Mandatul european de arestare. Impedimente la executare. Orientări jurisprudențiale noi

1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 290
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Considerații preliminare

Mandatul European de Arestare este considerat unul dintre cele mai eficiente și de succes instrumente când vine vorba despre cooperarea judiciară în materie penală între statele membre[1]. Unul dintre scopurile principale ale acestui instrument este asigurarea unei proceduri simplificate și rapide de predare a unei persoane[2] care este urmărită penal sau care trebuie să execute o pedeapsă privativă de libertate într-un alt stat membru. Desigur, se ridică întrebarea legitimă dacă acest deziderat este atins sau nu. Conform art. 17 din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (în continuare, „Decizia-cadru”), durata procedurii nu trebuie să depășească un termen de 90 zile.

Alpha Bank Oferta Start-up este conceputa pentru activitati liberale si beneficiezi de ZERO cost timp de 12 luni

După cum vom arăta în cele ce urmează, există totuși motive pentru a fi reticenți în etichetarea acestei proceduri ca fiind un standard în materie de celeritate, inclusiv din perspectiva (ne)respectării termenului de 90 zile. Așadar, nerespectarea acestui termen și parcursul uneori anevoios este una dintre carențele acestui instrument, carență care poate pune la îndoială chiar echitatea procedurii în anumite cazuri. Procedurile care durează cel mai mult sunt, de regulă, afectate de diferite confuzii care au apărut în ultimii ani și care se referă la interpretarea noțiunilor regăsite în Decizia-cadru sau chiar la prevalența unor principii în detrimentul altora.

Nu cu mult timp în urmă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene susținea[3] cu tărie că principiul încrederii reciproce presupune ca toate statele membre să respecte dreptul Uniunii Europene și, cu precădere, drepturile fundamentale ale omului. În aceste împrejurări, s-au trasat anumite limite care dirijează comportamentul statelor membre în direcția existenței unei prezumții în sensul că fiecare stat membru asigură respectarea drepturilor fundamentale, astfel că niciun alt stat membru nu poate verifica sau pune la îndoială acest dat într-o situație concretă, mai puțin în situații excepționale.

În perioada incipientă de aplicare a acestui instrument de cooperare, ținând cont și de faptul că acesta e fundamentat pe încredere și recunoaștere reciprocă între statele membre, CJUE a statuat destul de ferm că autoritățile de executare nu au posibilitatea să refuze executarea mandatului din considerente de respectare a drepturilor omului fără a fi incident vreunul dintre cazurile de refuz obligatoriu sau facultativ prevăzut de art. 3 sau art. 4 din Decizia-cadru[4]. Curtea a încercat pe această cale să descurajeze eventuale conduite care ar putea periclita principiul încrederii reciproce.

Viziunea oarecum rigidă a Curții a început să cunoască tot mai multe inflexiuni, pe măsură ce se constata că aceasta nu mai corespunde realității factuale. În acest punct al poveștii, Curtea a simțit nevoia să intervină în anumite domenii pentru a clarifica obligațiile pe care le au statele membre cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului și preeminența dreptului. Privind retrospectiv jurisprudența Curții referitoare la acest subiect se poate observa o schimbare de direcție către o protecție tot mai extensivă a drepturilor omului, uneori chiar cu prețul diminuării încrederii reciproce între statele membre.

Anul 2016 avea să devină o piatră de hotar în ceea ce privește motivele care pot să pună capăt procedurii de executare a mandatului european de arestare. Începând cu Hotărârea pronunțată în cauza Aranyosi și Căldăraru[5], judecătorii de la Luxembourg au adoptat o viziune tot mai flexibilă referitoare la motivele care au aptitudinea să încheie procedura sau să o amâne până când nu mai există un risc serios care să pună în pericol drepturile fundamentale ale persoanei solicitate. Seria jurisprudențială a continuat ulterior în aceeași manieră prin hotărârile pronunțate în cauzele ML[6] și Dorobanțu[7].

