state și asupra conceptelor de încredere și recunoaștere, văzute în teorie.

Înseamnă asta că este sfârșitul încrederii reciproce între statele membre? Ei bine, nu am recomanda o astfel de abordare negativă. După cum s-a afirmat în doctrină[30], scopul acestor transferuri de persoane facilitate este de a asigura certitudinea pedepsei și îndeplinirea funcțiilor sale în cazurile transfrontaliere și nu doar de a promova încrederea în sine. Pe cât de importantă rămâne, adevărul este că încrederea reciprocă poate fi uneori umbrită de statul de drept. Din perspectiva transferului de sentințe care impun condiții de detenție, încrederea reciprocă nu contează întotdeauna pentru o protecție adecvată a limitării externe a pedepsei – și anume respectarea drepturilor fundamentale – în special atunci când condițiile de detenție sunt nesatisfăcătoare. Într-un context transfrontalier, încrederea reciprocă poate avea un efect perturbator asupra funcțiilor de pedepsire, descurajare și reabilitare.

Mergând mai departe, hotărârea Dorobanțu este, de asemenea, relevantă deoarece arată că autoritățile judiciare din statele membre încep să pună la îndoială dacă anumite condiții specifice de detenție sunt sau nu conforme cu articolul 4 din Cartă. În acest caz, Curtea a răspuns că:

Atunci când autoritatea judiciară de executare are informații obiective, fiabile, specifice și actualizate care arată că există deficiențe sistemice sau generalizate în condițiile de detenție în închisorile statului membru emitent, aceasta trebuie, pentru a evalua dacă există motive substanțiale pentru a crede că, după predarea către statul membru emitent a persoanei supuse unui mandat european de arestare, persoana respectivă va risca să fie supusă unui tratament inuman sau degradant, să ia în considerare toate aspectele relevante ale condițiilor de detenție în închisoarea în care se intenționează efectiv ca acea persoană să fie plasată, cum ar fi spațiul personal disponibil fiecărui deținut într-o celulă din acea închisoare, condițiile sanitare și amploarea libertății de mișcare a deținutului în cadrul închisorii. Această evaluare nu se limitează la examinarea aspectelor inadecvate evidente. În scopul acestei evaluări, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile pe care le consideră necesare și trebuie să se bazeze, în principiu, pe asigurările date de autoritatea judiciară emitentă, în absența oricărui indiciu specific că condițiile de detenție încalcă art. 4 din Cartă.

IV. Concluzii

Din moment ce avem cuvântul pentru moment, am dori să facem unele precizări cu rol de a sintetiza cele analizate mai sus și să vă invităm să cugetați asupra problemei de drept și asupra evoluției viitoare ce se arată la orizontul lumii juridice.

Cu privire la motivele de refuz la executare, putem afirma că analiza noastră a relevat că ar putea exista și alte motive pentru a pune capăt unei proceduri de executare a unui mandat european de arestare, în afară de motivele tradiționale de refuz. Încă nu avem o denumire specială pentru acestea, iar Curtea utilizează concepte neutre cum ar fi „amânarea executării” sau „încetarea procedurii referitoare la mandatul european de arestare”. De fapt, s-ar putea să nu avem nevoie de un nume și să facem etichetarea acestora ca nefiind motive de refuz în sensul noțiunii utilizate la articolul 3 și articolul 4 din Decizia-cadru. Presupunerea noastră este că această terminologie aleasă cu grijă de către Curte se datorează efectelor refuzului la executare, mai precis imposibilitatea emiterii sau executării unui mandat după ce, inițial, a fost refuzată executarea. Pe de altă parte, amânarea sau încetarea procedurii permite executarea mandatului european de arestare până când nu vor mai fi obstacole.

Până acum am punctat anumite inconveniente care obstrucționează eficacitatea executării unui mandat european de arestare. Realitatea este că dorințele de îmbunătățire nu sunt suficiente și ar trebui păstrate doar pentru acele momente de hotar în viață în care trebuie să suflăm în lumânări. Putem scrie cuvinte frumoase pe care să le plasăm în legile noastre și putem merge la paradă cu ale noastre valorile europene, dar, la sfârșitul zilei, acțiunile cântăresc mai greu. Independența judiciară, în special în cadrul procedurilor penale, ar fi procedura mandatului european de arestare, nu ar trebui să fie o simplă declarație.

În ceea ce privește condițiile de detenție, credem că anii următori pot aduce noi provocări în acest domeniu. Prin urmare, nu vom stabili o etichetă de reguli generale în această privință. Cu toate acestea, credem că ar trebui creat un mecanism solid care să permită statelor membre să verifice condițiile de detenție din fiecare unitate de detenție din UE atunci când este relevant. Ne putem imagina chiar un software integrat dezvoltat de Eurojust pentru ca autoritățile judiciare de executare să abordeze problema prin introducerea criteriilor unui caz specific (de exemplu, statul membru emitent, penitenciarul în care urmează să fie executată pedeapsa) și primirea unui răspuns aproximativ, astfel încât să poată lua în considerare într-un mod mai precis necesitatea amânării sau încheierii procedurii.

După cum am arătat, hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia neexecutării mandatului european de arestare par să fie tot mai avangardiste. La nivelul anilor 2010, Curtea nu își imagina vreun scenariu în care încrederea reciprocă între statele membre să fie pusă la o parte.