În același moment, CJUE a fost chemată să se pronunțe cu privire la interpretarea noțiunilor de „autoritate judiciară emitentă” și „decizie judiciară” în sensul art. 1 și art. 6, alin. (1) din Decizia-cadru. Ca atare, în hotărârea Poltorak și cele ce au urmat ulterior cu privire la același subiect, Curtea a circumstanțiat și definit conceptele amintite, consecința fiind aceea că procedura poate fi încheiată ori de câte ori condițiile prevăzute în decizia-cadru nu sunt întrunite. În viziunea judecătorilor europeni, noțiunea de „autoritate judiciară”, așa cum este ea amintită în decizia-cadru, necesită o interpretare autonomă și uniformă și acoperă inclusiv autoritățile statelor membre care au atribuții în justiția penală, cu excluderea poliției sau autorităților executive.

Cu toate că prin jurisprudența din ultima decadă CJUE a clarificat și remediat aceste neajunsuri, după cum vom arăta în cele ce urmează, statele membre se confruntă, în prezent, cu alte probleme care implică atât conceptul de „autoritate judiciară”, cât și dreptul la un proces echitabil. În pofida numeroaselor hotărâri în care este definită noțiunea de independență judiciară, tot se mai ivesc întrebări cu privire la înțelesul acesteia în contextul interpretării conceptelor de autoritate emitentă și autoritate judiciară. De pildă, nu s-a răspuns la întrebarea dacă autoritatea de executare trebuie să întrunească aceleași standarde precum cea de emitere. S-ar putea susține că este vorba despre o simplă operațiune matematică de a verifica îndeplinirea unor condiții precise.

În cele ce urmează vom analiza cât de departe merge această nouă viziune liberală a Curții de la Luxembourg și care sunt drepturile fundamentale ale omului care trebuie protejate chiar cu prețul diminuării încrederii reciproce. Mai mult, cum ar putea avea prevalență aceste drepturi, de vreme ce decizia-cadru nu prevede niciun motiv de refuz al executării mandatului în acest sens? Sau în afară de motivele de refuz prevăzute la art. 3 și art. 4 din Decizia-cadru există și alte motive create pe cale jurisprudențială? Pe de altă parte, dacă cele din urmă nu pot fi numite motive de refuze, ce denumire poartă și ce efecte au ele?

II. Amenințări ale drepturilor omului în procesul de executare al Mandatului European de Arestare. Cum definim noțiunea de independență?

Fără putință de tăgadă, dreptul la un proces echitabil, alături de componenta sa – dreptul la o instanță independentă, este unul dintre cele mai importante drepturi consacrate atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul european de arestare este până la urmă, un proces care se soluționează în fața instanței de judecată. Acesta nu urmărește însă stabilirea vinovăției unei persoane, fiind mai curând efectul cooperării între statele membre, o formă particulară de recunoaștere a unei hotărâri străine. Prin urmare, s-a ridicat adesea întrebarea cine este competent să emită un atare mandat și cine poate să îl pună în executare.

A. A fi sau a nu fi o autoritate judiciară independentă?

Un sistem judiciar cu adevărat independent, nu doar de iure, ci și de facto, este fundamentul democrației și al garantării supremații legii. Este necesar ca un judecător, nu doar să se sprijine pe un cadrul normativ care îi consacră independența, ci și să pară astfel în fața unui observator neutru și rezonabil. Conform Principiilor de la Bangalore[8], independența judiciară este o condiție prealabilă a supremației legii și o garanție indispensabilă unui proces echitabil, iar un judecător portretizează independența judiciară atât în aspectele sale individuale, cât și în cele instituționale.

În plus, în lumina rolului pe care un judecător îl are în societate, independența judiciară este o obligație impusă fiecărui judecător pentru a garanta dreptul fundamental la un proces echitabil, și nu un privilegiu. De asemenea, noțiunea de independență este una cuprinzătoare, independența judiciară fiind suma independenței personale și a independenței instituționale. De aceea, dacă tragem linie și adunăm, un judecător privit izolat, individual poate avea acea primă componentă a independenței, dar dacă instanța, în ansamblul său, nu este independentă de celelalte puteri în stat atunci nu se poate spune că judecătorul este independent[9].

O viziune de ansamblu este tributară unui sistem depășit de realitatea secolului al XXI-lea și de aceea trebuie să ne luăm instrumentele de gândire critică și să aruncăm o privire mai atentă asupra provocărilor actuale la adresa independenței judiciare. În acest demers pornim de la premisa că toate statele membre ale Uniunii Europene se angajează să respecte regulile jocului, la nivel național dar și la nivel european. Să vedem ce se întâmplă când testăm această ipoteză. Sau, pentru a rezuma cele de mai sus: judecătorul va judeca o cerere privind executarea unui mandat european de arestare, dar cine judecă judecătorul? O astfel de abordare pare a fi contrară valorilor promovate la nivel european, precum conceptul de încredere reciprocă în sistemele de drept ale celorlalte state membre dar, cel puțin pe moment, pare a fi o soluție necesară, mai ales dacă avem în vedere aspecte problematice recente în materia mandatului european de arestare, cum ar fi cele din Polonia.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

Trebuie reamintit faptul că un judecător național este, de asemenea, un judecător european, acționând ca primul filtru al contextului național în ceea ce privește congruența prevederilor legale interne cu valorile Uniunii Europene. De asemenea, sistemul judiciar al Uniunii este eficient numai dacă instanțele naționale sunt independente și imparțiale. În special în procedurile penale, precum mandatul european de arestare, independența judiciară nu ar trebui să fie un concept fluid și nici un loc de joacă pentru un Guvern național care și-a luat angajamentul solemn de a o proteja. Departe de a fi doar o datorie de onoare, o justiție independentă este, de asemenea, o carte de vizită a statului membru.

„A fi sau a nu fi”, cum a spus Hamlet, este o întrebare care poate fi pusă și în cazul nostru atunci când analizăm nivelul, pe caz concret, de independență a acelor instanțe care au rol de autorități implicate în executarea unui mandat european de arestare. Deși nu este abordarea clasică, pentru a evidenția cât mai clar standardul de independență impus la nivelul Uniunii, vom analiza exemple de conduită contrară acestuia sub formă de hotărâri în care Curtea Justiție a decis că independența instanțelor naționale dintr-un stat membru a fost afectată, și odată cu ea, și dreptul la un proces echitabil. În teorie, nu este imposibil să se identifice anumiți indicatori pentru evaluarea nivelului de independență judiciară. Dificultățile vin atunci când trebuie să se măsoare nivelul de independență judiciară în practică. Pentru aceasta nu avem niciun algoritm rapid, nicio formula matematică standard ci este necesară o analiză punctuală, de la caz la caz, in concreto.

B. Cauza C-64/16 Associação Sindical dos Juízes Portugueses

Această cauză[10] este una emblematică și relevă nuanțele făcute de Curtea de Justiție în analiza problemei care a condus la sesizarea sa; mod de analiză care este util și pentru judecătorul național în vederea obținerii unui raționament juridic temeinic fundamentat, clar și care punctează toate aspectele necesare. În cauza menționată anterior, Curtea de Justiție a stabilit o obligație fundamentală pentru statele membre de a asigura independența judecătorilor, aspect ce reprezintă o condiție sine qua non pentru o justiție eficientă[11].

Decizia impresionează prin analiza cuprinzătoare asupra principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii. Edificator în acest sens este paragraful 44, care prevede: „Conceptul de independență presupune, în special, că organismul în cauză își exercită în întregime funcțiile judiciare autonom, fără a fi supus vreunei constrângeri ierarhice sau subordonat vreunui alt corp și fără a lua direcții sau instrucțiuni de la nicio sursă, și acesta este astfel protejat împotriva intervențiilor externe sau a presiunii susceptibile să afecteze judecata independentă a membrilor săi și să le influențeze deciziile […]”.

Deoarece nu putem concentra prezenta lucrare pentru a face analiza aprofundată pe care această decizie o merită, ne vom limita la a preciza faptul că reprezintă un pilon[12] fundamental pentru jurisprudența care va urma. Așa cum a fost subliniat și de către alții[13]: „este, probabil, cea mai importantă hotărâre de la cauza Les Verts până în prezent în ceea ce privește principiul supremației legii în sistemul juridic al UE ”.