Lipsit de coincidență, după momentul adoptării Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, instanța de la Luxembourg a analizat tot mai des limitările acestui principiu. Dacă, în 2016, s-a acceptat, prin hotărârea pronunțată în cauzele reunite Aranyosi și Căldăraru, că dreptul absolut de a nu fi suspus torturii, tratamentelor inumane sau degradante constituie o limită a încrederii reciproce, în anul 2018, situația tot mai degradată din Polonia a condus la recunoașterea Curții chiar a unui drept relativ – cel la un proces echitabil – ca fiind un impediment de executare a mandatului european de arestare. Anul 2020 a culminat cu hotărârea pronunțată de instanța din Germania, care nici măcar nu s-a mai văzut nevoită să adreseze Curții vreo întrebare și a stabilit de plano că instanțele poloneze nu ating standardul de independență, astfel că nu constituie autoritate judiciară în sensul Deciziei-cadru.

În speranța unei intervenții legislative la nivel european, care să adapteze decizia-cadru la noua realitate și să instituie reguli clare și previzibile de amânare sau încetare a procedurii mandatului european de arestare, păstrăm o doză de curiozitate față de jurisprudența care urmează a fi conturată în anii următori.

Problema inteligenței artificiale și coordonatele acesteia în procedura Mandatului European de Arestare va face obiectul unui al doilea număr al acestui studiu, alături de contextul epidemiologic actual și interferența acestuia cu cooperarea judiciară la nivel unional.


[19] În același sens, în cauza C-192/18 Comisia Europeană versus Polonia, problema independenței a fost legată de inamovibilitatea judecătorilor, reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor instanțelor poloneze și posibilitatea de a continua să își îndeplinească atribuțiile de judecător dincolo de vârsta de pensionare nou stabilită, cu autorizarea ministrului Justiției. Curtea a subliniat faptul că organizarea justiției în statele membre intră în competența acestor state membre, dar că, atunci când își exercită această competență, statele membre sunt obligate să își îndeplinească obligațiile care decurg din reglementările Uniunii pentru a respecta cerințele unei protecții jurisdicționale efective. În acest caz, Curtea a decis că oferirea unei asemenea competențe ministrului Justiției pentru ca acesta să decidă dacă autorizează sau nu o astfel de continuare a funcției pe baza anumitor criterii, care sunt prea vagi și faptul că în decizia ministrului nu este obligatoriu să se facă trimitere la aceste criterii și nici nu se poate ca decizia să fie contestată în cadrul procedurilor judiciare, are ca scop diminuarea independenței sistemului judiciar. De asemenea, problema reală nu a fost puterea dată ministrului Justiției, ci faptul că această putere este una discreționară.

[20] Konrad Niklewicz, „Safeguarding the rule of law within the EU: lessons from the Polish experience”, Sage Journals, https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1007/s12290-017-0452-8.

[21] Chiar Curtea de Justiție a arătat că „faptul că unui organ al statului, ar fi Președintele Republicii, i se încredințează competența de a decide dacă acordă sau nu o astfel de prelungire nu este, desigur, suficientă în sine pentru a că acest principiu a fost subminat. Cu toate acestea, este important să se asigure condițiile de fond și norme procedurale detaliate care reglementează adoptarea unor astfel de decizii. Este necesar ca aceste condiții și proceduri să fie concepute astfel încât judecătorii respectivi să fie protejați de potențialele tentații de a ceda intervenției externe sau presiunii care ar putea pune în pericol independența acestora”.

[22] Asif Efrat, „Assessing mutual trust among EU members: evidence from the European Arrest Warrant”, Journal of European Public Policy, 26:5, 656-675, DOI:10.1080/13501763.2018.1478877, 2019, p. 656.

[23] Lorena Bachmaier Winter, „Judicial independence in the Member States of the Council of Europe and the EU: evaluation and action, ERA Forum (2019)” 20:113–127, 2019, p. 118.

[24] CEDO, Hotărârea din 24.07.2012, Iacov Stanciu c. României, 35972/05.

[25]CEDO, Hotărârea din 25 iulie 2017, Rezmiveș și alții împotriva României, 61467/12, 39516/13, 48231/13 și 68191/13.

[26] CJUE, Hotărârea din 5 aprilie 2016, Pál Aranyosi și Robert Căldăraru, C-404/15 și C- 659/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:198, par. 198.

[27] CJUE, Hotărârea din 25 iulie 2018, ML, C-220/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:589.

[28] CJUE, Hotărârea din 15 octombrie 2018, Dumitru Tudor Dorobanțu, C-128/18, ECLI:EU:C:2019, par. 857.

[29] În cauza C-399/11, Curtea a statuat că articolul 4a alineatul (1) din FD 2002/584 /JAI al Consiliului din 13 iunie 2002 trebuie interpretat ca împiedicând autoritățile judiciare de executare, în circumstanțele specificate în acea dispoziție, să facă executarea unui MAE emis în scopul executării unei sentințe condiționată de condamnarea pronunțată în lipsă, care poate fi revizuită în statul membru emitent.

[30] TP Marguery, „Towards the end of mutual trust? Prison conditions in the context of the European Arrest Warrant and the transfer of prisoners’ framework decisions”, Maastricht Journal of European and Comparative Law, Vol. 25 (6), 2018, p. 705.

Mandatul european de arestare. Impedimente la executare. Orientări jurisprudențiale noi was last modified: ianuarie 19th, 2022 by Violeta Croitoru

Vă recomandăm:

Despre autori:

Violeta Croitoru

Violeta Croitoru

Este auditor de justiție, anul I.
A mai scris:
Alexandru-Florin Matache

Alexandru-Florin Matache

Este auditor de justiție.
Cristina-Florența Pripon

Cristina-Florența Pripon

Este auditor de justiție, anul I.

Abonează-te la newsletter