C. Cauza C-216/18 Minister for Justice and Equality v. LM

În Minister for Justice and Equality v. LM[14], Irlanda a formulat o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare având ca obiect mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene. Cererea privea executarea unui mandat european de arestare emis de instanțele poloneze împotriva lui LM, având în vedere faptul că LM și-a exprimat refuzul pentru predare, invocând faptul că recentele reforme legislative ale sistemului de justiție din Polonia încalcă dreptul său la un proces echitabil. LM a subliniat faptul că schimbările actuale subminează fundamental baza încrederii reciproce dintre autoritatea care emite mandatul european de arestare și autoritatea de executare, punând în discuție funcționarea mecanismului mandatului european de arestare[15]. La începutul analizei sale, Curtea de Justiție a amintit sfera de aplicare și principiile mecanismului mandatului european de arestare și a făcut o precizare foarte importantă: „nu numai decizia privind executarea unui mandat european de arestare, dar și decizia de emitere a unui astfel de mandat, trebuie să fie luată de o autoritate judiciară care îndeplinește cerințele inerente unei protecții judiciare efective – inclusiv garanția de independență ”.

Pornind de la problema concretă ridicată în acest caz, Curtea a furnizat o analiză în doi pași pentru a stabili dacă soluționarea cererii de predare a unei persoane solicitate în baza unui mandat european de arestare ar putea avea vreun efect asupra modificării obligației de a respecta drepturile și principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În această hotărâre, Curtea a subliniat faptul că un stat membru s-ar putea abține de la executarea unui mandat european de arestare în ipoteza în care există un risc serios ca persoanei solicitate să îi fie încălcate drepturile fundamentale, așa cum sunt stabilite articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În paragraful 61 din hotărârea analizată, Curtea a menționat primul pas, care este unul extern, obiectiv: „cu acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie, ca prim pas, să evalueze pe baza unor criterii care sunt obiective, fiabile, specifice și actualizate corespunzător cu privire la funcționarea sistemului de justiție în statul membru emitent [….], dacă există un risc real, derivat dintr-o lipsă a independenței instanțelor din statul membru respectiv din motive sistemice sau deficiențe generalizate în acel stat, de a se încălca dreptul fundamental la un proces echitabil”.

Al doilea pas este unul intern, subiectiv și „este legat de imparțialitate și urmărește să se asigure că se păstrează o distanță egală față de părțile la procedură și de interesele lor în ceea ce privește obiectul procedurilor respective. Acest aspect necesită obiectivitate și absența oricărui interes în rezultatul procedurii în afară de aplicarea strictă a principiului supremației legii [… ]”.

O hotărâre[16] din 18 februarie 2020, dată de Curtea Regională Superioară Karlsruhe din Germania, este un exemplu interesant al modului în care ar putea funcționa această analiză. Curții germane i-a fost solicitat recent să execute un mandat european de arestare emis de autoritățile poloneze la 11 ianuarie 2016. După o scurtă analiză a jurisprudenței Curții de la Luxemburg, în special cea referitoare la saga[17] Comisia versus Polonia, a cererii Comisiei din 14 ianuarie 2020 pentru luarea unor măsuri provizorii și analizând, de asemenea, comportamentul recent al Poloniei în ceea ce privește adoptarea noilor modificări ale legislației, Curtea Regională Superioară Karlsruhe a finalizat primul pas. Acesta a considerat că există un risc real pentru încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil din cauza problemelor generalizate sistemice privind independența instanțelor interne din Polonia. Trecând la al doilea pas,

Curtea germană a verificat dacă în acest caz specific sunt motive de fapt reale pentru care persoana solicitată să fie expusă la acest risc[18].

În final, spre deosebire de cazurile anterioare, Curtea Karlsruhe a declarat că există un risc real și specific pentru persoana solicitată să sufere o încălcare a dreptului său la un proces echitabil dacă este predată către statul solicitant care a emis mandatul european de arestare, în speță Polonia.


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 2/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] În acest sens, John A.E. Vervaele, „European criminal justice in the European and global context”, New Journal of European Criminal Law, 2019, Vol. 10(1) 7–16, p. 12.

[2] European Justice, „Manualul privind emiterea unui Mandat European de arestare”, 2017, par. 1.2., la https://e-justice.europa.eu/content_european_arrest_warrant-90-ro.do.

[3] Avizul 2/2013 al Curții de Justiție a Uniunii Europene (Plenul) din 18 decembrie 2014, ECLI:EU:C:2014:2454, par. 191-192.

[4] În acest sens, CJUE, Hotărârea din 01 decembrie 2008, Leymann and Pustovarov, C- 388/08, ECLI:EU:C:2008:669, par. 51 și Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Gaetano Mantello, C-261/09, ECLI:EU:C:2010:683, par. 37.

[5] CJUE, Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi and Caldararu, C-404/15 și C-659/15, EU:C:2016:198.

[6] CJUE, Hotărârea din 25 iulie 2018, ML, C-220/18, EU:C:2018:589.

[7] CJUE, Hotărârea din 15 octombrie 2019, Dorobanțu, C-128/18, EU:C:2019:857.

[8] Proiectul de la Bangalore de Cod de conduită judiciară din 2001, adoptat de Grupul judiciar pentru consolidarea Integrității judiciare, astfel cum a fost revizuit la întâlnirea care a avut loc la Palatul Păcii de la Haga, 25-26 noiembrie 2002.

[9] Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate, la https:// www.unodc.org /res/ji/ import/international _standards/commentary_on_the_bang alore_principles_of_judicial_conduct/bangalore_principles_english.pdf.

[10] CJUE, Hotărârea din 27 februarie 2018, Asociația Judecătorilor Portughezi împotriva Curții de Conturi, Cauza C64/16, UE:C:2018:117.

[11] Aceasta a fost prima dată când Curtea de Justiție a recunoscut efectele produse exclusiv de articolul 19 din TUE, statuând obligația directă a statelor membre de a furniza un sistem judiciar care să respecte standardul de drept cerut la nivelul Uniunii Europene.

[12] Presupunerea noastră este că această Decizie este pe cale să facă istorie în următorii ani, fiind reprezentativă atât cu privire la independență ca parte a unei justiții eficiente, precum și în ceea ce privește standardele europene care trebuie respectate de către statele membre.

[13] Laurent Pech și Sébastien Platonon, „Rule of Law backsliding in the EU: The Court of Justice to the rescue? Some thoughts on the ECJ ruling in Associação Sindicaldos Juízes Portugueses”, EU Law Analysis, 2018, http://eulawanalysis.blogspot.com/2018/03/rule-of-law-backsliding-in-eu-court-of.html.

[14] CJUE, Hotărârea din 25 iulie 2018, LM, C‑216/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:586.

[15] Ibidem, par. 16.

[16] ECLI: DE: OLGKARL: 2020: 0217.AUSL301AR156.19.00.

[17] CJUE, Hotărârea din 5 noiembrie 2019, European Commission v Poland I, C-192/18, EU:C:2019:924 și Hotărârea din 19 noiembrie 2019, European Commission v. Poland II, C-585/18, EU:C:2019:982.

[18] Analizând jurisprudența anterioară a instanțelor germane în care această a doua etapă a permis continuarea procedurii de executare a unui mandat european de arestare (CJUE, Hotărârea din 07 ianuarie 2019, Curtea Karlsruhe, Ausl 301 AR 95/1, Hotărârea din 14 iunie 2019, Curtea Dusseldorf, Cauza 4 AR 38/19.), se poate observa că de data aceasta instanța națională a găsit o abordare diferită. Acest lucru s-a datorat jurisprudenței recente a Curții de Justiție și, în special, datorită noilor legi adoptate în Polonia cu privire la măsurile ce se pot lua împotriva judecătorilor și la statutul acestora, menite să diminueze puterea și independența judecătorilor polonezi.

Mandatul european de arestare. Impedimente la executare. Orientări jurisprudențiale noi was last modified: ianuarie 19th, 2022 by Violeta Croitoru

Vă recomandăm:

Despre autori:

Violeta Croitoru

Violeta Croitoru

Este auditor de justiție, anul I.
A mai scris:
Alexandru-Florin Matache

Alexandru-Florin Matache

Este auditor de justiție.
Cristina-Florența Pripon

Cristina-Florența Pripon

Este auditor de justiție, anul I.

Abonează-te la newsletter